Refuzul de ridicare a imunităţii parlamentare a unui deputat, la cererea Primului Ministru şi cu solicitarea expresă a celui în cauză de a fi judecat de o instanţă judecătorească nu încalcă dreptul la un proces echitabil.

Imunitatea parlamentară nu a constituit decât un obstacol procedural temporar pentru desfăşurarea urmăririi penale, care nu l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea soluţionării pe fond a litigiului cu privire la acuzaţia ce i se aduce; măsura nu era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit de autorităţi, de a proteja instituţia parlamentară. 

Hotărârea în lb. franceză (integral)

Principaux faits

Atilla Kart est un ressortissant turc né en 1954 et résidant à Ankara.

Au terme des élections législatives du 3 novembre 2002, M. Kart, membre du parti CHP (« Parti de la République du Peuple »), fut élu au parlement turc en tant que député.

Avant cette élection, le requérant était avocat. Dans le cadre de l’exercice de cette profession, il fit l’objet de deux procédures pénales, respectivement pour insulte à avocat et insulte à fonctionnaire.

élu député, il se vit octroyer l’immunité parlementaire et les poursuites pénales diligentées à son encontre furent suspendues en vertu de l’article 83 de la Constitution turque, aux termes duquel aucun parlementaire soupçonné d’avoir commis une infraction avant ou après son élection ne peut être arrêté, interrogé, détenu ou traduit en justice, à moins que l’Assemblée nationale ne décide de lever son immunité.

Sur ce, les autorités parlementaires compétentes furent saisies par l’intermédiaire du cabinet du premier ministre de deux demandes tendant à ce que l’immunité parlementaire du requérant soit levée. Les organes parlementaires compétents pour connaître de ces demandes décidèrent toutefois de suspendre les poursuites pénales en question,  jusqu’à la fin de son mandat parlementaire.

M. Kart forma opposition devant l’Assemblée plénière de la Grande Assemblée nationale, se prévalant de son droit à être jugé dans le cadre d’un procès équitable. Les dossiers concernant les demandes de levée de l’immunité du requérant restèrent inscrits sur l’agenda de l’Assemblée plénière pendant plus de deux ans, jusqu’à l’échéance de la législature, sans être examinés.

M. Kart fut réélu au terme des élections législatives du 22 juillet 2007. En janvier 2008, le président de l’Assemblée nationale l’informa que ses dossiers concernant la levée de son immunité étaient pendants.

Griefs, procédure

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, M. Kart se plaignait d’avoir été privé de son droit à un procès équitable et de l’atteinte consécutive à l’exercice de ses droits de la défense, dans la mesure où il se trouvait privé de la possibilité de s’innocenter.

Décision de la Cour (Grande Chambre)

Remarques préalables

La Cour précise qu’il ne lui revient pas de se prononcer de manière abstraite sur la portée de la protection que les États accordent à leurs députés, mais d’apprécier, dans le cas particulier de M. Kart, l’incidence de son inviolabilité parlementaire sur son droit à un tribunal.

Elle note par ailleurs que c’est la première fois, qu’elle a eu à connaître d’une affaire dans laquelle c’est le bénéficiaire d’une inviolabilité parlementaire qui se plaignait de ne pouvoir être jugé.

Article 6 § 1

L’inviolabilité des députés poursuit le but légitime de garantir le fonctionnement normal et l’intégrité de l’institution parlementaire en protégeant son indépendance. La Cour note que, si l’inviolabilité octroyée aux députés turcs apparaît plus étendue que dans d’autres États, sa portée connait également des limites et ne saurait être considérée comme excessive en soi.

En droit turc, l’examen des demandes de levée d’immunité parlementaire est encadré par la Constitution et le règlement de l’Assemblée nationale. M. Kart s’est plaint de l’imprécision des modalités du processus décisionnel en la matière ; la Cour souligne que les décisions relatives à la mise en œuvre de la responsabilité parlementaire sont de nature politique, et ne sont donc pas soumises aux mêmes exigences de précision que des décisions juridictionnelles.

Concernant les décisions qui ont été prises à l’égard de M. Kart, la Cour note que le requérant a eu la possibilité de s’opposer à la suspension des poursuites pénales à son encontre. D’autre part, le refus opposé à M. Kart de lever son immunité parlementaire ne peut être tenu pour discriminatoire ou arbitraire, des demandes similaires, concernant des députés de la majorité comme de l’opposition, ayant également été refusées.

M. Kart demeure sous le coup d’accusations pénales, et la Cour reconnait que l’incertitude, inhérente à toute procédure pénale, a été accentuée par la procédure parlementaire litigieuse, les délais accusés par celle-ci allongeant d’autant ceux des procédures pénales. Cependant, en se présentant successivement pour deux mandats législatifs, le requérant, avocat, savait adhérer à un statut particulier pouvant retarder l’aboutissement des poursuites pénales à son encontre. La Cour souligne que les décisions prises par les organes parlementaires concernant la demande de levée d’immunité de M. Kart n’ont fait que suspendre le cours de la justice, sans l’influer ou y participer.

L’atteinte à sa réputation dont se plaint M. Kart du fait des poursuites à son encontre est inhérente à toute accusation officielle, mais la Cour ne doute pas que la protection de son honneur est assurée par le respect de la présomption d’innocence.

Ainsi la non-levée de l’immunité parlementaire de M. Kart n’a constitué qu’un obstacle procédural temporaire au dénouement des poursuites pénales, qui n’a pas remis en cause la possibilité pour lui de voir son litige tranché sur le fond ; elle n’était pas disproportionnée au regard du but légitime poursuivi par les autorités de protéger l’institution parlementaire.

La Cour conclut, par treize voix contre quatre, à la non-violation de l’article 6 § 1.

Le Juge Malinverni a exprimé une opinion concordante, le Juge Bonello a exprimé une opinion dissidente à laquelle se sont ralliés les Juges Zupančič et Gyulumyan. La Juge Power a exprimé une opinion dissidente. Ces opinions sont jointes à l’arrêt.

Doar o părere…

Este prima cauză în care însuşi beneficiarul imunităţii parlamentare se plânge de suspendarea procesului penal. Au existat cauze în care s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie din prisma părţii vătămate, căreia i se opunea de către inculpat imunitatea.

Au existat şi în ţara noastră astfel de situaţii, atunci când UNJR a formulat o plângere prealabilă împotriva votului dat în Parlament, acţiune ce a provocat aprinse dezbateri în presă şi s-a soldat cu o plângere adresată CSM împotriva semnatarilor.

Iată cum decizia unei majorităţi parlamentare se poate întoarce împotriva statului însuşi (în cazul în care se depăşeşte proporţionalitatea), deşi aceasta este percepută public tocmai ca fiind luată pentru a proteja anumite persoane ce compun acea majoritate, persoane care, formal – sau nu, solicită ridicarea imunităţii.

Starea de fapt pertinentă 

Reclamanţii Ştefan Velcea şi Florica Mazăre sunt tatăl şi sora Tatianei A., care a fost ucisă împreună cu mama sa în 7 ianuarie 1993 în urma unei dispute avută cu soţul său, Aurel A. În noaptea tragediei, acesta era însoţit de fratele său, George L., agent de poliţie aflat în afara serviciului. Amânoi s-au prezentat la domiciliu părinţilor Tatianei A. pentru ca Aurel A. să o convingă să renunţe la acţiunea de divorţ. Împreună au părăsit locul faptei şi George L. l-a condus pe fratele său la domiciliul acestuia. Două ore mai târziu, Aurel A. s-a sinucis, lăsând două scrisori în care mărturisea că şi-a ucis soţia şi soacra. În calitate de agent de poliţie, George L. a informat poliţia despre cele petrecute.  

Cercetarea penală pornită împotriva lui Aurel A. s-a finalizat printr-o soluţie de clasare pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pe motiv că autorul infracţiunilor era decedat şi nicio altă persoană nu fusese implicată. Reclamanţii au obţinut înscrisuri din dosar, iar urmare a unei plângeri penale a reclamantului împotriva lui George L., parchetul militar din Bucureşti a efectuat cercetări, finalizate cu soluţie de neîncepere a urmăririi penale în 9 decembrie 1994. La plângerea reclamanţilor, parchetul general militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis continuarea cercetărilor şi ancheta a fost redeschisă. În 7 aprilie 2003, în urma modificărilor legislative privind statutul poliţistului, cauza a fost trimisă parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care a decis neînceperea urmăririi penale la 2 martie 2004. Reclamanţilor nu le-a fost comunicată această soluţie.  Procedura partajului succesoral de pe urma defunctei Tatiana A. a fost declanşată în 1993. Reclamantul a cerut îndepărtarea familiei lui Aurel A. de la succesiune, deoarece fiica sa fusese ucisă de Aurel A. Codul civil român (art. 655 alin. 1) prevedea că persoana condamnată pentru uciderea defunctului este nedemnă de a veni la moştenirea acestuia. Aplicând strict această dispoziţie, jurisdicţiile interne au refuzat să reţină nedemnitatea lui Aurel A. pe motiv că acesta nu a fost condamnat pentru omor printr-o decizie definitivă, din moment ce s-a sinucis puţin după ce şi-a ucis soţia. Lucian L., fratele lui Aurel A., a devenit moştenitorul a 1/4 din patrimoniul Tatianei A., prin retransmitere.

În drept 

Asupra art. 2 din Convenţie 

Curtea a reamintit că moartea violentă a unui om impune o anchetă oficială efectivă ce trebuie începută din oficiu, într-o manieră adecvată şi cu celeritate. Printre altele, publicul trebuie să aibă dreptul de a cunoaşte suficiente elemente din anchetă sau concluziile acesteia.  

În speţă, o anchetă a avut loc la iniţiativa autorităţilor. Cu toate acestea, deşi au fost informate cu privire la implicarea lui George L. în comiterea faptelor, autorităţile nu au desfăşurat investigaţii împotriva acestuia decât după câteva luni şi numai ca urmare a unei plângeri penale formulate de reclamanţi. 

În privinţa caracterului adecvat al anchetei, Curtea a constatat că George L. era agent de poliţie (deşi nu acţionase în timpul atribuţiilor de serviciu), iar ancheta trebuia condusă de persoane independente faţă de el. Or, independenţa procurorilor militari care au desfăşurat acte de cercetare este afectată, având în vedere reglementarea naţională în vigoare la data faptei, potrivită căreia procurorii militari şi poliţiştii aparţineau aceleiaşi structuri militare, ce are la bază principiul subordonării ierarhice. Intervenţia parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care s-a mulţumit să dispună neînceperea urmăririi penale fără a efectua vreun act de cercetare penală, nu este suficientă pentru a acoperi lipsa de independenţă a procurorilor militari. 

Este necontestat în cauză că ancheta – care a durat 11 ani – privind implicarea lui George L. nu a fost condusă cu suficientă celeritate.

În fine, Curtea a admis că deşi reclamanţii au fost implicaţi în procedura penală, ei nu au fost informaţi cu privire la ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 9 decembrie 1994 şi din 2 martie 2004, ceea ce putea să îi împiedice să conteste în mod eficient soluţiile. 

Curtea a concluzionat, cu unanimitate că procedura privind rolul agentului George L. în tragedia din 7 ianuarie 1993 nu a constituit o anchetă rapidă şi efectivă, iar art. 2 a fost încălcat. 

Asupra art. 8 din Convenţie 

Drepturile succesorale constituie un element care nu poate fi neglijat în viaţa de familie. Convenţia nu impune statelor membre să adopte dispoziţii legislative în materia nedemnităţii succesorale, dar dacă aceste dispoziţii există, astfel cum e cazul în dreptul român, ele trebuie aplicate într-un mod conform finalităţii lor. 

În cauză, nu este niciun dubiu că Aurel A. este ucigaşul Tatianei A. Curtea nu a găsit necesară să readucă în discuţie principiul fundamental de drept penal naţional constând în caracterul personal şi netransmisibil al responsabilităţii penale. A considerat totuşi că, pe plan civil, nu se poate admite că datorită decesului unei persoane (aici, Aurel A.), caracterul ilicit al faptelor sale ar rămâne fără efect. În circumstanţele speciale ale speţei, aplicând dispoziţiile din Codul civil cu privire la cazurile de nedemnitate în mod mecanic şi prea restrictiv, tribunalele române au depăşit limita a ceea ce era necesar pentru asigurarea respectării principiului securităţii juridice.  În concluzie, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 8 din Convenţie. 

 125.  La Cour rappelle d’emblée que la vie familiale ne comprend pas uniquement des relations de caractère social, moral ou culturel, par exemple dans la sphère de l’éducation des enfants ; elle englobe aussi des intérêts matériels, comme le montrent notamment les obligations alimentaires et la place attribuée à la réserve héréditaire dans l’ordre juridique interne de la majorité des États contractants. Par ailleurs, la Cour a déjà affirmé que le domaine des successions et des libéralités entre proches parents apparaît intimement associé à la vie familiale (Marckx c. Belgique, arrêt du 13 juin 1979, série A n^o 31, pp. 23-24, § 52, et Pla et Puncernau c. Andorre, n^o 69498/01, § 26, CEDH 2004-VIII). Les droits successoraux constituent donc un élément non négligeable de la vie familiale. La Cour rappelle que l’article 8 de la Convention n’exige pas pour autant la reconnaissance d’un droit général à des libéralités ou à une certaine part de la succession de ses auteurs, voire d’autres membres de sa famille : en matière patrimoniale aussi, il laisse en principe aux États contractants le choix des moyens destinés à permettre à chacun de mener une vie familiale normale et pareil droit n’est pas indispensable à la poursuite de celle-ci. 

126.  La Cour observe que, en l’espèce, le requérant dénonce pour l’essentiel le fait que le frère de son gendre, Lucian L., a hérité de sa fille décédée. Elle note que, s’appuyant sur une jurisprudence constante quant à l’interprétation de l’article 655 § 1 du code civil, les tribunaux internes ont refusé de qualifier d’indigne le gendre du requérant, Aurel A., au motif que ce dernier n’avait pas été condamné pour meurtre par une décision de justice définitive. Son frère a ainsi pu prendre sa place dans la succession et hériter de la fille du requérant. 

Pour la Cour, les limitations apportées par le code civil roumain à la capacité du requérant à recevoir une certaine partie de la succession de sa fille en raison de l’existence des dispositions successorales en faveur d’un conjoint ne se heurtent pas en elles-mêmes à la Convention (voir, mutatis mutandis, Marckx, précité, § 53, Merger et Cros c. France, n^o 68864/01, § 47, 22 décembre 2004). Toutefois, la Cour constate qu’il ne s’agit pas en l’espèce du droit à une certaine part de la succession, comme le soutient le Gouvernement, mais plutôt d’une contestation quant à la qualité des successeurs. En conclusion, l’article 8 de la Convention entre en ligne de compte. 

127.  La Cour note ensuite que la présente affaire concerne un litige successoral entre deux personnes privées. L’affaire pourrait être examinée sous l’angle d’une ingérence des tribunaux nationaux dans le respect de la vie familiale du requérant si l’interprétation donnée par eux aux dispositions légales applicables devait être considérée comme méconnaissant l’article 8 de la Convention ou sous l’angle de l’omission des tribunaux, dans des rapports existant entre personnes privées, de respecter leurs obligations positives découlant de l’article 8 et visant à l’adoption de mesures efficaces, raisonnables et adéquates pour la protection du droit à la vie familiale du requérant dans l’application desdites dispositions légales (Schaefer c. Allemagne (déc.), n^o 14379/03, 4 septembre 2007). 

La Cour peut toutefois laisser cette question ouverte. Que l’on aborde l’affaire sous l’angle d’une obligation positive, à la charge de l’État, d’adopter des mesures raisonnables et adéquates pour protéger les droits que le requérant puise dans le paragraphe 1 de l’article 8, ou sous celui d’une ingérence d’une autorité publique à justifier sous l’angle du paragraphe 2, les principes applicables sont assez voisins. Dans les deux cas, il faut avoir égard au juste équilibre à ménager entre les intérêts concurrents de l’individu et de la société dans son ensemble ; de même, dans les deux hypothèses l’État jouit d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer les dispositions à prendre afin d’assurer le respect de la Convention. En outre, même pour les obligations positives résultant du paragraphe 1, les objectifs énumérés au paragraphe 2 peuvent jouer un certain rôle dans la recherche de l’équilibre voulu (Powell et Rayner c. Royaume-Uni, 21 février 1990, § 41, série A n^o 172, López Ostra c. Espagne, 9 décembre 1994, § 51, série A n^o 303-C, et Hatton et autres c. Royaume-Uni [GC], n^o 36022/97, § 98, CEDH 2003-VIII). 

128.  La Cour relève que deux intérêts se trouvaient confrontés : d’une part, l’intérêt du requérant qui entendait voir Aurel A. déclaré indigne d’hériter de sa fille, et, d’autre part, celui de Lucian L. d’hériter de son frère, y compris la partie des biens qui avait appartenu à Tatiana A., en l’absence d’une décision définitive de condamnation visant son frère. L’exigence d’une décision judiciaire définitive de condamnation pour meurtre afin de qualifier une personne d’indigne peut trouver sa justification dans la protection des droits et libertés d’autrui, l’un des buts légitimes prévus par l’article 8 § 2 de la Convention. Une telle décision de condamnation apporte en principe un gage de sécurité juridique par rapport à tout autre constat de culpabilité de la personne prétendument indigne, ce qui sert les intérêts de la société. 

129.  La Cour rappelle que la Convention n’exige pas d’un État membre qu’il adopte des dispositions législatives en matière d’indignité successorale. Toutefois, une fois ces dispositions adoptées, elles doivent être appliquées d’une manière conforme à leur but. Ainsi, en l’espèce, afin d’établir si les tribunaux nationaux ont ménagé un juste équilibre entre les intérêts concurrents, la Cour se doit de prêter particulièrement attention à la portée de la règle prévue par le code civil en matière d’indignité, et plus particulièrement à son application en l’espèce (Osman c. Royaume-Uni, arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, § 150). En tant qu’exceptions à l’exercice du droit au respect de la vie familiale, les arguments des tribunaux appellent un examen attentif et soigneux par la Cour (Emonet et autres c. Suisse, n^o 39051/03, § 77, CEDH 2007-…). La Cour ne méconnaît pas qu’il revient au premier chef aux autorités nationales, singulièrement aux instances juridictionnelles, d’interpréter et d’appliquer le droit interne et elle ne substituera pas sa propre interprétation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (Bulut c. Autriche, 22 février 1996, Recueil 1996-II, § 29, et Tejedor García c. Espagne, 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 31). Néanmoins, dans la mesure où la Cour est compétente pour contrôler la procédure suivie devant les tribunaux internes, elle considère qu’une application trop rigide des dispositions légales peut se révéler contraire à l’article 8 de la Convention. 

130.  A ce sujet, la Cour note que l’ordonnance de classement de l’affaire du 20 août 1993 a déclaré qu’Aurel A. était l’auteur de la mort de Tatiana A. (voir paragraphe 24 ci-dessus). Le parquet a fondé son ordonnance notamment sur une lettre découverte dans l’appartement d’Aurel A. dans laquelle ce dernier reconnaissait avoir tué son épouse. Qui plus est, les membres de la famille d’Aurel A., dont Lucian L., n’ont nullement nié qu’Aurel A. était l’auteur de la mort de Tatiana A. 

131.  Sans ignorer l’importance du principe de la sécurité juridique dans tout ordre juridique national, principe dont elle a, à maintes reprises, affirmé l’importance, la Cour estime, au vu des circonstances particulières de la présente espèce, que l’interprétation de la disposition du code civil régissant les causes d’indignité a été trop restrictive, au détriment de la vie familiale du requérant. Selon elle, il n’y avait aucun doute quant à la culpabilité d’Aurel A. En ne prenant pas en compte le constat du parquet, l’aveu de l’auteur du meurtre et la reconnaissance par la famille de la culpabilité de ce dernier, les tribunaux sont allés au-delà de ce qui était nécessaire pour assurer le respect du principe de la sécurité juridique. 

132.  La Cour ne saurait admettre que, à la suite du décès d’une personne, le caractère illicite de ses agissements reste sans effet. Certes, les principes gouvernant la responsabilité pénale d’une personne suspectée d’avoir commis des faits prohibés par la loi pénale et leur application par les autorités nationales empêchaient, à juste titre, une fois le classement sans suite décidé, de continuer à enquêter sur la responsabilité d’Aurel A. après son décès. La Cour ne saurait remettre en question ce principe fondamental du droit pénal national qu’est le caractère personnel et non transmissible de la responsabilité pénale. Il n’en reste pas moins que la reconnaissance formelle, par les autorités, du caractère illicite de tels agissements avant de conclure à une décision de classement de l’affaire déterminée par le décès de la personne concernée devrait constituer, d’une part, un message clair envoyé à l’opinion publique que les autorités ne sont pas disposées à tolérer de tels agissements, et, devrait servir, d’autre part, aux intéressés, dans les prétentions à caractère civil qu’ils peuvent avoir (voir, mutatis mutandis, Niţă c. Roumanie, n^o 10778/02, § 36, 4 novembre 2008). 

133.  Le respect de la vie familiale du requérant aurait exigé la prise en compte des circonstances particulières et, pour ainsi dire exceptionnelles, de l’affaire pour éviter une application mécanique des principes d’interprétation des dispositions de l’article 655 § 1 du code civil. La Cour en conclut que, eu égard à la situation très particulière en cause dans la présente affaire (paragraphe 128 ci-dessus), et compte tenu de la marge d’appréciation étroite dont l’État défendeur bénéficiait pour une question touchant à la vie familiale, un juste équilibre n’a pas été ménagé entre les intérêts du successeur d’Aurel A., d’une part, et les intérêts du requérant, d’autre part. 

134.  Il y a donc eu violation de l’article 8 sur ce point. La Cour prend nonobstant acte avec intérêt du récent changement législatif relatif à la clause sur l’indignité successorale dans le nouveau code civil roumain (voir paragraphe 77 du droit interne pertinent), changement qui va dans le même sens que son raisonnement exposé ci-dessus. 

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Doar o părere…

Curtea a remarcat faptul că în noul Cod civil dispoziţiile legale corespund principiilor enunţate în speţa de faţă.

Trebuie precizat că doctrina şi practica judiciară erau majoritare în a considera că în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare, omorul sau tentativa de omor nu ar produce efecte în civil (a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 62). Surprinzător, opinia minoritară – cu argumente deosebit de pertinente – este confirmată chiar de CEDO.

Nu trebuie pierdute din vedere circumstanţele speciale ale cauzei de faţă (decesul autorului omorului) şi modul în care este aplicat principiul enunţat de Curte la alte situaţii de fapt, dat fiind că trebuie respectată în acelaşi timp prezumţia de nevinovăţie a celui acuzat de astfel de fapte.

Starea de fapt pertinentă 

Reclamantul a fost arestat în noiembrie 1998, alături de alte trei persoane, pentru omor şi furt calificat. În timpul interogatoriului iniţial ce a urmat unei reconstituiri, ambele activităţi desfăşurate în lipsa unui avocat, reclamantul a recunoscut că a ucis împreună cu alţi suspecţi două persoane. Ulterior, a afirmat că poliţia îl forţase să recunoască săvârşirea faptelor şi să renunţe la dreptul de a fi asistat de un avocat.  

După ce i-a fost desemnat un apărător, reclamantul a retractat declaraţiile anterioare şi a susţinut în faţa procurorului că e nevinovat. Tribunalul regional a restituit cauza parchetului pentru completarea urmăririi penale, apreciind că au fost încălcate unele dispoziţii ale codului de procedură penală. Tribunalul a apreciat cu precădere că acuzaţiile penale împotriva reclamantului impuneau ca acesta să fi fost reprezentat de un avocat în stadiul iniţial al procedurii.  

În februarie 2001, după completarea urmăririi penale, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant – deşi acesta a pledat nevinovat – pentru omor şi furt calificat, aplicând o pedeapsă  cu închisoarea de 14 ani. Declaraţiile a doi martori care confirmau alibiul reclamantului au fost înlăturate, datorită dubiului cu privire la credibilitatea acestora. Hotărârea a fost confirmată de Curtea supremă în mai 2001.  

În drept 

Curtea europeană a observat că instanţele naţionale au recunoscut încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului în faza iniţială a urmăririi penale, cu precădere a dreptului la apărare. Cu toate acestea, declaraţiile autoincriminante ale reclamantului – luate în lipsa avocatului şi în circumstanţe ce pot conduce în mod rezonabil la aprecierea că renunţarea la dreptul la apărare şi recunoaşterea faptelor au fost obţinute împotriva voinţei acestuia – au constituit elementele cheie în condamnarea sa. Curtea a constatat, cu unanimitate, că a fost încălcat art. 6 par. 1 şi 3 lit. c din Convenţie.

35.  The Court reiterates that, although not absolute, the right of everyone charged with a criminal offence to be effectively defended by a lawyer, assigned officially if need be, is one of the fundamental features of a fair trial (see Krombach v. France, no. 29731/96, § 89, ECHR 2001-II). The rights of the defence will in principle be irretrievably prejudiced when incriminating statements made during police interrogation without access to a lawyer are used for a conviction (see Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, § 55, ECHR 2008-…). 

36.  As regards the use of evidence obtained in breach of the right to silence and the privilege against self-incrimination, the Court reiterates that these are generally recognised international standards which lie at the heart of the notion of a fair trial under Article 6. Their rationale lies, inter alia, in the protection of the accused against improper compulsion by the authorities, thereby contributing to the avoidance of miscarriages of justice and to the fulfilment of the aims of Article 6. The right not to incriminate oneself, in particular, presupposes that the prosecution in a criminal case seek to prove their case against the accused without resort to evidence obtained through methods of coercion or oppression in defiance of the will of the accused (see Shabelnik, cited above, § 55 with further references).

37.  The Court notes that the domestic courts acknowledged the violation of the applicant’s procedural rights during the initial stage of the investigation, in particular his right of defence (see paragraph 12 above). Nevertheless, despite the acknowledgment of this violation, the applicant’s self-incriminating statements, obtained in the absence of a lawyer and in circumstances that give rise to a suspicion that both the original waiver of the right to legal representation and the applicant’s confessions were obtained in defiance of his will, served as a crucial element in his conviction.

Curtea a amintit că toate elementele de probă trebuie, de principiu, să fie administrate în şedinţă publică şi în prezenţa acuzatului, iar acesta trebuie să poată obţine interogarea martorilor sau să le adreseze întrebări. În speţă, reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi confruntat cu cei trei martori principali, nici în timpul urmăririi penale, nici în timpul judecăţii. Din actele dosarului şi din explicaţiile oferite de guvernul ucrainean a rezultat că autorităţile naţionale nu au luat măsuri suficiente pentru a asigura prezentarea martorilor în faţa instanţei. În ciuda acestor carenţe, declaraţiile martorilor au constituit o parte importantă din ansamblul probelor care au condus la condamnarea reclamantului. Acesta a fost privat de un proces echitabil şi din acest punct de vedere, constatându-se, cu unanimitate, încălcarea art. 6 par. 1 şi 3 lit. d din Convenţie. 

41.  The Court reiterates that all the evidence must normally be produced at a public hearing, in the presence of the accused, with a view to adversarial argument. There are exceptions to this principle, but they must not infringe the rights of the defence. It may prove necessary in certain circumstances to refer to statements made during the investigative stage. If the defendant has been given an adequate and proper opportunity to challenge the statements, either when made or at a later stage, their admission in evidence will not in itself contravene Article 6 §§ 1 and 3 (d). The corollary of that, however, is that where a conviction is based solely or to a decisive degree on statements that have been made by a person whom the accused has had no opportunity to examine or to have examined, whether during the investigation or at the trial, the rights of the defence are restricted to an extent that is incompatible with the guarantees provided by Article 6. With respect to statements of witnesses who proved to be unavailable for questioning in the presence of the defendant or his counsel, the Court observes that paragraph 1 of Article 6 taken together with paragraph 3 requires the Contracting States to take positive steps so as to enable the accused to examine or have examined witnesses against him. However, provided that the authorities cannot be accused of a lack of diligence in their efforts to afford the defendant an opportunity to examine the witnesses in question, the witnesses’ unavailability as such does not make it necessary to discontinue the prosecution. Evidence obtained from a witness under conditions in which the rights of the defence cannot be secured to the extent normally required by the Convention should, however, be treated with extreme care. The defendant’s conviction should not be based either solely or to a decisive extent on statements which the defence has not been able to challenge (see Zhoglo, cited above, §§ 38-40 with further references). 

42.  The Court notes that in the instant case the key witnesses for the prosecution were not examined by the court and the applicant had no opportunity to confront them either at the investigation stage or during the trial. It does not appear from the evidence and explanations presented by the Government that the domestic authorities took sufficient steps to secure the presence of those witnesses before the court. As to the Government’s contentions that the applicant and his lawyer did not object to the continuation of the proceedings without the witnesses in question being examined, it does not appear to the Court that such actions could be interpreted as implicit consent to the use of those witnesses’ statements as an important element in the applicant’s conviction. Furthermore, it should be noted that the applicant and his lawyer raised the issue of the impossibility of questioning witnesses in their appeal to the Supreme Court. Despite the above shortcomings, the testimonies of the witnesses Mrs V., Mr P. and Mrs N. (see paragraphs 16 and 17 above) formed an important part of the body of evidence for the applicant’s conviction, together with the self-incriminating statements of the accused examined above. 

Tot cu unanimitate, Curtea a apreciat că decizia prin care s-a constatat încălcarea Convenţiei constituie prin ea însăşi o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.  

 Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie. 

          Pasagerii zborurilor întârziate pot avea dreptul la compensație atunci când ajung la destinația lor finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută.

        Aceștia pot, asemănător pasagerilor zborurilor anulate, să solicite companiei aeriene plata unei compensații forfetare, cu excepția cazului în care întârzierea este cauzată de împrejurări excepționale. 

        Într-o hotărâre pronunțată astăzi, Curtea de Justiție precizează drepturile de care dispun pasagerii zborurilor întârziate în raport cu compania aeriană în temeiul regulamentului comunitar referitor la compensarea și asistența pasagerilor aerieni.[1]

        Acest regulament prevede că în cazul anulării unui zbor, pasagerii pot primi o compensație forfetară al cărei cuantum este cuprins între 250 și 600 euro (punctul 40). În schimb, regulamentul nu prevede în mod expres că pasagerii zborurilor întârziate beneficiază, de asemenea, de un astfel de drept (punctul 41).

        Prin hotărârea de astăzi, Curtea răspunde la mai multe întrebări care i-au fost adresate de Bundesgerichtshof (Germania) și de Handelsgericht Wien (Austria). Aceste instanțe naționale trebuie să se pronunțe asupra unor acțiuni prin care anumiți pasageri solicită obligarea companiei aeriene Condor și, respectiv, a companiei aeriene Air France la plata compensației prevăzute de regulament pentru cazul anulării zborurilor, pentru motivul că aceste companii i-au transportat la aeroportul de destinație cu întârzieri de 25 și, respectiv, de 22 de ore față de ora de sosire prevăzută (punctul 27).

        Mai întâi, Curtea precizează că durata, chiar îndelungată, a întârzierii nu este suficientă pentru ca zborul să poată fi considerat anulat (punctul 33). Un zbor întârziat, indiferent de durata întârzierii, nu poate fi considerat anulat atunci când, cu excepția orei de plecare, rămân neschimbate toate celelalte elemente ale zborului astfel cum au fost programate inițial, printre care în special itinerarul (punctele 30-34). În schimb, în cazul în care compania aeriană asigură, după ora de plecare prevăzută, transportul pasagerilor cu un zbor alternativ, cu alte cuvinte cu un zbor care a fost programat independent de cel pentru care pasagerii își efectuaseră rezervările, zborul poate, în principiu, să fie considerat anulat (punctele 35 și 36). Pentru această calificare, nu sunt determinante indicațiile de pe panoul de afișaj din aeroport sau informațiile date de personal, împrejurarea că pasagerii își recuperează bagajele sau obțin cărți de îmbarcare noi ori modificarea componenței grupului de pasageri (punctele 37 și 38).

        Apoi, în ceea ce privește dreptul la compensație, prevăzut de regulament în favoarea pasagerilor al căror zbor a fost anulat, Curtea constată că pasagerii zborurilor întârziate suportă un prejudiciu similar care constă într-o pierdere de timp și se găsesc astfel într-o situație comparabilă (punctul 54). Astfel, pasagerii unui zbor anulat au dreptul la compensație chiar și atunci când sunt redirecționați de compania aeriană cu un alt zbor dacă pierd trei ore sau mai mult față de durata prevăzută inițial (punctul 57). Nu ar fi justificat ca pasagerii zborurilor întârziate să fie tratati în mod diferit atunci când ajung la destinația lor finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută inițial (punctul 61).

        În sfârșit, Curtea arată că o asemenea întârziere nu dă naștere unui drept la compensație în cazul în care compania aeriană poate face dovada că întârzierea a fost cauzată de împrejurări excepționale care scapă de sub controlul efectiv al companiei aeriene și care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile (punctul 69). În această privință, Curtea amintește că o problemă tehnică survenită la o aeronavă nu poate fi considerată o împrejurare excepțională decât în cazul în care această problemă este urmarea unor evenimente care, prin natura sau prin originea lor, nu sunt inerente exercitării normale a activității companiei aeriene vizate și scapă de sub controlul efectiv al acesteia (punctul 70).

        Comunicat CJCE

       Textul integral al hotărârii va fi disponibil aici.

[1] Regulamentul (CE) nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor (JO L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12, p. 218).

        În hotărârea pronunţată de Curtea europeană în cauza Varnima Corporation International S.A. c. Greciei (cererea nr. 48906/06) s-a constatat că tratamentul preferenţial al statului cu privire la fixarea unor termene de prescripţie diferite (1 an şi, respectiv, 20 de ani) într-o cauză cu caracter privat în raport cu un particular constituie o încălcare a art. 6 din prisma principiului egalităţii de arme.

       Curtea a reţinut că simpla apartenenţă la structurile statului nu este suficientă pentru a legitima în orice circumstanţe aplicarea privilegiilor, ci trebuie ca aceasta să fie necesară pentru buna exercitare a intereselor publice. Or, aplicarea în speţă în favoarea statului a unui termen foarte mare de prescripţie a creanţelor izvorâte din acelaşi contract nu poate fi justificată prin necesitatea garantării gestiunii eficiente a finanţelor publice şi a îndeplinirii obiectivelor bugetare ale statului. În plus, simplul interes al trezoreriei statului nu poate fi asimilat unui interes public sau general care ar justifica în fiecare caz concret atingeri ale principiului egalităţii de arme. Curtea a considerat că aplicarea, în defavoarea pretenţiilor societăţii reclamante împotriva statului, a unor termene de prescripţie diferite nu a respectat principiul egalităţii de arme.

       Hotărârea a devenit definitivă în 6 noiembrie 2009.

        Starea de fapt pertinentă

        În 15 decembrie 2004 a fost respinsă cererea pentru pensie de invaliditate formulată de reclamantul Fernando Nunes Guerreiro. Căile de atac au fost de asemenea respinse, de Consiliul arbitral al asigurărilor sociale în 17 iunie 2004, apoi de Consiliul superior al asigurărilor sociale la 1 februarie 2006. Reclamantul a formulat recurs în casaţie, prin intermediul unui avocat care îl reprezentase în procedura desfăşurată la instanţa de fond. În memoriul de recurs în casaţie, avocatul reproşa judecătorilor că au interpretat greşit legea atunci când au respins apelul ca nefondat; argumentele erau că dispoziţiile legale aveau un alt înţeles, pe care îl indica expres. La 1 februarie 2007, Curtea de Casaţie a respins recursul pe motiv că memoriul nu preciza în ce mod dispoziţiile legale vizate fuseseră încălcate sau greşit aplicate. Potrivit unei construcţii jurisprudenţiale, Curtea de Casaţie nu se pronunţă decât asupra motivelor de casaţie invocate de petent şi, dacă modul de formulare este incomplet, considerentele în dezvoltarea acestora nu pot acoperi lacunele.

       În drept

       Precizia impusă de Curtea de Casaţie luxemburgheză în formularea motivelor de casaţie are un scop legitim: de a permite exercitarea controlului în drept (cauza Kemp şi alţii c. Luxemburg).

       Curtea europeană a examinat dacă această exigenţă a fost aplicată proporţional cu scopul urmărit. Din acest punct de vedere, a amintit că memoriul în casaţie trebuie privit în ansamblul său, în sensul că reclamantul trebuie să fi formulat criticile împotriva hotărârii din apel fie în însuşi enunţul motivului de recurs, fie prin discuţia care îl dezvoltă (cauza Dattel c. Luxemburg). Or, nu se poate susţine că dl. Nunes Guerreiro nu ar fi respectat această exigenţă, din moment ce memoriul său în casaţie conţinea elementele determinante ale cauzei şi pretenţiile cu privire la hotărârea atacată.

       Precizia impusă de Curtea de Casaţie în formularea motivelor de recurs în casaţie nu era indispensabilă pentru exercitarea controlului. O asemenea exigenţă scade în mod considerabil gradul de protecţie a drepturilor justiţiabililor în faţa celei mai înalte jurisdicţii naţionale, cu atât mai mult cu cât Luxemburgul nu are în Consiliile specializate un sistem de avocaţi. În aceste condiţii, pronunţarea inadmisibilităţii recursului în casaţie pe motiv că nu a fost redactat cu o anumită precizie se înscrie într-un mod de abordare prea formalist, care nu este proporţional cu scopul legitim urmărit şi care l-a lipsit pe reclamant de dreptul de acces la un tribunal care să se pronunţe asupra temeiniciei motivelor de recurs.

       În concluzie, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 6 din Convenţie.

       Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

          Starea de fapt pertinentă

         Printr-o decizie din 24 martie 1987 a Consiliului municipal, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, statul român a naţionalizat apartamentul reclamanţilor, soţ şi soţie, pe motiv că au părăsit ţara pentru a se stabili în Statele Unite ale Americii.

         Apartamentul, situat în Constanţa, a fost vândut în 12 septembrie 1996 de stat unor terţi, care îl ocupau în calitate de chiriaşi.

         În perioada 1998-2000 s-a judecat o acţiune în revendicare introdusă de reclamanţi împotriva consiliului municipal şi a chiriaşilor-cumpărători, care a fost respinsă pe motiv că titlul statului este valabil, dat fiind că din actele dosarului rezulta că reclamanţii avuseseră cunoştinţă despre decizia de naţionalizare.

         Printr-o hotărâre din 21 iunie 2004, definitivă şi irevocabilă la 21 decembrie 2005 prin respingerea recursului de Curtea de Apel, s-a respins acţiunea în anularea contractului formulată de reclamanţi, instanţele interne reţinând că naţionalizarea apartamentului era ilegală, dar cumpărătorii au fost de bună-credinţă. În considerente s-a reţinut că „deşi prin decizia din 8 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa s-a constatat valabilitatea deciziei de naţionalizare, acest fapt nu împiedică reanalizarea titlului statului. În cursul procedurii iniţiale, acest titlu a fost analizat pe cale incidentală, în cadrul unei acţiuni în revendicare. Posibilitatea unui nou examen al validităţii titlului statului în prezenta cauză este de netăgăduit. Criteriile în funcţie de care este apreciată validitatea acestuia sunt următoarele: respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data aproprierii bunurilor de către stat. Decretul nr. 223/1974 în temeiul căruia a fost emisă decizia de naţionalizare era contrar Constituţiei din 1965 (…)”.

         În aceeaşi perioadă reclamanţii introduseseră o nouă acţiune în revendicare, suspendată de tribunal până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea contractului. Din actele dosarului nu a rezultat dacă procesul a fost redeschis.

         Cererea de restituire a apartamentului în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată de Primărie pe motiv că reclamanţii nu au furnizat anumite înscrisuri.

         În drept

         Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

         În analiza admisibilităţii, Curtea a respins excepţia tardivităţii plângerii în legătură cu prima acţiune în revendicare şi excepţia prematurităţii în legătură cu cea de-a doua acţiune în revendicare. A reţinut că reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului prin vânzarea imobilului şi prin refuzul jurisdicţiilor naţionale de a anula contractul. Potrivit petitului, plângerea priveşte cea de-a doua procedură judiciară, iar Curtea a înlăturat argumentele Guvernului, reţinând că deşi procesul nu este finalizat la nivel intern, dezlegarea dată prin hotărârea Curţii de Apel Constanţa din 21 decembrie 2005 este definitivă şi irevocabilă. Instanţa europeană nu a găsit decisiv faptul că reclamanţii nu au solicitat redeschiderea judecăţii celei de-a doua acţiuni în revendicare după soluţionarea acţiunii în anularea contractului.

         Constatând că motivele plângerii nu sunt vădit netemeinice, Curtea a unit cu fondul excepţia incompatibilităţii ratione materiae invocată de Guvern, întemeiată pe împrejurarea că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o decizie judiciară definitivă, astfel că nu ar beneficia de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul a învederat că prima acţiune în revendicare a fost respinsă pe motiv că naţionalizarea era conformă cu legea. Împrejurarea că jurisdicţiile naţionale au reţinut, în cea de-a doua procedură şi numai în considerentele hotărârilor, caracterul ilegal al naţionalizării, nu este suficient în aprecierea Guvernului pentru a conferi reclamanţilor o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat.

         Pe fond, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit nelegalitatea naţionalizării bunului în hotărârea din 21 iunie 2004, menţinută de instanţele superioare, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor. Acest drept nu era nici revocabil şi nici nu a fost infirmat până în prezent (a se vedea cauzele Străin c. României, Sebastian Taub c. României, Gabriel c. României, Aldea c. României). În lumina acestor considerente, Curtea a apreciat că argumentul Guvernului în sensul că naţionalizarea ilegală nu a fost reţinută în dispozitivul hotărârii, ci în considerente, nu este de natură să determine o abordare diferită.

         Curtea a amintit că a tratat în mai multe cauze anterioare probleme asemănătoare celor în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 prin vânzarea imobilelor de către stat unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului, datorită lipsei unei despăgubiri (a se vedea cauza Porţeanu c. României, hotărârea din 16 februarie 2006). Mai mult, Curtea a subliniat că nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul produs de absenţa prelungită a despăgubirilor pentru persoanele care, ca şi reclamanţii, au fost private de bunurile lor (cauza Porţeanu c. României).

         Considerând că nu există motive care să determine o schimbare de abordare, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie

         Curtea a respins ca vădit nefondat un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie în legătură cu greşita interpretare de către instanţele interne a probelor din dosar sau cu pretinsa lipsă de imparţialitate a acestora.

         Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

          Art. 41 din Convenţie prevede:

         “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

         Deşi reclamanţii au solicitat restituirea imobilului sau daune materiale în valoare de 100.000 de euro reprezentând contravaloarea imobilului, fără a depune o expertiză, precum şi 8.000 de euro pentru lipsa de folosinţă, iar Guvernul a estimat valoarea apartamentului la 45.647 euro potrivit unei expertize, Curtea – statuând în echitate – a acordat reclamanţilor suma de 46.000 de euro.

         Aceste despăgubiri în echivalent sunt subsidiare restituirii în natură.

         Au fost respinse pretenţiile în legătură cu lipsa de folosinţă a imobilului deoarece, pe de o parte, s-a dispus restituirea bunului şi, pe de altă parte, suma solicitată îmbracă un caracter speculativ, randamentul unei locaţiuni depinzând de mai multe variabile (cauza Buzatu c. României). S-a constatat totodată că reclamanţii nu au solicitat daune morale. 

         Hotărârea a devenit definitivă la data de 4 februarie 2009 în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 02.07.2009.

         Doar o părere…

         Potrivit stării de fapt, jurisdicţiile naţionale au reţinut numai în considerentele hotărârilor caracterul ilegal al naţionalizării imobilului reclamanţilor-foşti proprietari, soluţia din dispozitiv fiind de respingere a acţiunii în anularea titlului chiriaşilor-cumpărători.

         Deşi Guvernul a invocat faptul că reclamanţii nu au nici măcar o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce în dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit în hotărârea sa, menţinută de instanţele superioare, nelegalitatea naţionalizării bunului, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor, chiar dacă această dezlegare nu a apărut în dispozitiv, ci doar în considerente.

         Ulterior, în cauza Czaran c. României, hotărârea din 4 iunie 2009, Curtea a folosit acelaşi raţionament pentru a reţine aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Curtea a apreciat că sesizarea a fost în termen, având reper data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii din 2005 prin care s-a recunoscut preluarea abuzivă, deşi în cadrul acţiunii în revendicare din 2000 – tot definitivă şi irevocabilă – s-a reţinut pe cale incidentală, în considerente, că preluarea fusese legală. Curtea a dat relevanţă soluţiei favorabile reclamanţilor, deşi în circuitul civil existau două hotărâri cu considerente contradictorii, iar existenţa procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 nu a fost de natură să împiedice condamnarea şi obligarea statului la restituirea în natură a imobilului sau a echivalentului în bani.

         Ca atare, orice statuare asupra preluării abuzive într-o hotărâre judecătorească, pronunţată chiar şi după expirarea termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, este de natură a deschide foştilor proprietari calea sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru obţinerea de despăgubiri, în lipsa unei reparaţii echitabile în dreptul intern.

          Curtea a concluzionat în unanimitate că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie (dreptul de acces la un tribunal) prin refuzul instanţelor interne de a înregistra pe rol acţiuni (peste 70.000) formulate pe cale electronică de societatea reclamantă. Dacă ar fi fost printate, documentele ar fi avut peste 40 de milioane de pagini.

          Legislaţia slovacă prevedea din 2002 posibilitatea înregistrării de cereri pe cale electronică, astfel că autorităţile naţionale trebuiau să asigure dotările necesare.

          În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat societăţii reclamante suma de 10.000 de euro pentru daune materiale şi morale, precum şi 8.000 de euro pentru cheltuielile de judecată.

          Hotărârea este disponibilă în limba engleză şi va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

          1.  Principaux faits

          La requérante, Lawyer Partners a.s, est une société de droit privé à responsabilité limitée dont le siège se trouve à Bratislava. Entre 2005 et 2006, elle conclut avec la Compagnie radiophonique de Slovaquie des contrats lui conférant le droit de recouvrer le montant des redevances impayées dues par les titulaires de licences de réception de services radiophoniques, et ce dans 355 917 cas.

          Cette société fut contrainte d’attaquer en justice les personnes ayant refusé de payer la créance qu’elle avait acquis le droit de recouvrer. Elle prépara des actions individuelles où elle demandait que soient émis des ordres de paiement à l’encontre des débiteurs.

          En mars et juillet 2006, elle introduisit donc des actions auprès de plusieurs tribunaux de district. Vu le nombre de procédures individuelles – plus de 70 000 –, elle créa les actions au moyen d’un logiciel informatique et les enregistra sur des DVD qu’elle adressa aux tribunaux concernés avec une lettre explicative. Les tribunaux refusèrent d’inscrire ces actions au rôle au motif qu’ils ne disposaient pas du matériel nécessaire pour recevoir et traiter des demandes créées et signées par voie électronique.

          La Cour constitutionnelle rejeta les recours formés par la société requérante concernant ces refus – cette dernière alléguait à cet égard une violation du droit d’accès à un tribunal – au motif qu’elle avait été saisie en dehors du délai légal de deux mois.

          Le ministère de la Justice indiqua d’abord en avril 2006 que les juridictions ordinaires n’étaient pas équipées du matériel nécessaire pour recevoir des demandes par voie électronique. A la suite de rencontres avec les présidents de tribunaux de district et régionaux en novembre 2006 et février 2007, le ministère conclut toutefois qu’ils disposaient de l’équipement adéquat. Des informations sur la manière de procéder pour soumettre des demandes signées par voie électronique furent publiées sur le site internet du ministère de la Justice en octobre 2008.

          Grief

          Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante dénonçait une violation de son droit d’accès à un tribunal en ce que les juridictions internes avaient refusé d’inscrire au rôle les actions qu’elle avait soumises par voie électronique.

          Décision de la Cour

          Même si le droit slovaque prévoyait d’autres moyens pour l’introduction de requêtes auprès des tribunaux, tels que le télégraphe, la télécopie, par écrit ou oralement, la seule possibilité qu’avait en pratique la société requérante de soumettre les 70 000 procédures individuelles était la voie électronique. En effet, si les documents enregistrés sur les DVD avaient été imprimés, ils auraient représenté plus de 40 millions de pages.

          La Cour rappelle que les juridictions internes avaient invoqué leur manque d’équipement pour traiter les actions de la société requérante ; cependant le droit interne prévoyait la possibilité de présenter des requêtes par voie électronique depuis 2002.

          La Cour conclut donc que le refus d’examiner les actions soumises par la société requérante a restreint de manière disproportionnée le droit de l’intéressée d’introduire ses actions en justice de manière effective, en violation de l’article 6 § 1.

      Reclamantul Niculae Tănase este cetăţean român născut în 1953 şi locuieşte la Bucureşti. În februarie 2001, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale ce desfăşura activităţi cu produse petroliere, a fost inculpat şi arestat, fiind suspectat, printre altele, de înşelăciune, evaziune fiscală, fals în înscrisuri şi deturnare de fonduri. A fost încarcerat în arestul din Ploieşti.

      Curtea europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) datorită incompatibilităţii stării de sănătate a reclamantului cu detenţia provizorie şi a faptului că acesta a fost încătuşat de patul din spitalul civil unde a fost internat.

      De precizat că reclamantul suferea de cancer de prostată, tulburări de personalitate post-traumatice în urma unui accident auto din 1993 şi afecţiuni urologice care s-au agravat în arest.

      A fost supus unor intervenţii chirurgicale pe parcursul arestării sale şi a fost pus în libertate de Curtea de Apel tocmai datorită acestor afecţiuni. Această decizie a instanţelor interne, motivată tocmai pe incompatibilitatea stării de sănătate cu arestarea, a constituit un argument pentru a ajunge la o concluzie de condamnare a statului român. Curtea a reţinut că în perioada 2001- iunie 2002 reclamantul a beneficiat de îngrijiri corespunzătoare şi chiar a suferit o intervenţie chirurgicală, însă după această dată expertizele medico-legale au constatat că starea de sănătate a reclamantului este compatibilă cu arestarea numai dacă ar fi transferat periodic într-un spital civil pentru tratament, lucru care nu s-a întâmplat.

      La încălcarea art. 3 au mai concurat faptul că era vorba despre o măsură preventivă, iar nu de executarea unei pedepse definitive, precum şi lipsa unor mecanisme procedurale în dreptul intern de punere în libertate pe motive medicale (acestea au fost adoptate abia prin Legea nr. 281/2003) sau atitudinea comisiei medico-legale competente, care a făcut trimitere în avizele sale la rapoarte anterioare, deşi tribunalul apreciase că este necesară o nouă expertiză.

      În privinţa încătuşării de pat, reclamantul a pus la dispoziţie fotografii realizate în Spitalul „Sf. Ioan”. Curtea a subliniat că încătuşarea nu pune în mod normal probleme din prisma art. 3 din Convenţie dacă ar corespunde unei privări legale de libertate şi nu ar atrage folosirea forţei sau expunerea publică, de o manieră care să poată fi considerată rezonabilă. În cazul reclamantului, Curtea a apreciat că natura infracţiunilor săvârşite (non-violente) şi starea de sănătate nu justificau măsura încătuşării, mai ales că un gardian era poziţionat în faţa camerei de spital tocmai pentru a asigura paza. Curtea a luat act de faptul că Legea nr. 275/2004 interzice această măsură, însă a constatat tratamentul inuman la care a fost supus reclamantul prin măsura disproporţionată aplicată.

      S-a mai constatat încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie datorită duratei excesive a arestării (aproximativ 2 ani). Curtea a observat că autorităţile naţionale nu au furnizat explicaţii concrete care să justifice menţinerea arestării pentru a evita un impact negativ asupra societăţii sau pentru a asigura buna desfăşurare a anchetei penale. Dimpotrivă, instanţele au menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune „stereotipe”.

      În privinţa art. 6 par. 1 din Convenţie, legat de durata rezonabilă, Curtea a constatat că nu a fost încălcat, deoarece multe amânări s-au datorat cererilor inculpaţilor care au determinat transferul dosarului la diferite jurisdicţii şi datorită activităţii experţilor, asupra cărora instanţele au exercitat totuşi în mod corespunzător controlul.

      Alte capete de cerere privind lipsa unui proces echitabil, lipsa de imparţialitate a parchetului şi judecătorilor, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită punerii sub sechestru a apartamentelor membrilor familiei, încălcarea dreptului la corespondenţă prin deschiderea scrisorilor la arest, au fost respinse de Curte ca vădit neîntemeiate.

      În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat reclamantului despăgubiri pentru daune morale de 8.000 de euro. În privinţa daunelor materiale, s-a constatat că reclamantul a fost condamnat, iar perioada de arest a fost dedusă, astfel că nu se justifică acordarea despăgubirilor la valoarea salariilor (mutatis mutandis Kalachnikov c. Russie, nr. 47095/99).

      Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

      Doar o părere…

      În cadrul hotărârii Curtea a alocat un spaţiu special analizei dispoziţiilor legale privind condiţiile de internare a unui deţinut într-un spital civil, acesta fiind şi motivul pentru care recomand lecturarea întregii hotărâri.

      Întrucât a existat recent o dezbatere publică legată de punerea în libertate a unor persoane aflate în arest sau în executarea unei pedepse cu închisoarea, în condiţiile în care există o expertiză medico-legală ce propune acest lucru, şi s-a susţinut ipoteza internării într-un spital civil în ciuda acestui aviz, consider că această hotărâre răspunde tuturor problemelor. Şi nu reprezintă un precedent, ci se încadrează în jurisprudenţa constantă a CEDO…