Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţiile Unite
DECIZIA Nr. 33
din 9 iunie 2008
cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001*)
Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 108 din 23 februarie 2009
Dosar nr. 60/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil, având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Prin recursul în interesul legii nr. 807/C/190/2007, 806/C/189/2007, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 4 octombrie 2007, şi prin precizările şi completările transmise de procurorul general la data de 1 aprilie 2008, ca urmare a Încheierii din data de 19 decembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În acest sens se precizează:
I. Unele instanţe de judecată au considerat că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14 februarie 2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prevăzute de art. 2 alin. (1) din acest act normativ, se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege, şi, în consecinţă, acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă deoarece Legea nr. 10/2001 are aplicare imediată, fiind o lege specială şi derogatorie de la dreptul comun.
Totodată, s-a apreciat că, întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia arată că “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, rezultă că acţiunea în revendicare directă este inadmisibilă.
S-a considerat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu poate fi admisă nici atunci când persoanele îndreptăţite au urmat procedura administrativă obligatorie, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât în situaţiile în care această procedură a fost finalizată, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, cât şi în situaţia în care această procedură nu a fost încheiată.
II. Alte instanţe, dimpotrivă, au opinat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă întrucât, deşi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.
Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Instanţele care au procedat în această modalitate au considerat că efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispoziţiile din dreptul comun, conţinute de art. 480 din Codul civil, dă vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.
În situaţia în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci şi calea acţiunii directe în revendicarea imobilului.
Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres şi nici implicit acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat abuziv de către stat.
În acest sens, s-a reţinut că, deşi art. 18 lit. d) [actualmente lit. c)] din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriaşului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, această normă legală nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat, în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.
În ceea ce priveşte art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că acesta vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare, ca act juridic, valabilitate analizată prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 948 din Codul civil.
Redactarea acestui text nu justifică însă extinderea efectelor lui la raporturile dintre cumpărător şi proprietarul deposedat în materia revendicării.
Totodată, instanţele de judecată au reţinut inaplicabilitatea acestei norme legale în cadrul acţiunii în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi al art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În acest sens, s-au avut în vedere principiile de interpretare ale Curţii Europene reflectate în cauzele contra României, în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.
Privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporţionalităţii.
În evaluarea proporţionalităţii, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, dar şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii acestora.
Cu toate acestea, în măsura în care statul adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (Cauza Păduraru contra României).
Totodată, instanţa de contencios european, analizând dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a apreciat că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi şi nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absenţe prelungite a despăgubirii (Cauza Porţeanu contra României), proporţionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului “Proprietatea” de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de lege să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Prin urmare, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă, de fapt, o expropriere, în sensul constituţional al acestei măsuri. În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.
Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în litera şi spiritul legii, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea civilă dispune numai pentru viitor, iar potrivit dispoziţiilor art. 1 din Codul civil legea civilă nu are putere retroactivă.
Aceste texte legale consacră teza unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic.
Totodată, se recunoaşte fără rezerve şi aplicarea imediată a legii noi, în sensul că acţiunea ei se extinde nu numai asupra situaţiilor juridice care urmează să existe, să se modifice ori să stingă, ci şi faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).
Cu referire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operaţiunii juridice de restituire integrală (restitutio in integrum), ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispoziţiile art. 480 şi art. 481 din Codul civil.
Deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum şi, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ şi, în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din Codul civil.
Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situaţia juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi şi obligaţii pe care le implică, constituie o situaţie juridică cu persistenţă în timp - facta pendentia care, detaşându-se de momentul constituirii sale, îşi continuă existenţa, intrând astfel în domeniul temporal de incidenţă a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.
Totodată, fiind vorba de o situaţie juridică obiectivă, avându-şi originea în lege, iar nu de o situaţie juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voinţă a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acţiune.
Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.
Soluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: “Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.”
În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Este de precizat însă că o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.
Declanşarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.
Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancţiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Având în vedere aceste considerente, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.
Astfel, în cazul unor întârzieri nejustificate ale răspunsului la notificarea adresată deţinătorului bunului, persoanele îndreptăţite pot obţine soluţionarea notificării şi, ca atare, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe calea unei acţiuni în justiţie îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, iar nu pe calea unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Nu se poate opera nici cu cealaltă soluţie a unor instanţe de judecată, consacrată în materie de revendicare, respectiv aceea de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.
Această concluzie decurge din faptul că în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua-credinţă a părţilor din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Din interpretarea acestor norme legale rezultă că, în situaţia în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaş, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.
Se impune astfel să fie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzătorului, iar apoi buna-credinţă a părţilor din actul juridic de înstrăinare sau respectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Ca atare, nulitatea absolută a actului de înstrăinare, constatată însă în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisă inevitabilă restituirii în natură a imobilului preluat abuziv.
Totodată, şi procedura administrativă prealabilă este o condiţie specială a exerciţiului dreptului la acţiune, normele invocate nefiind susceptibile de interpretare echivocă.
Este evident că, în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, fiind incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită trebuie să urmeze procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art. 21 şi următoarele din lege.
Aceasta, deoarece unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri.
Unitatea deţinătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziţie decât dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 şi următoarele din lege.
O asemenea condiţie prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că “dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că “există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.
O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că “raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [...] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei”.
Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Se poate constata deci că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: “Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.”
De asemenea, persoana interesată poate contesta refuzul unităţii deţinătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, s-a reţinut că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Ori, aşa cum reiese din jurisprudenţa sa în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Poenaru contra României).
Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia acţiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluţionarea procedurii administrative.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială.
Or, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 – lege specială şi derogatorie de la dreptul comun – sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport şi de adagiile generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.
În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 din Codul civil, care constituie dreptul comun în materia revendicării.
În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparaţie.
Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, s-a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 481 din Codul civil).
Analizând recursul în interesul legii şi hotărârile judecătoreşti anexate acestuia, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul în interesul legii declarat cu privire la “admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001″, aşa cum a fost precizat şi completat de procurorul general, relevă existenţa unei practici neunitare atât în cazul în care acţiunile în revendicare sunt îndreptate împotriva statului – prin unităţile deţinătoare – cât şi atunci când sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat.
Deşi din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii tuturor acţiunilor în revendicare intentate în condiţiile anterior menţionate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluţionat instanţele diferit, în ambele categorii de acţiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994.
I. O primă problemă, de principiu, rezolvată neunitar, este aceea a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil.
Potrivit opiniei unor instanţe, o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă, nici expres şi nici implicit, de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că “pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă:
“Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.”
Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
II. O altă problemă rezolvată diferit de instanţele judecătoreşti este aceea a raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
1. Unele instanţe au considerat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun şi intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Acest punct de vedere nu poate fi absolutizat.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane “dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
2. Alte instanţe, care recunosc aplicabilitatea dreptului comun ca o alternativă la legea specială, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Textul anterior menţionat prevede că: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor.”
În Cauza Păduraru contra României s-a reţinut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că:
“Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă.
De asemenea, dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.
În aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi prin interpretarea unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în cauze contra României, unele instanţe au admis acţiunile în revendicare, prin compararea celor două titluri considerate valide şi, având în vedere că titlul persoanei îndreptăţite era, desigur, anterior, i-au dat preferinţă.
Această soluţie a fost dată în situaţii în care titlul subdobânditorului (fostul chiriaş, terţ cumpărător, societate privatizată ş.a.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorului, fie nu fusese atacat pe această cale, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Se cere arătat că instanţa europeană a procedat în acelaşi mod nu numai în situaţia foştilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ş.a.), ci şi în situaţia cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care le reţinuseră buna-credinţă în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedaţi ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).
În această din urmă cauză, Curtea a subliniat şi că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
În aceeaşi hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate “legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri” (paragraful 37).
O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanţele, deşi au recunoscut dreptul foştilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reţinut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credinţă.
Astfel, în Cauza Străin ş.a. contra României, Curtea a arătat că “Situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al hotărârii curţii de apel (…) care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1″ (paragraful 43).
În fine, în alte cauze Curtea Europeană a considerat că “în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1″ (Cauza Răţeanu contra României - paragraful 23).
Pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, Curtea a atras atenţia şi “asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului” (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
În urma examinării hotărârilor menţionate precum şi a unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Pe de altă parte, atât în Cauza Păduraru contra României, cât şi în altele ce i-au urmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ş.a.).
Cu privire la acest aspect se apreciază că, deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluţie de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
În acelaşi timp, în ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul “Proprietatea” după cotarea acestuia la Bursă, instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ş.a.).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului.
În plus s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza Porţeanu contra României - paragraful 34).
Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că inconsecvenţele şi deficienţele legislative au generat o practică neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reţinându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Aşa cum s-a mai arătat, instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:
“Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.
În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.
Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
În acest punct, Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.
Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii în sensul celor arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2008.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
Starea de fapt pertinentă
Uniunea Naţională a Judecătorilor din România
