Cauza Oleg Kolesnik c. Ucrainei (19 noiembrie 2009)–declaraţii obţinute în absenţa avocatului şi imposibilitate de ascultare a martorilor

Starea de fapt pertinentă 

Reclamantul a fost arestat în noiembrie 1998, alături de alte trei persoane, pentru omor şi furt calificat. În timpul interogatoriului iniţial ce a urmat unei reconstituiri, ambele activităţi desfăşurate în lipsa unui avocat, reclamantul a recunoscut că a ucis împreună cu alţi suspecţi două persoane. Ulterior, a afirmat că poliţia îl forţase să recunoască săvârşirea faptelor şi să renunţe la dreptul de a fi asistat de un avocat.  

După ce i-a fost desemnat un apărător, reclamantul a retractat declaraţiile anterioare şi a susţinut în faţa procurorului că e nevinovat. Tribunalul regional a restituit cauza parchetului pentru completarea urmăririi penale, apreciind că au fost încălcate unele dispoziţii ale codului de procedură penală. Tribunalul a apreciat cu precădere că acuzaţiile penale împotriva reclamantului impuneau ca acesta să fi fost reprezentat de un avocat în stadiul iniţial al procedurii.  

În februarie 2001, după completarea urmăririi penale, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant – deşi acesta a pledat nevinovat – pentru omor şi furt calificat, aplicând o pedeapsă  cu închisoarea de 14 ani. Declaraţiile a doi martori care confirmau alibiul reclamantului au fost înlăturate, datorită dubiului cu privire la credibilitatea acestora. Hotărârea a fost confirmată de Curtea supremă în mai 2001.  

În drept 

Curtea europeană a observat că instanţele naţionale au recunoscut încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului în faza iniţială a urmăririi penale, cu precădere a dreptului la apărare. Cu toate acestea, declaraţiile autoincriminante ale reclamantului – luate în lipsa avocatului şi în circumstanţe ce pot conduce în mod rezonabil la aprecierea că renunţarea la dreptul la apărare şi recunoaşterea faptelor au fost obţinute împotriva voinţei acestuia – au constituit elementele cheie în condamnarea sa. Curtea a constatat, cu unanimitate, că a fost încălcat art. 6 par. 1 şi 3 lit. c din Convenţie.

35.  The Court reiterates that, although not absolute, the right of everyone charged with a criminal offence to be effectively defended by a lawyer, assigned officially if need be, is one of the fundamental features of a fair trial (see Krombach v. France, no. 29731/96, § 89, ECHR 2001-II). The rights of the defence will in principle be irretrievably prejudiced when incriminating statements made during police interrogation without access to a lawyer are used for a conviction (see Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, § 55, ECHR 2008-…). 

36.  As regards the use of evidence obtained in breach of the right to silence and the privilege against self-incrimination, the Court reiterates that these are generally recognised international standards which lie at the heart of the notion of a fair trial under Article 6. Their rationale lies, inter alia, in the protection of the accused against improper compulsion by the authorities, thereby contributing to the avoidance of miscarriages of justice and to the fulfilment of the aims of Article 6. The right not to incriminate oneself, in particular, presupposes that the prosecution in a criminal case seek to prove their case against the accused without resort to evidence obtained through methods of coercion or oppression in defiance of the will of the accused (see Shabelnik, cited above, § 55 with further references).

37.  The Court notes that the domestic courts acknowledged the violation of the applicant’s procedural rights during the initial stage of the investigation, in particular his right of defence (see paragraph 12 above). Nevertheless, despite the acknowledgment of this violation, the applicant’s self-incriminating statements, obtained in the absence of a lawyer and in circumstances that give rise to a suspicion that both the original waiver of the right to legal representation and the applicant’s confessions were obtained in defiance of his will, served as a crucial element in his conviction.

Curtea a amintit că toate elementele de probă trebuie, de principiu, să fie administrate în şedinţă publică şi în prezenţa acuzatului, iar acesta trebuie să poată obţine interogarea martorilor sau să le adreseze întrebări. În speţă, reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi confruntat cu cei trei martori principali, nici în timpul urmăririi penale, nici în timpul judecăţii. Din actele dosarului şi din explicaţiile oferite de guvernul ucrainean a rezultat că autorităţile naţionale nu au luat măsuri suficiente pentru a asigura prezentarea martorilor în faţa instanţei. În ciuda acestor carenţe, declaraţiile martorilor au constituit o parte importantă din ansamblul probelor care au condus la condamnarea reclamantului. Acesta a fost privat de un proces echitabil şi din acest punct de vedere, constatându-se, cu unanimitate, încălcarea art. 6 par. 1 şi 3 lit. d din Convenţie. 

41.  The Court reiterates that all the evidence must normally be produced at a public hearing, in the presence of the accused, with a view to adversarial argument. There are exceptions to this principle, but they must not infringe the rights of the defence. It may prove necessary in certain circumstances to refer to statements made during the investigative stage. If the defendant has been given an adequate and proper opportunity to challenge the statements, either when made or at a later stage, their admission in evidence will not in itself contravene Article 6 §§ 1 and 3 (d). The corollary of that, however, is that where a conviction is based solely or to a decisive degree on statements that have been made by a person whom the accused has had no opportunity to examine or to have examined, whether during the investigation or at the trial, the rights of the defence are restricted to an extent that is incompatible with the guarantees provided by Article 6. With respect to statements of witnesses who proved to be unavailable for questioning in the presence of the defendant or his counsel, the Court observes that paragraph 1 of Article 6 taken together with paragraph 3 requires the Contracting States to take positive steps so as to enable the accused to examine or have examined witnesses against him. However, provided that the authorities cannot be accused of a lack of diligence in their efforts to afford the defendant an opportunity to examine the witnesses in question, the witnesses’ unavailability as such does not make it necessary to discontinue the prosecution. Evidence obtained from a witness under conditions in which the rights of the defence cannot be secured to the extent normally required by the Convention should, however, be treated with extreme care. The defendant’s conviction should not be based either solely or to a decisive extent on statements which the defence has not been able to challenge (see Zhoglo, cited above, §§ 38-40 with further references). 

42.  The Court notes that in the instant case the key witnesses for the prosecution were not examined by the court and the applicant had no opportunity to confront them either at the investigation stage or during the trial. It does not appear from the evidence and explanations presented by the Government that the domestic authorities took sufficient steps to secure the presence of those witnesses before the court. As to the Government’s contentions that the applicant and his lawyer did not object to the continuation of the proceedings without the witnesses in question being examined, it does not appear to the Court that such actions could be interpreted as implicit consent to the use of those witnesses’ statements as an important element in the applicant’s conviction. Furthermore, it should be noted that the applicant and his lawyer raised the issue of the impossibility of questioning witnesses in their appeal to the Supreme Court. Despite the above shortcomings, the testimonies of the witnesses Mrs V., Mr P. and Mrs N. (see paragraphs 16 and 17 above) formed an important part of the body of evidence for the applicant’s conviction, together with the self-incriminating statements of the accused examined above. 

Tot cu unanimitate, Curtea a apreciat că decizia prin care s-a constatat încălcarea Convenţiei constituie prin ea însăşi o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.  

 Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie. 

Hotărârea CJCE în cauzele conexate C-402/07 și C-432/07 Sturgeon/Condor Flugdienst GmbH și Böck și alții/Air France SA

          Pasagerii zborurilor întârziate pot avea dreptul la compensație atunci când ajung la destinația lor finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută.

        Aceștia pot, asemănător pasagerilor zborurilor anulate, să solicite companiei aeriene plata unei compensații forfetare, cu excepția cazului în care întârzierea este cauzată de împrejurări excepționale. 

        Într-o hotărâre pronunțată astăzi, Curtea de Justiție precizează drepturile de care dispun pasagerii zborurilor întârziate în raport cu compania aeriană în temeiul regulamentului comunitar referitor la compensarea și asistența pasagerilor aerieni.[1]

        Acest regulament prevede că în cazul anulării unui zbor, pasagerii pot primi o compensație forfetară al cărei cuantum este cuprins între 250 și 600 euro (punctul 40). În schimb, regulamentul nu prevede în mod expres că pasagerii zborurilor întârziate beneficiază, de asemenea, de un astfel de drept (punctul 41).

        Prin hotărârea de astăzi, Curtea răspunde la mai multe întrebări care i-au fost adresate de Bundesgerichtshof (Germania) și de Handelsgericht Wien (Austria). Aceste instanțe naționale trebuie să se pronunțe asupra unor acțiuni prin care anumiți pasageri solicită obligarea companiei aeriene Condor și, respectiv, a companiei aeriene Air France la plata compensației prevăzute de regulament pentru cazul anulării zborurilor, pentru motivul că aceste companii i-au transportat la aeroportul de destinație cu întârzieri de 25 și, respectiv, de 22 de ore față de ora de sosire prevăzută (punctul 27).

        Mai întâi, Curtea precizează că durata, chiar îndelungată, a întârzierii nu este suficientă pentru ca zborul să poată fi considerat anulat (punctul 33). Un zbor întârziat, indiferent de durata întârzierii, nu poate fi considerat anulat atunci când, cu excepția orei de plecare, rămân neschimbate toate celelalte elemente ale zborului astfel cum au fost programate inițial, printre care în special itinerarul (punctele 30-34). În schimb, în cazul în care compania aeriană asigură, după ora de plecare prevăzută, transportul pasagerilor cu un zbor alternativ, cu alte cuvinte cu un zbor care a fost programat independent de cel pentru care pasagerii își efectuaseră rezervările, zborul poate, în principiu, să fie considerat anulat (punctele 35 și 36). Pentru această calificare, nu sunt determinante indicațiile de pe panoul de afișaj din aeroport sau informațiile date de personal, împrejurarea că pasagerii își recuperează bagajele sau obțin cărți de îmbarcare noi ori modificarea componenței grupului de pasageri (punctele 37 și 38).

        Apoi, în ceea ce privește dreptul la compensație, prevăzut de regulament în favoarea pasagerilor al căror zbor a fost anulat, Curtea constată că pasagerii zborurilor întârziate suportă un prejudiciu similar care constă într-o pierdere de timp și se găsesc astfel într-o situație comparabilă (punctul 54). Astfel, pasagerii unui zbor anulat au dreptul la compensație chiar și atunci când sunt redirecționați de compania aeriană cu un alt zbor dacă pierd trei ore sau mai mult față de durata prevăzută inițial (punctul 57). Nu ar fi justificat ca pasagerii zborurilor întârziate să fie tratati în mod diferit atunci când ajung la destinația lor finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută inițial (punctul 61).

        În sfârșit, Curtea arată că o asemenea întârziere nu dă naștere unui drept la compensație în cazul în care compania aeriană poate face dovada că întârzierea a fost cauzată de împrejurări excepționale care scapă de sub controlul efectiv al companiei aeriene și care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile (punctul 69). În această privință, Curtea amintește că o problemă tehnică survenită la o aeronavă nu poate fi considerată o împrejurare excepțională decât în cazul în care această problemă este urmarea unor evenimente care, prin natura sau prin originea lor, nu sunt inerente exercitării normale a activității companiei aeriene vizate și scapă de sub controlul efectiv al acesteia (punctul 70).

        Comunicat CJCE

       Textul integral al hotărârii va fi disponibil aici.

---

[1] Regulamentul (CE) nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor (JO L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12, p. 218).

Cauza Varnima Corporation International S.A. c. Greciei (28 mai 2009) –termene de prescripţie diferite în cadrul aceluiaşi raport juridic

        În hotărârea pronunţată de Curtea europeană în cauza Varnima Corporation International S.A. c. Greciei (cererea nr. 48906/06) s-a constatat că tratamentul preferenţial al statului cu privire la fixarea unor termene de prescripţie diferite (1 an şi, respectiv, 20 de ani) într-o cauză cu caracter privat în raport cu un particular constituie o încălcare a art. 6 din prisma principiului egalităţii de arme.

       Curtea a reţinut că simpla apartenenţă la structurile statului nu este suficientă pentru a legitima în orice circumstanţe aplicarea privilegiilor, ci trebuie ca aceasta să fie necesară pentru buna exercitare a intereselor publice. Or, aplicarea în speţă în favoarea statului a unui termen foarte mare de prescripţie a creanţelor izvorâte din acelaşi contract nu poate fi justificată prin necesitatea garantării gestiunii eficiente a finanţelor publice şi a îndeplinirii obiectivelor bugetare ale statului. În plus, simplul interes al trezoreriei statului nu poate fi asimilat unui interes public sau general care ar justifica în fiecare caz concret atingeri ale principiului egalităţii de arme. Curtea a considerat că aplicarea, în defavoarea pretenţiilor societăţii reclamante împotriva statului, a unor termene de prescripţie diferite nu a respectat principiul egalităţii de arme.

       Hotărârea a devenit definitivă în 6 noiembrie 2009.

Cauza Nunes Guerreiro c. Luxemburg (5 noiembrie 2009)–formalismul excesiv al Curţii de casaţie şi dreptul de acces la un tribunal

        Starea de fapt pertinentă

        În 15 decembrie 2004 a fost respinsă cererea pentru pensie de invaliditate formulată de reclamantul Fernando Nunes Guerreiro. Căile de atac au fost de asemenea respinse, de Consiliul arbitral al asigurărilor sociale în 17 iunie 2004, apoi de Consiliul superior al asigurărilor sociale la 1 februarie 2006. Reclamantul a formulat recurs în casaţie, prin intermediul unui avocat care îl reprezentase în procedura desfăşurată la instanţa de fond. În memoriul de recurs în casaţie, avocatul reproşa judecătorilor că au interpretat greşit legea atunci când au respins apelul ca nefondat; argumentele erau că dispoziţiile legale aveau un alt înţeles, pe care îl indica expres. La 1 februarie 2007, Curtea de Casaţie a respins recursul pe motiv că memoriul nu preciza în ce mod dispoziţiile legale vizate fuseseră încălcate sau greşit aplicate. Potrivit unei construcţii jurisprudenţiale, Curtea de Casaţie nu se pronunţă decât asupra motivelor de casaţie invocate de petent şi, dacă modul de formulare este incomplet, considerentele în dezvoltarea acestora nu pot acoperi lacunele.

       În drept

       Precizia impusă de Curtea de Casaţie luxemburgheză în formularea motivelor de casaţie are un scop legitim: de a permite exercitarea controlului în drept (cauza Kemp şi alţii c. Luxemburg).

       Curtea europeană a examinat dacă această exigenţă a fost aplicată proporţional cu scopul urmărit. Din acest punct de vedere, a amintit că memoriul în casaţie trebuie privit în ansamblul său, în sensul că reclamantul trebuie să fi formulat criticile împotriva hotărârii din apel fie în însuşi enunţul motivului de recurs, fie prin discuţia care îl dezvoltă (cauza Dattel c. Luxemburg). Or, nu se poate susţine că dl. Nunes Guerreiro nu ar fi respectat această exigenţă, din moment ce memoriul său în casaţie conţinea elementele determinante ale cauzei şi pretenţiile cu privire la hotărârea atacată.

       Precizia impusă de Curtea de Casaţie în formularea motivelor de recurs în casaţie nu era indispensabilă pentru exercitarea controlului. O asemenea exigenţă scade în mod considerabil gradul de protecţie a drepturilor justiţiabililor în faţa celei mai înalte jurisdicţii naţionale, cu atât mai mult cu cât Luxemburgul nu are în Consiliile specializate un sistem de avocaţi. În aceste condiţii, pronunţarea inadmisibilităţii recursului în casaţie pe motiv că nu a fost redactat cu o anumită precizie se înscrie într-un mod de abordare prea formalist, care nu este proporţional cu scopul legitim urmărit şi care l-a lipsit pe reclamant de dreptul de acces la un tribunal care să se pronunţe asupra temeiniciei motivelor de recurs.

       În concluzie, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 6 din Convenţie.

       Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Cauza Gingis c. României (4 noiembrie 2008) – recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilelor naţionalizate în considerentele hotărârii

          Starea de fapt pertinentă

         Printr-o decizie din 24 martie 1987 a Consiliului municipal, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, statul român a naţionalizat apartamentul reclamanţilor, soţ şi soţie, pe motiv că au părăsit ţara pentru a se stabili în Statele Unite ale Americii.

         Apartamentul, situat în Constanţa, a fost vândut în 12 septembrie 1996 de stat unor terţi, care îl ocupau în calitate de chiriaşi.

         În perioada 1998-2000 s-a judecat o acţiune în revendicare introdusă de reclamanţi împotriva consiliului municipal şi a chiriaşilor-cumpărători, care a fost respinsă pe motiv că titlul statului este valabil, dat fiind că din actele dosarului rezulta că reclamanţii avuseseră cunoştinţă despre decizia de naţionalizare.

         Printr-o hotărâre din 21 iunie 2004, definitivă şi irevocabilă la 21 decembrie 2005 prin respingerea recursului de Curtea de Apel, s-a respins acţiunea în anularea contractului formulată de reclamanţi, instanţele interne reţinând că naţionalizarea apartamentului era ilegală, dar cumpărătorii au fost de bună-credinţă. În considerente s-a reţinut că „deşi prin decizia din 8 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa s-a constatat valabilitatea deciziei de naţionalizare, acest fapt nu împiedică reanalizarea titlului statului. În cursul procedurii iniţiale, acest titlu a fost analizat pe cale incidentală, în cadrul unei acţiuni în revendicare. Posibilitatea unui nou examen al validităţii titlului statului în prezenta cauză este de netăgăduit. Criteriile în funcţie de care este apreciată validitatea acestuia sunt următoarele: respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data aproprierii bunurilor de către stat. Decretul nr. 223/1974 în temeiul căruia a fost emisă decizia de naţionalizare era contrar Constituţiei din 1965 (…)”.

         În aceeaşi perioadă reclamanţii introduseseră o nouă acţiune în revendicare, suspendată de tribunal până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea contractului. Din actele dosarului nu a rezultat dacă procesul a fost redeschis.

         Cererea de restituire a apartamentului în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată de Primărie pe motiv că reclamanţii nu au furnizat anumite înscrisuri.

         În drept

         Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

         În analiza admisibilităţii, Curtea a respins excepţia tardivităţii plângerii în legătură cu prima acţiune în revendicare şi excepţia prematurităţii în legătură cu cea de-a doua acţiune în revendicare. A reţinut că reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului prin vânzarea imobilului şi prin refuzul jurisdicţiilor naţionale de a anula contractul. Potrivit petitului, plângerea priveşte cea de-a doua procedură judiciară, iar Curtea a înlăturat argumentele Guvernului, reţinând că deşi procesul nu este finalizat la nivel intern, dezlegarea dată prin hotărârea Curţii de Apel Constanţa din 21 decembrie 2005 este definitivă şi irevocabilă. Instanţa europeană nu a găsit decisiv faptul că reclamanţii nu au solicitat redeschiderea judecăţii celei de-a doua acţiuni în revendicare după soluţionarea acţiunii în anularea contractului.

         Constatând că motivele plângerii nu sunt vădit netemeinice, Curtea a unit cu fondul excepţia incompatibilităţii ratione materiae invocată de Guvern, întemeiată pe împrejurarea că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o decizie judiciară definitivă, astfel că nu ar beneficia de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul a învederat că prima acţiune în revendicare a fost respinsă pe motiv că naţionalizarea era conformă cu legea. Împrejurarea că jurisdicţiile naţionale au reţinut, în cea de-a doua procedură şi numai în considerentele hotărârilor, caracterul ilegal al naţionalizării, nu este suficient în aprecierea Guvernului pentru a conferi reclamanţilor o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat.

         Pe fond, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit nelegalitatea naţionalizării bunului în hotărârea din 21 iunie 2004, menţinută de instanţele superioare, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor. Acest drept nu era nici revocabil şi nici nu a fost infirmat până în prezent (a se vedea cauzele Străin c. României, Sebastian Taub c. României, Gabriel c. României, Aldea c. României). În lumina acestor considerente, Curtea a apreciat că argumentul Guvernului în sensul că naţionalizarea ilegală nu a fost reţinută în dispozitivul hotărârii, ci în considerente, nu este de natură să determine o abordare diferită.

         Curtea a amintit că a tratat în mai multe cauze anterioare probleme asemănătoare celor în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 prin vânzarea imobilelor de către stat unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului, datorită lipsei unei despăgubiri (a se vedea cauza Porţeanu c. României, hotărârea din 16 februarie 2006). Mai mult, Curtea a subliniat că nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul produs de absenţa prelungită a despăgubirilor pentru persoanele care, ca şi reclamanţii, au fost private de bunurile lor (cauza Porţeanu c. României).

         Considerând că nu există motive care să determine o schimbare de abordare, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie

         Curtea a respins ca vădit nefondat un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie în legătură cu greşita interpretare de către instanţele interne a probelor din dosar sau cu pretinsa lipsă de imparţialitate a acestora.

         Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

          Art. 41 din Convenţie prevede:

         “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

         Deşi reclamanţii au solicitat restituirea imobilului sau daune materiale în valoare de 100.000 de euro reprezentând contravaloarea imobilului, fără a depune o expertiză, precum şi 8.000 de euro pentru lipsa de folosinţă, iar Guvernul a estimat valoarea apartamentului la 45.647 euro potrivit unei expertize, Curtea – statuând în echitate – a acordat reclamanţilor suma de 46.000 de euro.

         Aceste despăgubiri în echivalent sunt subsidiare restituirii în natură.

         Au fost respinse pretenţiile în legătură cu lipsa de folosinţă a imobilului deoarece, pe de o parte, s-a dispus restituirea bunului şi, pe de altă parte, suma solicitată îmbracă un caracter speculativ, randamentul unei locaţiuni depinzând de mai multe variabile (cauza Buzatu c. României). S-a constatat totodată că reclamanţii nu au solicitat daune morale. 

         Hotărârea a devenit definitivă la data de 4 februarie 2009 în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 02.07.2009.

         Doar o părere…

         Potrivit stării de fapt, jurisdicţiile naţionale au reţinut numai în considerentele hotărârilor caracterul ilegal al naţionalizării imobilului reclamanţilor-foşti proprietari, soluţia din dispozitiv fiind de respingere a acţiunii în anularea titlului chiriaşilor-cumpărători.

         Deşi Guvernul a invocat faptul că reclamanţii nu au nici măcar o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce în dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit în hotărârea sa, menţinută de instanţele superioare, nelegalitatea naţionalizării bunului, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor, chiar dacă această dezlegare nu a apărut în dispozitiv, ci doar în considerente.

         Ulterior, în cauza Czaran c. României, hotărârea din 4 iunie 2009, Curtea a folosit acelaşi raţionament pentru a reţine aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Curtea a apreciat că sesizarea a fost în termen, având reper data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii din 2005 prin care s-a recunoscut preluarea abuzivă, deşi în cadrul acţiunii în revendicare din 2000 – tot definitivă şi irevocabilă – s-a reţinut pe cale incidentală, în considerente, că preluarea fusese legală. Curtea a dat relevanţă soluţiei favorabile reclamanţilor, deşi în circuitul civil existau două hotărâri cu considerente contradictorii, iar existenţa procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 nu a fost de natură să împiedice condamnarea şi obligarea statului la restituirea în natură a imobilului sau a echivalentului în bani.

         Ca atare, orice statuare asupra preluării abuzive într-o hotărâre judecătorească, pronunţată chiar şi după expirarea termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, este de natură a deschide foştilor proprietari calea sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru obţinerea de despăgubiri, în lipsa unei reparaţii echitabile în dreptul intern.

Hotărârea în cauza Lawyer Partners c. Slovaciei (16.06.2009) – refuzul de înregistrare a cererilor transmise pe cale electronică încalcă dreptul de acces la un tribunal

          Curtea a concluzionat în unanimitate că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie (dreptul de acces la un tribunal) prin refuzul instanţelor interne de a înregistra pe rol acţiuni (peste 70.000) formulate pe cale electronică de societatea reclamantă. Dacă ar fi fost printate, documentele ar fi avut peste 40 de milioane de pagini.

          Legislaţia slovacă prevedea din 2002 posibilitatea înregistrării de cereri pe cale electronică, astfel că autorităţile naţionale trebuiau să asigure dotările necesare.

          În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat societăţii reclamante suma de 10.000 de euro pentru daune materiale şi morale, precum şi 8.000 de euro pentru cheltuielile de judecată.

          Hotărârea este disponibilă în limba engleză şi va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

          1.  Principaux faits

          La requérante, Lawyer Partners a.s, est une société de droit privé à responsabilité limitée dont le siège se trouve à Bratislava. Entre 2005 et 2006, elle conclut avec la Compagnie radiophonique de Slovaquie des contrats lui conférant le droit de recouvrer le montant des redevances impayées dues par les titulaires de licences de réception de services radiophoniques, et ce dans 355 917 cas.

          Cette société fut contrainte d’attaquer en justice les personnes ayant refusé de payer la créance qu’elle avait acquis le droit de recouvrer. Elle prépara des actions individuelles où elle demandait que soient émis des ordres de paiement à l’encontre des débiteurs.

          En mars et juillet 2006, elle introduisit donc des actions auprès de plusieurs tribunaux de district. Vu le nombre de procédures individuelles – plus de 70 000 –, elle créa les actions au moyen d’un logiciel informatique et les enregistra sur des DVD qu’elle adressa aux tribunaux concernés avec une lettre explicative. Les tribunaux refusèrent d’inscrire ces actions au rôle au motif qu’ils ne disposaient pas du matériel nécessaire pour recevoir et traiter des demandes créées et signées par voie électronique.

          La Cour constitutionnelle rejeta les recours formés par la société requérante concernant ces refus – cette dernière alléguait à cet égard une violation du droit d’accès à un tribunal – au motif qu’elle avait été saisie en dehors du délai légal de deux mois.

          Le ministère de la Justice indiqua d’abord en avril 2006 que les juridictions ordinaires n’étaient pas équipées du matériel nécessaire pour recevoir des demandes par voie électronique. A la suite de rencontres avec les présidents de tribunaux de district et régionaux en novembre 2006 et février 2007, le ministère conclut toutefois qu’ils disposaient de l’équipement adéquat. Des informations sur la manière de procéder pour soumettre des demandes signées par voie électronique furent publiées sur le site internet du ministère de la Justice en octobre 2008.

          Grief

          Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante dénonçait une violation de son droit d’accès à un tribunal en ce que les juridictions internes avaient refusé d’inscrire au rôle les actions qu’elle avait soumises par voie électronique.

          Décision de la Cour

          Même si le droit slovaque prévoyait d’autres moyens pour l’introduction de requêtes auprès des tribunaux, tels que le télégraphe, la télécopie, par écrit ou oralement, la seule possibilité qu’avait en pratique la société requérante de soumettre les 70 000 procédures individuelles était la voie électronique. En effet, si les documents enregistrés sur les DVD avaient été imprimés, ils auraient représenté plus de 40 millions de pages.

          La Cour rappelle que les juridictions internes avaient invoqué leur manque d’équipement pour traiter les actions de la société requérante ; cependant le droit interne prévoyait la possibilité de présenter des requêtes par voie électronique depuis 2002.

          La Cour conclut donc que le refus d’examiner les actions soumises par la société requérante a restreint de manière disproportionnée le droit de l’intéressée d’introduire ses actions en justice de manière effective, en violation de l’article 6 § 1.

Hotărârea CJCE în cauzele conexate C-22/08 și C-23/08 Vatsouras și Koupatantze/ARGE Nürnberg 900

         O persoană aflată în căutarea unui loc de muncă ce a stabilit legături reale cu piaţa muncii dintr-un stat membru poate beneficia de o prestaţie de natură financiară menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Existenţa unei astfel de legături poate fi verificată în special prin constatarea că persoana în cauză a căutat în mod efectiv şi real un loc de muncă în statul membru în discuţie de-a lungul unei perioade cu o durată rezonabilă.

         Indiferent de calificarea acesteia în legislaţia naţională, o astfel de prestaţie nu este o „prestaţie de asistenţă socială” pe care statele membre o pot refuza persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

         Curtea precizează că o condiţie precum cea prevăzută în Germania pentru prestaţiile de bază în favoarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, şi anume ca persoana interesată să fie în măsură să exercite o activitate profesională, ar putea constitui un indiciu în sensul că prestaţia este menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Comunicat CJCE

         Sozialgericht Nürnberg (Tribunalul de contencios social din Nürnberg) ridică în faţa Curţii problema posibilităţii excluderii de la anumite prestaţii financiare a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă din alte state membre. Această întrebare este adresată în cadrul unor litigii între doi resortisanţi eleni, pe de o parte, şi Arbeitsgemeinschaft (ARGE) Nürnberg 900 (Oficiul pentru ocuparea forţei de muncă al oraşului Nürnberg) pe de altă parte, privind încetarea acordării către aceştia a prestaţiilor de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă.

         Sozialgericht consideră că cei doi reclamanţi nu au beneficiat în perioada relevantă de garanţii specifice în favoarea „lucrători[lor]” deoarece activitatea profesională „minoră exercitată pentru scurt timp” de primul reclamant, domnul Vatsouras, a fost „insuficientă pentru a-i asigura mijloacele de subzistenţă“, iar activitatea exercitată de domnul Koupatantze „a durat un pic mai mult de o lună”. Or, potrivit directivei comunitare privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii,[1] un stat membru nu ar fi obligat să acorde o prestaţie de asistenţă socială cetăţenilor care nu sunt activi din punct de vedere economic. Sozialgericht ridică totuşi problema conformităţii acestei excepţii cu principiul egalităţii de tratament garantat de dreptul comunitar.

         În prezenta hotărâre, Curtea invită mai întâi Sozialgericht să examineze situaţia reclamanţilor din perspectiva jurisprudenţei sale referitoare la calitatea de lucrător. Astfel, indiferent de nivelul limitat al remuneraţiei şi de durata redusă a activităţii profesionale, nu este exclusă posibilitatea ca aceasta, în urma unei aprecieri globale a raportului de muncă în cauză, să fie considerată de autorităţile naţionale drept reală şi efectivă, permiţând astfel atribuirea calităţii de „lucrător” titularului său.

         În cazul în care Sozialgericht ar ajunge să reţină calitatea de lucrători a domnilor Vatsouras şi Koupatantze, aceştia din urmă ar fi avut dreptul, în temeiul directivei în cauză2, la prestaţiile solicitate, pentru cel puţin şase luni după pierderea locului de muncă.

         În continuare, Curtea examinează posibilitatea de a refuza o prestaţie de asistenţă socială persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă ce nu au calitatea de lucrători. În această privinţă, Curtea aminteşte că, ţinând seama de instaurarea cetăţeniei europene, persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă beneficiază de dreptul la egalitate de tratament, în ceea ce priveşte solicitarea prestaţiei de natură financiară menită să faciliteze accesul pe piaţa muncii.

         Cu toate acestea, este legitim ca un stat membru să nu acorde o astfel de prestaţie decât persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă ce au o legătură reală cu piaţa muncii din acest stat. Existenţa unei astfel de legături poate fi verificată în special prin constatarea că persoana în cauză a căutat în mod efectiv şi real un loc de muncă în statul membru în discuţie de-a lungul unei perioade cu o durată rezonabilă.

         Rezultă că cetăţenii Uniunii care au stabilit legături reale cu piaţa muncii din alt stat membru pot beneficia de o prestaţie de natură financiară care este menită să faciliteze accesul pe piaţa muncii, indiferent de calificarea acesteia în legislaţia naţională.

         Revine autorităţilor naţionale competente şi, dacă este cazul, instanţelor naţionale, sarcina nu numai să constate existenţa unei legături reale cu piaţa muncii, ci şi să analizeze elementele constitutive ale prestaţiei respective. Obiectivul prestaţiei trebuie examinat în funcţie de rezultatele acesteia, iar nu în funcţie de structura sa formală.

         Curtea precizează că o condiţie precum cea prevăzută în Germania pentru prestaţiile de bază în favoarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, şi anume ca persoana interesată să fie în măsură să exercite o activitate profesională, ar putea constitui un indiciu în sensul că prestaţia este menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Textul integral al hotărârii este disponibil aici.

---

[1] Articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, JO L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, L 197, p. 34, precum şi în JO 2007, L 204, p. 28, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 56.

Hotărârea în cauza Tănase c. României (12.05.2009) – tratament inuman şi durata excesivă a arestării

      Reclamantul Niculae Tănase este cetăţean român născut în 1953 şi locuieşte la Bucureşti. În februarie 2001, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale ce desfăşura activităţi cu produse petroliere, a fost inculpat şi arestat, fiind suspectat, printre altele, de înşelăciune, evaziune fiscală, fals în înscrisuri şi deturnare de fonduri. A fost încarcerat în arestul din Ploieşti.

      Curtea europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) datorită incompatibilităţii stării de sănătate a reclamantului cu detenţia provizorie şi a faptului că acesta a fost încătuşat de patul din spitalul civil unde a fost internat.

      De precizat că reclamantul suferea de cancer de prostată, tulburări de personalitate post-traumatice în urma unui accident auto din 1993 şi afecţiuni urologice care s-au agravat în arest.

      A fost supus unor intervenţii chirurgicale pe parcursul arestării sale şi a fost pus în libertate de Curtea de Apel tocmai datorită acestor afecţiuni. Această decizie a instanţelor interne, motivată tocmai pe incompatibilitatea stării de sănătate cu arestarea, a constituit un argument pentru a ajunge la o concluzie de condamnare a statului român. Curtea a reţinut că în perioada 2001- iunie 2002 reclamantul a beneficiat de îngrijiri corespunzătoare şi chiar a suferit o intervenţie chirurgicală, însă după această dată expertizele medico-legale au constatat că starea de sănătate a reclamantului este compatibilă cu arestarea numai dacă ar fi transferat periodic într-un spital civil pentru tratament, lucru care nu s-a întâmplat.

      La încălcarea art. 3 au mai concurat faptul că era vorba despre o măsură preventivă, iar nu de executarea unei pedepse definitive, precum şi lipsa unor mecanisme procedurale în dreptul intern de punere în libertate pe motive medicale (acestea au fost adoptate abia prin Legea nr. 281/2003) sau atitudinea comisiei medico-legale competente, care a făcut trimitere în avizele sale la rapoarte anterioare, deşi tribunalul apreciase că este necesară o nouă expertiză.

      În privinţa încătuşării de pat, reclamantul a pus la dispoziţie fotografii realizate în Spitalul „Sf. Ioan”. Curtea a subliniat că încătuşarea nu pune în mod normal probleme din prisma art. 3 din Convenţie dacă ar corespunde unei privări legale de libertate şi nu ar atrage folosirea forţei sau expunerea publică, de o manieră care să poată fi considerată rezonabilă. În cazul reclamantului, Curtea a apreciat că natura infracţiunilor săvârşite (non-violente) şi starea de sănătate nu justificau măsura încătuşării, mai ales că un gardian era poziţionat în faţa camerei de spital tocmai pentru a asigura paza. Curtea a luat act de faptul că Legea nr. 275/2004 interzice această măsură, însă a constatat tratamentul inuman la care a fost supus reclamantul prin măsura disproporţionată aplicată.

      S-a mai constatat încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie datorită duratei excesive a arestării (aproximativ 2 ani). Curtea a observat că autorităţile naţionale nu au furnizat explicaţii concrete care să justifice menţinerea arestării pentru a evita un impact negativ asupra societăţii sau pentru a asigura buna desfăşurare a anchetei penale. Dimpotrivă, instanţele au menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune „stereotipe”.

      În privinţa art. 6 par. 1 din Convenţie, legat de durata rezonabilă, Curtea a constatat că nu a fost încălcat, deoarece multe amânări s-au datorat cererilor inculpaţilor care au determinat transferul dosarului la diferite jurisdicţii şi datorită activităţii experţilor, asupra cărora instanţele au exercitat totuşi în mod corespunzător controlul.

      Alte capete de cerere privind lipsa unui proces echitabil, lipsa de imparţialitate a parchetului şi judecătorilor, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită punerii sub sechestru a apartamentelor membrilor familiei, încălcarea dreptului la corespondenţă prin deschiderea scrisorilor la arest, au fost respinse de Curte ca vădit neîntemeiate.

      În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat reclamantului despăgubiri pentru daune morale de 8.000 de euro. În privinţa daunelor materiale, s-a constatat că reclamantul a fost condamnat, iar perioada de arest a fost dedusă, astfel că nu se justifică acordarea despăgubirilor la valoarea salariilor (mutatis mutandis Kalachnikov c. Russie, nr. 47095/99).

      Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

      Doar o părere…

      În cadrul hotărârii Curtea a alocat un spaţiu special analizei dispoziţiilor legale privind condiţiile de internare a unui deţinut într-un spital civil, acesta fiind şi motivul pentru care recomand lecturarea întregii hotărâri.

      Întrucât a existat recent o dezbatere publică legată de punerea în libertate a unor persoane aflate în arest sau în executarea unei pedepse cu închisoarea, în condiţiile în care există o expertiză medico-legală ce propune acest lucru, şi s-a susţinut ipoteza internării într-un spital civil în ciuda acestui aviz, consider că această hotărâre răspunde tuturor problemelor. Şi nu reprezintă un precedent, ci se încadrează în jurisprudenţa constantă a CEDO…

Hotărârea în cauza Bacso c. României (04.11.2008) – greşita apreciere a autorităţii de lucru judecat

Respingerea celei de-a doua cereri a reclamanţilor (foşti proprietari) pentru existenţa autorităţii de lucru judecat raportat la o primă acţiune asupra căreia instanţa se pronunţase prin schimbarea obiectului cererii (analiza altui contract) i-a privat pe aceştia de orice posibilitate clară şi concretă de acces la un tribunal pentru a statua asupra cererii în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între chiriaşi şi stat (încălcare art. 6).

În contextul legislativ intern privind acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun.

Nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, ca urmare a lipsei prelungite a despăgubirii (încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1).

Starea de fapt pertinentă

În anul 1975 un apartament al reclamanţilor, soţ şi soţie, a fost naţionalizat.

În 22 aprilie 1997 statul a vândut apartamentul unui terţ-chiriaş.

1. În anul 1998 reclamanţii au introdus acţiune în revendicare şi în anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa evacuării cumpărătorului.

Deşi acţiunea a fost respinsă în fond şi în apel, printr-o decizie din 20 ianuarie 2000 pronunţată în recurs de Curtea de Apel Braşov s-a reţinut că naţionalizarea apartamentului a fost ilegală şi au fost obligaţi pârâţii la restituirea imobilului către reclamanţi. S-a respins însă capătul de cerere privind anularea unui contract de locaţiune, ceea ce reclamanţii nu solicitaseră niciodată. Curtea de apel a făcut trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, care priveau prelungirea valabilităţii contractelor de locaţiune pendinte, iar nu contractele de vânzare-cumpărare.

2. În anul 2001, reclamanţii au sesizat Judecătoria Braşov cu o nouă acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare, respinsă în mod irevocabil la 12 septembrie 2002 de Curtea de Apel Braşov pe motiv că există autoritate de lucru judecat în raport cu hotărârea din 20 ianuarie 2000, care ar fi analizat fondul cauzei.

Judecătorii care au pronunţat această decizie au fost aceiaşi cu cei care pronunţaseră hotărârea din 20 ianuarie 2000.

3. În anul 2003 reclamanţii au sesizat Judecătoria Braşov cu o acţiune în constatarea valabilităţii titlului lor de proprietate, admisă în 10 aprilie 2003 printr-o sentinţă în care s-a constat că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil celui al cumpărătorului deoarece şi-au înscris dreptul de proprietate în Cartea funciară înainte de naţionalizarea apartamentului, în timp ce statul şi cumpărătorul nu făcuseră acest lucru. Potrivit susţinerilor Guvernului, necontestate, această hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă în anul 2005.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

a. Asupra dreptului de acces la un tribunal

Curtea a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim întrucât viza, fără dubiu, asigurarea securităţii raporturilor juridice în materie civilă.

Făcând trimitere la cauzele Lungoci c. României şi Caracas c. României, Curtea a verificat dacă modalitatea în care a fost respinsă a doua acţiune respectă dreptul de acces la justiţie, faţă de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică. A constatat că prin decizia din 20 ianuarie 2000 s-a analizat anularea unui contract de locaţiune, iar nu a contractului de vânzare-cumpărare. Or, reclamanţii nu solicitaseră niciodată acest lucru. Curtea de apel a făcut trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, care priveau prelungirea valabilităţii contractelor de locaţiune, ceea ce fundamentează concluzia că respingerea celei de-a doua cereri pentru existenţa autorităţii lucru judecat a privat reclamanţii de orice posibilitate clară şi concretă de acces la un tribunal pentru a statua asupra cererii în anularea contractului de vânzare-cumpărare.

În concluzie, a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie. 

b. Asupra lipsei de imparţialitate a Curţii de Apel Braşov

Curtea europeană nu a mai considerat necesară pronunţarea asupra acestui capăt de cerere, având în vedere concluziile anterioare, legate de constatarea încălcării art. 6 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Curtea a amintit că a tratat în mai multe cauze anterioare probleme asemănătoare celor în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea cauza Porţeanu c. României, hotărârea din 16 februarie 2006). A reafirmat în mod special că, în contextul legislativ intern privind acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin c. României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, ca urmare a lipsei prelungite a despăgubirii.

Ar fi excesiv să se ceară reclamanţilor să urmeze o procedură de executare silită împotriva chiriaşului-cumpărător, cum propune Guvernul, din moment ce vânzarea apartamentului de către stat unui terţ şi refuzul jurisdicţiilor naţionale de a examina cererea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, i-a pus în imposibilitatea de a se bucura de bunul pe care autorităţile trebuiau să-l restituie (mutatis mutandis, cauzele Mihai-Iulian Popescu c. României, Popescu şi Daşoveanu c. României).

Privarea reclamanţilor de dreptul de proprietate şi absenţa totală a despăgubirilor i-a supus pe aceştia unei sarcini disproporţionate şi excesive, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care a fost încălcat.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a dispus:

a) Statul Român trebuie să achite reclamanţilor 5.000 de euro cu titlu de daune morale;

b) Statul pârât trebuie să achite reclamanţilor 900 de euro cu titlu de cheltuieli judiciare;

c) la acestea se adaugă o dobândă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Cauza Miran c. Turciei (21.04.2009) – necomunicarea înscrisurilor clasificate sau a opiniei scrise a procurorului

Starea de fapt pertinentă

Reclamantul a fost exclus în 7 martie 2003 din şcoala de pregătire a subofiţerilor din Mizika în urma unei cercetări disciplinare.

În 29 aprilie 2003 reclamantul a sesizat Înalta Curte administrativă militară cu o cerere de suspendare a executării şi de anulare a deciziei de excludere, motivat de faptul că nu fusese informat cu privire la cauzele excluderii, despre care a aflat numai în urma investigaţiilor conduse de părinţii săi.

În întâmpinarea depusă în 31 iulie 2003, Ministerul Apărării a susţinut, printre altele, că excluderea avea o bază legală şi că nu fusese arbitrară. S-a afirmat că documentul fusese expediat într-un plic distinct Înaltei Curţi administrative militare în baza art. 52 din Legea nr. 1602. În 18 septembrie 2003 reclamantul a depus un răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat expres să i se comunice documentele care au stat la baza excluderii sale.

În 15 ianuarie 2004 procurorul general şi-a exprimat opinia cu privire la fondul cauzei, care nu i-a fost comunicată reclamantului.

În 10 martie 2004, după ce a ascultat părţile, Înalta Curte administrativă militară a respins cererea reclamantului de anulare a actului, întemeindu-şi soluţia pe probele şi documentele puse la dispoziţie de Ministerul Apărării.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

Cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în procedura în cauză, Curtea face referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa din cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei [GC], no 63235/00, par. 62, CEDH 2007. În prezenta cauză, este netăgăduit că reclamantul avea acces la un tribunal în virtutea dreptului naţional şi a avut posibilitatea de a sesiza jurisdicţia administrativă militară. Prin urmare, Curtea concluzionează că art. 6 este aplicabil în cauză.

În privinţa necomunicării către reclamant a documentelor “clasificate” în procedura desfăşurată la Înalta Curte administrativă militară, Curtea reaminteşte că a examinat deja o plângere similară (a se vedea Güner Çorum c. Turciei, nr. 59739/00, par. 24-31, 31 octombrie 2006, Aksoy (Eroğlu) c. Turciei, nr. 59741/00, par. 24-31, 31 octombrie 2006) şi a concluzionat că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie. Curtea nu a identificat niciun motiv care să justifice îndepărtarea de această jurisprudenţă, constatând încălcarea art. 6 din Convenţie.

În privinţa necomunicării către reclamant a punctului de vedere al procurorului general de pe lângă Înalta Curte administrativă militară exprimat în scris, Curtea a aminitit că a mai avut ocazia de a examina un motiv similar şi că a constatat încălcarea art. 6 par. 1 datorită lipsei comunicării prealabile către reclamant a opiniei procurorului de pe lângă Consiliul de Stat (Meral c. Turciei, nr. 33446/02, par. 32-39, 27 noiembrie 2007 ; mutatis mutandis, Göç c. Turciei [GC], nr. 36590/97, CEDH 2002‑V).   

În legătură cu argumentul Guvernului că a existat posibilitatea lecturării punctului de vedere al procurorului în cursul judecăţii şi că reclamantul putea formula apărări cu privire la acesta, Curtea a observat că, deşi este cert că opinia procurorului general a fost examinată de Înalta Curte administrativă militară, niciun element al dosarului nu permite să se stabilească dacă reclamantul a avut ocazia de a lua cunoştinţă de opinia procurorului şi dacă a avut un termen suficient pentru a-şi pregăti apărarea şi a da o replică orală sau în scris în condiţii rezonabile, având în vedere exigenţele jurisprudenţei în materie (a se vedea în special Reinhardt şi Slimane-Kaïd c. Franţei, 31 martie 1998, par. 103-107, Recueil des arrêts et décisions 1998‑II, Kress c. Franţei [GC], nr. 39594/98, par. 75-76, CEDH 2001‑VI, Meftah şi alţii c. Franţei [GC], nr. 32911/96, 35237/97 şi 34595/97, par. 51-52, CEDH 2002‑VII, sau Sağir c. Turciei, nr. 37562/02, par. 26, 19 octombrie 2006).

Ca atare, Curtea a considerat că Guvernul nu a furnizat vreun element de fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită de cea din cauza Meral, anterior citată, şi a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Aplicând mecanismul din cauze similare [Aksoy (Eroğlu)], din perspectiva naturii încălcării constatate, Curtea a considerat că reclamantul a suferit numai un prejudiciu moral prin faptul că nu s-a bucurat de garanţiile art. 6 par. 1 din Convenţie. Statuând în echitate, Curtea i-a acordat reclamantului suma de 6.500 de euro.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Lansare Revista Forumul Judecătorilor

Uniunea Naţională a Judecătorilor din România şi Editura Universitară organizează festivitatea în cadrul căreia va fi lansată

REVISTA FORUMUL JUDECĂTORILOR

Evenimentul urmează a se desfăşura la Clubul Academiei Române (Calea Victoriei nr. 125, sectorul 1, Bucureşti, harta), marţi 07 aprilie 2009, începând cu ora 14:00.

Revista urmăreşte în primul rând să prezinte atitudinile judecătorilor legate de funcţionarea şi necesitatea reformării sistemului judiciar, dar nu va ocoli nici aspectele doctrinare sau jurisprudenţiale relevante. RFJ nr. 1/2009 (citeşte)

La eveniment vor fi prezenţi, în calitate de moderator, dl. prof. univ. dr. Adrian-Paul Iliescu, iar în calitate de vorbitori, d-na judecător lector univ. dr. Lavinia Lefterache, dl. judecător Dragoş Călin, dl. judecător Adrian Neacşu, dl. judecător Ionuţ Militaru, d-na judecător Roxana Lăcătuşu, dl. judecător Ciprian Coadă, dl. conf. univ. dr. Daniel-Mihail Şandru, dl. director drd. Vasile Muscalu, dl. Mihai Banu.

Programul conferinţei

14.00-14.15 Înregistrarea participanţilor

14.15-14.30 judecător Dragoş Călin, vicepresedinte U.N.J.R. – „Revista Forumul judecătorilor ” 

14.30-14.45 judecător Adrian Neacşu, membru al Consiliului Director al U.N.J.R – „2009, anul sindicalizării judecătorilor? ”

14.45-15.00 judecător Ionuţ Militaru, membru U.N.J.R. – „Adevăr sau provocare: respectarea independenţei justiţiei”

15.00-15.15 judecător Lavinia Lefterache, membru al Senatului U.N.J.R. – „Impactul codurilor de procedură asupra sistemului judiciar”

15.15-15.30 judecător Ciprian Coadă, membru U.N.J.R. – „Priorităţi actuale ale sistemului judiciar în contextul strategiei de reformă”

15.30-16.00 Dezbateri. Închiderea conferinţei.

Hotărârea CJCE în cauza C-559/07 Comisia / Grecia

Diferenţele între sexe prevăzute pentru vârsta de pensionare şi pentru perioada minimă de serviciu cerută de sistemul elen de pensii civile şi militare sunt incompatibile cu dreptul comunitar.

Aceste norme se limitează să acorde femeilor, în special mamelor, condiţii mai favorabile decât cele aplicabile bărbaţilor, fără a remedia problemele pe care acestea le întâmpină în cursul carierei lor profesionale.

Prin „remuneraţie” se înţelege salariul, precum şi toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată.

Pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă plătite în raport cu munca prestată, stabilirea de condiţii privind vârsta şi perioadele de serviciu minime necesare, diferite în funcţie de sex, pentru lucrători care se află în situaţii identice sau comparabile, este contrară principiului egalităţii de tratament.

Comunicat CJCE

Tratatul CE^[1] interzice orice discriminare în ceea ce privește remunerarea între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, indiferent care ar fi mecanismul care determină această inegalitate.

Comisia a solicitat Curţii de Justiţie să constate că dispoziţiile Codului elen al pensiilor civile și militare^[2] care prevăd diferenţe între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin în ceea ce privește vârsta de pensionare și perioada minimă de serviciu necesară încalcă principiul egalităţii de tratament. Comisia consideră că acest sistem impune condiţii de pensionare mai puţin favorabile pentru bărbaţi decât pentru femei.

Grecia nu a contestat diferenţele de tratament, dar a susţinut că sistemul de pensii elen, în calitate de sistem legal de asigurări sociale, nu ar intra în domeniul de aplicare al tratatului, ci ar cădea sub incidenţa Directivei 79/7.[3] În orice caz, aceste diferenţe ar corespunde rolului social al bărbaţilor și, respectiv, al femeilor și ar constitui măsuri de compensare a dezavantajelor suportate de femei din cauza duratei mai scurte a vieţii profesionale a acestora.

Curtea aminteşte, înainte de toate, că, potrivit Tratatului CE, fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, pentru aceeași muncă. Prin „remunerație” se înțelege salariul, precum și toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată. Noţiunea de remuneraţie nu include sistemele de asigurări sociale reglementate în mod direct prin lege, ci prestaţiile acordate în temeiul unui sistem de pensii, care depinde, în esenţă, de locul de muncă ocupat.

Aceasta subliniază că, printre criteriile reţinute de jurisprudenţa Curţii pentru calificarea unei pensii pentru limită de vârstă drept “remuneraţie”, numai criteriul muncii prestate (faptul că pensia este plătită lucrătorului în baza raportului de muncă cu fostul său angajator) poate avea un caracter determinant, modalităţile de finanţare și de gestionare a sistemului neconstituind elemente decisive.

Curtea constată că pensia plătită în temeiul codului elen îndeplinește cele trei criterii elaborate de jurisprudenţa Curţii care permit calificarea acesteia drept “remuneraţie” în sensul tratatului:

• este plătită unui grup de lucrători larg și diversificat care – chiar dacă este format din categorii heteroclite de funcţionari, având sarcini și raporturi de muncă total diferite – se distinge prin caracteristici proprii determinate de raportul de muncă cu statul sau cu alţi angajatori publici;

• este calculată în funcţie de durata serviciului îndeplinit;

• este calculată pe baza ultimului salariu.

În continuare, Curtea subliniază că, pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă plătite în raport cu munca prestată, stabilirea de condiţii privind vârsta şi perioadele de serviciu minime necesare, diferite în funcţie de sex, pentru lucrători care se află în situaţii identice sau comparabile, este contrară principiului egalităţii de tratament.

Acest principiu nu împiedică un stat membru să aplice măsuri care să prevadă avantaje specifice menite să faciliteze exercitarea unei activităţi profesionale de către sexul mai slab reprezentat, ori să prevină sau să compenseze anumite dezavantaje în cariera profesională. Astfel de măsuri naţionale trebuie, în orice caz, să contribuie la a ajuta femeile să își desfășoare viaţa profesională în condiţii de egalitate cu bărbaţii.

Or, Curtea constată că dispoziţiile Codului elen al pensiilor civile și militare nu sunt de natură să compenseze dezavantajele la care sunt expuse carierele funcţionarilor și ale militarilor de sex feminin, ajutându-le în viaţa profesională.

Textul integral al hotărârii este disponibil aici.

---

[1] Articolul 141 CE

[2] Decretul prezidenţial nr. 166/2000 din 3 iulie 2000.

[3] Directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale (JO L6, p. 24, Ediţie specială, 05/vol. 1, p. 192), care permite statelor membre să excludă stabilirea vârstei de pensionare din domeniul său de aplicare.

Cauza Tudor Tudor c. României (24.03.2009) – Case naţionalizate. Practica neunitară în interpretarea bunei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători. Valoarea despăgubirilor

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă reclamantul a fost obligat să lase apartamentul în deplina şi liniştita posesie a fostului proprietar, apreciindu-se că buna-credinţă a acestuia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ar avea relevanţă numai în cazul în care ar fi introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.

În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor cumpărători ai celorlalte apartamente din acelaşi imobil, respingând acţiunile fostului proprietar.

Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de juridicţie în această materie.

Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă schimbare şi nu există o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în aplicarea legii (încălcare art. 6).

Curtea a admis excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, reţinând că reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie introducând acţiune separată (inadmisibilitate art. 1 Protocol 1).

Starea de fapt pertinentă

Reclamantul locuia din 1973 într-un apartament închiriat de la stat, pe care l-a cumpărat în 13 ianuarie 1997 în baza Legii nr. 112/1995.

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă din 23 mai 1997 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare a fostului proprietar împotriva statului având ca obiect posesia imobilului în care se găsea apartamentul.

Întemeindu-se pe această decizie, fostul proprietar a introdus mai multe acţiuni împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamente în aceste condiţii, inclusiv împotriva reclamantului.

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti din 28 ianuarie 2003 reclamantul a fost obligat să lase apartamentul în deplina şi liniştita posesie a fostului proprietar. În motivare s-a reţinut că titlul fostului proprietar, aşa cum a fost confirmat prin decizia din 23 mai 1997, este mai bine caracterizat decât contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului. S-a apreciat că buna-credinţă a reclamantului la încheierea contractului din 13 ianuarie 1997 ar avea relevanţă numai în cazul în care ar fi introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.

În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor cumpărători ale celorlalte apartamente din acelaşi imobil (contracte din 12 decembrie 1996 sau 27 martie 1997), respingând acţiunile fostului proprietar. În 6 aprilie 2006, 9 februarie 2006 sau 14 februarie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis mai multe recursuri în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în aceste cauze, unele dintre ele aflându-se în continuare pe rolul instanţelor. Într-una dintre ele, după rejudecare, a fost admisă acţiunea fostului proprietar.

În ceea ce priveşte situaţia reclamantului, procedurile de evacuare începute de fostul proprietar sunt încă în desfăşurare în faţa instanţelor interne.

Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă

Curtea tratează în cadrul acestei secţiuni mai multe probleme: materia acţiunii în revendicare în dreptul intern, acţiunea în garanţie pentru evicţiune întemeiată pe Codul civil, acţiunea în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 10/2001, jurisprudenţa internă în materia despăgubirilor prin echivalent, evoluţia jurisprudenţei interne în favoarea chiriaşilor.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

Dacă dispoziţiile Convenţiei nu impun statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. În această privinţă trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului [Broniowski c. Poloniei, nr. 31443/96, par. 151; Păduraru c. României, par. 92 şi Beian c. României (nr. 1), par. 33].

Curtea a constatat că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi divergenţele de jurisprudenţă din domeniul naţionalizării imobilelor au creat un climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică. Aceeaşi incertitudine a intervenit şi în prezenta cauză: aceeaşi curte de apel a dat interpretări diferite asupra relevanţei bunei-credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului cu statul.

Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de juridicţie în această materie. Totodată, niciun mecanism efectiv nu era disponibil pentru Curtea Supremă în scopul de a rezolva conflictul între deciziile instanţelor inferioare (mutatis mutandis, cauza Schwarzkopf şi Taussik c. Republicii Cehe, nr. 42162/02, decizia din 2 decembrie 2008).

În alte cauze din aceeaşi perioadă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursuri în anulare, în cadrul cărora nu rezolva conflictele de interpretare, ci analiza dispoziţii particulare ale legii în cazuri concrete. În plus, această intervenţie era posibilă numai în cadrul unei căi extraordinare de atac, care încălca ea însăşi principiul securităţii juridice (a se vedea cauzele Brumărescu c. României sau SC Maşinexportimport Industrial Group SA c. României).

În final Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă schimbare (aspect tratat la secţiunea Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă) şi nu există o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în aplicarea legii restituirilor.

Deşi nu contestă prerogativa instanţelor interne de a-şi schimba jurisprudenţa, Curtea reţine că, în contextul specific al restituirilor din România, această nouă direcţie a interpretării în favoarea foştilor chiriaşi s-ar putea dovedi a fi doar o schimbare temporară a jurisprudenţei.

Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Păduraru c. României).

În concluzie, a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie şi nu va mai fi analizat art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Asupra excepţiei de neepuizare a căilor de recurs invocate de Guvern, Curtea a reţinut că reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie introducând acţiune separată. Jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern în sensul acordării de despăgubiri în cazuri similare este consistentă, astfel că există un remediu efectiv.

Verificând dacă suma ce poate fi acordată de instanţele interne este suficientă pentru a repara prejudiciul, Curtea a reţinut din jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern că persoane în aceeaşi situaţie cu reclamantul au primit cel puţin preţul actualizat şi posibil ca despăgubire diferenţa până la valoarea de piaţă, precum şi valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului.

Deşi Curtea nu poate specula în această cauză asupra finalităţii procedurilor pentru obţinerea despăgubirii, în cazul în care reclamantul le-ar fi urmat, apreciază totuşi că sumele atribuite de instanţele interne în cauze similare sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincová şi Pinc c. Bulgariei, în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece reclamanţilor li se acordase în compensaţie numai preţul de vânzare (a se vedea şi Velikovi şi alţii c. Bulgariei sau Kalinova c. Bulgariei).

Deşi legea restituirii nu prevede o acţiune specială împotriva statului, Curtea a apreciat că remediul oferit de Codul civil în cazul reclamantului este suficient pentru a constitui o cale pentru realizarea pretenţiilor, pe care acesta însă nu a urmat-o, motiv pentru care acest capăt de cerere este respins în temeiul art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a acordat reclamantului 5.000 de euro cu titlu de daune morale, respingând cererea în privinţa daunelor materiale de 10.000 de euro pe motiv că nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată şi daunele materiale cerute.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Sfera noţiunii de „consumator” în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 119/2007

În cadrul litigiilor având ca obiect cereri de emitere a ordonanţei de plată întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007 se invocă de către societăţile comerciale chemate în judecată în calitate de debitoare excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că potrivit art. 2 alin. 2 lit. b din ordonanţă nu sunt incluse în sfera sa de aplicare contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Ordonanţa nu defineşte în niciun fel sfera consumatorilor. Ea reprezintă o transpunere în dreptul intern a Directivei 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, care, la rândul său, nu cuprinde definiţia „consumatorului”.

Termenul de „consumator” face obiectul mai multor acte internaţionale, cum ar fi Convenţia de la Bruxelles din 1968, Convenţia de la Roma din 1980, Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate de consumatori, Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor în materia contractelor la distanţă, fiind în general definit ca persoana fizică ce încheie – în afara cadrului comerţului său, a afacerilor sale sau a profesiei sale – un contract cu un furnizor aflat în exerciţiul activităţii sale profesionale sau comerciale.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat cu titlu de principiu prin hotărârea din 22 noiembrie 2001 pronunţată în cauzele reunite C-541/99 Cape Snc/Iealservice Srl şi C-542/99 Idealservice MN RE Sas/OMAI Srl că „noţiunea de consumator în privinţa clauzelor abuzive (…) trebuie interpretată în sensul că vizează exclusiv persoanele fizice”.

În dreptul comparat s-a constatat uneori extinderea sferei de aplicare a noţiunii de „consumator”, însă în dreptul intern Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului a limitat sfera la orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (pct. 13 din Anexa legii).

Prin decizia nr. 1129 din 16.10.2008 Curtea Constituţională a României a reţinut că autorul excepţiei critica modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, susţinând că definiţia noţiunii de „consumator” ar trebui să includă şi persoana juridică, atunci când aceasta este parte la încheierea unor contracte comerciale ce pot intra sub sfera actului normativ criticat. Excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că pretinsa neconstituţionalitate este dedusă dintr-o omisiune de reglementare pe care Curtea Constituţională nu o poate complini, întrucât, potrivit art. 61 din Constituţie, „Parlamentul este (…) unica autoritate legiuitoare a ţării”, modificarea sau completarea normelor juridice fiind atribuţii exclusive ale acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, contractul comercial este contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând într-o sumă de bani.

În măsura în care părţile care au încheiat contractul pe care se întemeiază pretenţiile sunt comercianţi-persoane juridice, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. 2 pct. b din O.U.G. 119/2007, astfel că excepţia inadmisibilităţii cererii este neîntemeiată.

Hotărârea CJCE în cauza C-388/07 The Incorporated Trustees of the National Council on Ageing (England)/Secretary of State for Business, Enterprise and Regulatory Reform

Curtea clarifică condiţiile în care statele membre pot autoriza concedierea lucrătorilor pe motive de pensionare.

O legislație națională poate prevedea, în mod general, că acest tip de diferență de tratament pe motive de vârstă este justificată dacă reprezintă un mijloc proporțional de a atinge un obiectiv legitim de politică socială în legătură cu politica ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale.

                Este de competența instanței naționale să verifice, pe de o parte, dacă reglementarea corespunde unui astfel de obiectiv legitim și, pe de altă parte, dacă mijloacele alese erau corespunzătoare și necesare pentru realizarea acestui obiectiv.

Comunicat CJCE

Directiva 2000/78^[1] interzice discriminările pe motive de vârstă în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Cu titlu de excepție, această directivă prevede că anumite diferențe de tratament pe motive de vârstă nu constituie discriminare atunci când sunt justificate în mod obiectiv și rezonabil de obiective legitime, precum cele în legătură cu politica ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale. În plus, mijloacele de realizare a acestui obiectiv trebuie să fie corespunzătoare și necesare. Directiva enumeră câteva diferenţe de tratament care pot fi justificate.

Legea britanică de transpunere a directivei prevede că angajații care au împlinit vârsta normală de pensionare aplicabilă în întreprinderea unde lucrează sau, dacă nu există o astfel de vârstă specială, vârsta de 65 de ani pot fi concediați pe motive de pensionare, fără ca un asemenea tratament să fie considerat discriminatoriu. Legea prevede anumite criterii destinate verificării dacă motivul concedierii este într-adevăr pensionarea și impune respectarea unei proceduri determinate. În privința angajaților care nu au împlinit 65 de ani, legea nu conține dispoziții specifice și se limitează să prevadă principiul potrivit căruia orice discriminare pe motive de vârstă este ilegală, cu excepția cazului în care angajatorul poate demonstra că este vorba despre „un mijloc proporțional pentru a realiza un obiectiv legitim”.

The National Council on Ageing (Age Concern England), o asociație caritativă care promovează bunăstarea persoanelor în vârstă, a contestat legalitatea acestei legislații pentru motivul că nu reprezintă o transpunere corectă a directivei. Această asociație susține că posibilitatea de concediere, pe motive de pensionare, a unui angajat în vârstă de 65 de ani sau mai mult este contrară directivei.

High Court a solicitat Curții de Justiție să stabilească dacă directiva impune statelor membre să definească sub forma unei liste diferitele tipuri de tratamente care pot fi justificate și dacă această directivă se opune unei legislații care se limitează să prevadă, în mod general, că o diferență de tratament pe motive de vârstă nu constituie o discriminare dacă reprezintă un mijloc proporțional pentru atingerea unui scop legitim.

Curtea amintește că transpunerea unei directive nu impune întotdeauna o reluare formală a dispozițiilor acesteia într-o dispoziție legală expresă și specifică. În speță, directiva nu impune statelor membre să stabilească o listă specifică a diferențelor de tratament care pot fi justificate printr-un obiectiv legitim.

În lipsa unei astfel de precizii, este totuși important ca alte elemente, deduse din contextul general al măsurii respective, să permită identificarea obiectivului pe care se întemeiază această măsură în scopul exercitării unui control judiciar cu privire la legitimitatea sa, precum și cu privire la caracterul corespunzător și necesar al mijloacelor utilizate pentru realizarea acestui obiectiv. Curtea arată că obiectivele care pot fi considerate „legitime” de către directivă și, în consecință, de natură să justifice o derogare de la principiul interzicerii discriminărilor pe motive de vârstă, sunt obiective de politică socială, precum cele legate de politica ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale. Prin interesul general pe care îl prezintă, aceste obiective legitime se disting de motivele pur individuale care sunt specifice situației angajatorului, precum reducerea costurilor sau îmbunătățirea competitivității.

Este de competența instanței naționale să verifice, pe de o parte, dacă reglementarea britanică corespunde unui astfel de obiectiv legitim și, pe de altă parte, dacă mijloacele alese erau corespunzătoare și necesare pentru realizarea acestui obiectiv.

Textul integral al hotărârii este disponibil aici.

Doar o părere… 

Trebuie avut în vedere faptul că vârsta de concediere (pensionare) era unică, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. În caz contrar, ar fi fost vorba de discriminare sexuală. Prin hotărârea din 26 februarie 1986 pronunţată în cauza C-152/84 Helen Marshall / Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority Curtea a statuat că art. 5 par. 1 al Directivei nr. 76/207 privind egalitatea de tratament trebuie să fie interpretat în sensul că o politică generală de concediere implicând concedierea unei femei pentru singurul motiv că a împlinit sau depăşit vârsta ce îi dă dreptul la o pensie de stat, vârstă care este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei conform legislaţiei naţionale, constituie o discriminare sexuală interzisă de această directivă.

---

[1] Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7).