LIMITELE LIBERTATII DE EXPRIMARE. POLITICIENI, JURNALISTI, MAGISTRATI – Comentarii si jurisprudenta

Cartea de fata reprezinta prima analiza aprofundata a libertatii de exprimare prin prisma practicii judiciare interne si a jurisprudentei relevante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, surprinzand diversitatea intrebarilor pe care le poate genera exercitarea sa in spatiul public, dar si interferentele cu alte drepturi, atribute sau libertati, prin raportare la care i se definesc limitele.

Comentariile autorilor urmaresc aplicarea principiilor pe care Curtea Europeana a Drepturilor Omului le-a impus in jurisprudenta sa ca fiind necesare in orice demers in care se cauta justul echilibru intre libertatea de exprimare si, in special, impiedicarea ingerintelor in sfera vietii private, inclusiv sub aspectul respectarii onoarei, demnitatii si reputatiei persoanei.

Lucrarea poate constitui, pe langa clasicul instrument metodologic necesar mediului universitar, magistratilor si avocatilor, si o foarte utila sursa de repere in functie de care politicienii, jurnalistii si orice alte persoane care se manifesta in spatiul public isi pot exercita libertatea de exprimare.

Autorii Vasile Bozesan, Dragos-Alin Calin, Ionut Militaru, Florin Mihaita, Dorin Pana

Detalii tehnice: Editura Hamangiu

(560 pagini. ISBN 978-606-678-987-5)

Paralelă între principiul repartizării aleatorii a dosarelor și principiul continuității completului de judecată. Jurisprudența CEDO privind legala compunere a instanței de judecată, ca garanție a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial

În practică se face deseori confuzie între principiul repartizării aleatorii a dosarelor și principiul continuității completului de judecată, deși distincția este evidentă la o analiză atentă. Întrucât normele de organizare judiciară sunt asemănătoare în materie penală cu cele din materie civilă, iar dosarele civile au o proporție cantitativă considerabilă, analiza va privi reglementarea acestor principii din perspectiva dreptului privat.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

1. Principiul repartizării aleatorii presupune distribuirea dosarelor – de regulă – prin intermediul unui sistem informatizat sau – cu titlu de excepție – potrivit metodei ciclice, completul de judecată fiind stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman, dintre mai multe complete de judecată înființate în prealabil și care se bucură de stabilitate.

Prin Hotărârea nr. 71 din 9 martie 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii s-au stabilit reguli generale aplicabile programelor de repartizare aleatorie a cauzelor.

Unele dispoziții legale incidente în materie civilă:

Art. 199 alin. 2 C.pr.civ. (Înregistrarea cererii): După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii.

Art. 475 alin. 1 C.pr.civ. (Pregătirea judecăţii apelului): Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.

Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească: Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

Art. 95 alin. 5 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti[1]: Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându-se seama de materiile în care se judecă, de specializarea completelor şi de faza procesuală în care se află cauzele, respectiv fond, apel sau recurs. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii.

2. Principiul continuităţii presupune că aceiaşi judecători vor face parte din completul de judecată (stabilit de regulă aleatoriu) la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală (primă instanţă, apel, căi extraordinare de atac), până la dezînvestirea prin pronunţarea soluţiei în cauză.

Excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice (exceptio est strictissimae interpretationis). Astfel, schimbarea compunerii completului de judecată poate fi urmarea unor incidente procedurale (incompatibilitatea judecătorilor), a unor măsuri pentru buna desfăşurare a justiţiei (conexarea dosarelor), dar şi a unor cauze administrative (concediu, excludere din magistratură).

Unele dispoziții legale incidente în materie civilă:

Art. 19 C.pr.civ. (Continuitatea): Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.

Art. 214 C.pr.civ. (Continuitatea instanţei): (1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. (2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.

Art. 53 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească: Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

3. Sancțiuni procesuale în caz de încălcare a principiului repartizării aleatorii și, respectiv, a principiului continuității

Fiind reglementate prin norme de organizare judiciară, de ordine publică, neregularitățile procedurale constând în încălcarea acestor principii sunt sancționate cu nulitatea absolută și pot fi invocate oricând în cursul judecății.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 1 și 2 C.pr.civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; […].

Așa cum s-a reținut în jurisprudența națională[2], „este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică”.

Art. 139 din Legea nr. 304/2004 deleagă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens. Citește în continuare

Pierderea dreptului la pensie de serviciu ca urmare a condamnării penale a magistraților pentru infracțiuni de corupție. Conformitatea măsurii cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

1. Aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

În ceea ce privește existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la condiționarea prin lege a acordării dreptului la pensie de inexistența unei condamnări penale, Curtea Europeană a observat în jurisprudența sa că dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența sa, dreptul la o pensie bazată pe ocuparea forței de muncă poate, în anumite circumstanțe, să fie tratată ca un drept de proprietate.

Astfel, în cazul în care s-au plătit contribuții speciale, Curtea a statuat că dreptul de a obține un beneficiu social a fost legat de plata acestora, astfel că acordarea prestației în cauză nu putea fi refuzată unei persoane care a contribuit la acest sistem (Gaygusuz c. Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, par. 39-41). Această cauză se referea la alocațiile acordate de către stat, în regim de urgență, persoanelor aflate în nevoie și Curtea a considerat că există un drept de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1. Curtea a constatat o încălcare a art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr 1, deoarece statul a refuzat să acorde alocația menționată pentru motive de naționalitate.

Același principiu este aplicabil și în cazul în care angajatorul s-a obligat cu titlu general să plătească o pensie în condiții care pot fi considerate ca făcând parte din contractul de muncă (Sture Stigson c. Suediei, nr. 12264/86, decizia Comisiei din 13 iulie 1988).

Având în vedere dispozițiile relevante ale legislației naționale a pensiilor, Curtea a concluzionat în cauza Apostolakis c. Greciei (hotărârea din 22 octombrie 2009, nr. 39574/07, par. 29) că, prin simplul fapt al ocupării unei funcții publice, reclamantul a dobândit un drept care constituie un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (art. 64 alin. 1 din Codul pensiilor în Grecia prevedea că soțul și copiii unei persoane condamnate în conformitate cu articolul 62 au dreptul la pensia acesteia, ca și în cazul în care ar fi decedat).

Cu toate acestea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie de o anumită sumă (a se vedea deciziile Skórkiewicz c. Poloniei, 1 iunie 1999, nr. 39860/98; Schwengel c. Germaniei, 2 martie 2000, nr. 52442/99; Janković c. Croației, nr 43440/98; Laloyaux c. Belgiei, 9 martie 2006, nr. 73511/01).

2. Condiții de fond

În cazul unui sistem de asigurări sociale în care condamnarea penală pentru fapte de corupție atrage pierderea automată a dreptului la pensie, Curtea Europeană a considerat că lipsirea de pensia pentru limită de vârstă a constituit o ingerință în dreptul de proprietate, care nu corespunde unei exproprieri și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor (cauza Apostolakis c. Greciei, par. 37). Această măsură trebuie examinată din prisma tezei întâi a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Banfield c. Regatul Unit, decizia din 18 octombrie 2005, nr. 6223/04). De asemenea, este necesar să se stabilească dacă un just echilibru a fost menținut între cerințele de interes general ale societății și cele referitoare la protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

În cauza Banfield c. Regatul Unit (par. 38), Curtea a concluzionat că decizia instanțelor britanice de a priva reclamantul – ofițer de poliție care a comis infracțiuni grave – de o parte din pensia sa, corespunzătoare contribuțiilor statului la pensia reclamantului, nu rupe echilibrul just care trebuie să existe între drepturile reclamantului și interesele angajatorului său și ale comunității. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a dat o greutate considerabilă faptului că retragerea dreptului la pensie nu a avut loc în mod automat, în temeiul unei dispoziții a legii, ci după un proces care implică mai multe etape, fiecare conducând la pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Curtea a acordat, de asemenea, importanță faptului că reclamantul nu a fost total lipsit de dreptul la pensie, ci doar de un procent de 65%, reprezentând contribuțiile statului la fondul de pensii, și nu de procentul corespunzător propriilor contribuții.

În cauza Apostolakis c. Greciei (par. 39), Curtea a constatat că reclamantului i-a fost retras în mod automat, în urma condamnării, dreptul la pensie pentru tot restul vieții. În vârstă de 69 de ani, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a începe o nouă activitate profesională, fiind privat de toate mijloacele de subzistență. Reclamantul a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru infracțiunea de a fi participat în calitate de funcționar public la falsificarea unor livrete de asigurare în perioada când era directorul unui serviciu de pensii al unui organism de asigurări sociale). Cu toate acestea, în opinia Curții, comportamentul reclamantului, deși condamnabil din punct de vedere penal, nu putea avea o relație de cauzalitate cu drepturile sale de pensie în calitate de asigurat social. În aceste condiții, Curtea a considerat că reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă care, deși evaluată ținând cont de marja largă de apreciere recunoscută statelor contractante în materie de legislație socială, nu poate fi justificată prin scopul de a asigura buna funcționare a administrației și credibilitatea și integritatea serviciului public, fiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea de la Strasbourg a considerat că, în cadrul marjei lor de apreciere, statele pot introduce în legislația națională sancțiuni financiare, ca urmare a unei condamnări penale. Cu toate acestea, o astfel de sancțiune, care ar conduce la pierderea totală a drepturilor la pensie și securitate socială, incluzând asigurările de sănătate, ar fi nu numai o pedeapsă dublă, dar ar avea efectul lipsirii de principalele mijloace de trai a unei persoane care a împlinit vârsta de pensionare. Un astfel de efect nu este în concordanță cu principiul de reabilitare socială care reglementează dreptul penal al statelor contractante și nici cu spiritul Convenției.

3. Scurte considerații cu privire la recenta modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

În Monitorul Oficial al României nr. 549 din 24 iulie 2014 a fost publicată Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prin care s-a eliminat posibilitatea magistraților și personalului asimilat acestora de a mai beneficia de pensie de serviciu în cazul în care au fost condamnati pentru fapte de corupție.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2014, Autor: Ionuţ Militaru

DREPT PROCESUAL CIVIL. GRILE PENTRU TESTAREA CUNOSTINTELOR – Cu explicatii ale variantelor de raspuns. Examen de licenta, admitere in profesie, definitivat, promovare

Militaru_grile_drept_procesual_civilDin punctul de vedere al instituției care formează sau recrutează profesioniști ai dreptului, testele grilă constituie o modalitate rapidă și obiectivă de verificare a cunoștințelor juridice, complexă din punct de vedere al capacității de a raționa logico-juridic, motiv pentru care ocupă un loc deosebit de important în procesul de evaluare sau selecție.
Din punctul de vedere al celui aflat într-un astfel de proces, testele grilă reprezintă și un instrument de autoevaluare, suficient de atractiv din perspectiva diversității problemelor de drept, teoretice și practice, parcurse într-un timp relativ scurt.
Pornind de la această realitate, în contextul reformei majore a dreptului intern prin adoptarea noilor Coduri, autorii și-au propus să pună la dispoziția tuturor celor interesați un astfel de mecanism de evaluare și, respectiv, de autoevaluare, pornind de la portofoliul examenelor sau concursurilor tradiționale din ultimul deceniu, transpus în actualitatea noilor reglementări și dezvoltări doctrinare, conform tematicii și bibliografiei pentru anul în curs, de o manieră cât mai cuprinzătoare sub aspectul materiei de studiu acoperite.
Astfel, cele 1111 teste grilă, concepute și sistematizate după structura noului Cod de procedură civilă (cuprins), într-o manieră cvasi-exhaustivă, permit aprofundarea cunoștințelor de drept procesual civil pe parcursul seminariilor, dar și pregătirea examenelor de an sau de licență ori a concursurilor de admitere, definitivat sau promovare în profesiile juridice (magistratură, barou, notariat etc.).
Grilele au fost elaborate în sistem semi-deschis (trei variante, cel puțin un răspuns corect, maxim două răspunsuri corecte), adoptat de majoritatea instituţiilor ce recrutează, formează sau evaluează profesionişti ai dreptului.
Deloc surprinzător, pentru toţi cei care se pregătesc pentru examene sau concursuri, principalul element de atracţie îl vor constitui explicaţiile tuturor variantelor de răspuns, care ocupă mai bine de jumătate din întregul volum (extras).
Dat fiind că doctrina de specialitate și practica judiciară se află în plin proces de „sedimentare interpretativă” post-codificare, autorii oferă o motivare amplă a soluțiilor alese, cu explicaţii detaliate sau trimiteri la textele legale în vigoare până la 15 iulie 2014 și la lucrările relevante din doctrina de specialitate, încercând, totodată, să evite chestiunile cu caracter controversat, regulă impusă de orice sistem de evaluare, în scopul asimilării cât mai facile a sistemului de rezolvare a grilelor, dar si al fixării temeinice a cunoștintelor în materie.

Autorii Serena Evda Militaru, Ionut Militaru

Detalii tehnice: Editura Hamangiu

(377 pagini. ISBN 978-606-27-0038-6)

Privarea de bun în procedura vânzării silite la licitaţie publică. Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – cauza Kanala c. Slovaciei

În cauza Kanala c. Slovaciei[1], conform situaţiei de fapt reţinute de Curte, reclamantul achiziţionase un bun prin licitaţie publică la preţul de 560.000 de coroane (SKK) în anul 1991, o parte a sumei provenind dintr-un credit bancar. În anul 1992 reclamantul a mai investit în renovarea construcţiei suma de 190.000 SKK provenită tot dintr-un credit bancar. Printr-o hotărâre judecătorească din anul 1993 s-a constatat că proprietatea este deţinută în coproprietate cu o altă persoană fizică, iar reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a achita ratele creditului.

Banca, în calitate de creditor, a iniţiat procedurile de executare silită imobiliară în anul 1997, iar preţul de începere a licitaţiei a fost stabilit la 219.640 SKK, în urma unei evaluări realizate de un expert în baza unei legi care nu lua în considerare valoarea de piaţă. S-au respins contestaţiile reclamantului întemeiate, printre altele, pe existenţa unui angajament al fratelui său pentru achitarea debitului – neacceptat de creditor -, pe subevaluarea bunului faţă de concluziile unei expertize din 1992 – valoarea de 656.679 SKK, la care s-ar fi adăugat mai mult de 400.000 SKK pentru renovare. Creditorul a invocat, la rândul său, subevaluarea imobilului supus executării silite.

Cota ideală de ½ din dreptul de proprietate a fost dobândită de coproprietarul imobilului la preţul de 219.640 SKK, fără a mai fi organizată o licitaţie publică, acesta beneficiind de un drept de preemţiune. Conform expertizelor efectuate în anul 2006 s-a stabilit că valoarea imobilului în anul 1998 era de 518.047 SKK (expertul Guvernului) sau 1.758.727 SKK (expertul reclamantului).

Curtea a reţinut că probele administrate dovedesc existenţa unei creşteri a valorii imobilelor în Slovacia ca urmare a tranziţiei către economia de piaţă şi că valoarea bunului în cauză stabilită de expertul desemnat de organul de executare conform reglementărilor slovace era mai mică decât cea de circulaţie. Fără a putea specula cu privire la preţul ce ar fi putut fi obţinut în urma vânzării la licitaţie publică dacă nu s-ar fi exercitat dreptul de preemţiune al coproprietarului, Curtea a reţinut că prin acordarea acestei posibilităţi legale autorităţile l-au privat pe reclamantul-debitor de şansa rezonabilă de a înstrăina bunul la valoarea sa actuală şi de a restitui o tranşă mai mare din debite.

Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reţinând că, deşi este indiscutabilă posibilitatea legală a coproprietarului de a dobândi bunul prin preemţiune, nu există nicio justificare aparentă a interesului public pentru o astfel de tranzacţie cu nesocotirea valorii actuale a bunului, defavorabilă intereselor legitime ale debitorului şi ale creditorului.

O soluţie rezonabilă, cu titlu de exemplu, a fost considerată de Curte exercitarea dreptului de preemţiune numai după încheierea licitaţiei publice.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2012, Autor: Ionuţ Militaru

Dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO): Imparţialitatea judecătorului cauzei

În hotărârea CEDO pronunţată în data de 26 aprilie 2011 în cauza Steulet c. Elveţiei (cererea nr. 31351/06), Curtea s-a pronunţat cu privire la imparţialitatea unui judecător care a calificat în cadrul unei decizii jurisdicţionale drept „şicanatoare” plângerea penală introdusă de o persoană. Curtea a statuat că soluţia dată de acelaşi judecător într-un alt proces ce îl privea pe acelaşi reclamant nu poate fi considerată, ipso facto, ca fiind afectată de parţialitate.

Pentru a reţine că art. 6 par. 1 din Convenţie nu a fost încălcat, Curtea a constatat, în primul rând, că adjectivul „şicanator” este întâlnit atât în jurisprudenţa tribunalelor elveţiene, cât şi în doctrină, şi nu reprezintă un termen utilizat exclusiv cu scopul de a evidenţia o judecată de valoare depreciativă cu privire la personalitatea reclamantului, ci mai degrabă un concept juridic ce prezintă o semnificaţie tehnică.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte participarea aceluiaşi judecător în procese diferite ale aceluiaşi reclamant, s-a reţinut că nu este de natură a pune sub semnul îndoielii imparţialitatea judecăţii, din moment ce era vorba despre un proces total distinct, judecătorul neavând a statua de mai multe ori asupra aceloraşi chestiuni.

Cu titlu de principiu, Curtea a amintit, cu referire la cauza Padovani c. Italiei (26 februarie 1993, par 27), că este fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justiţiabililor, art. 6 par. 1 din Convenţie impunând ca fiecare instanţă să fie imparţială (par. 35-38).

Imparţialitatea poate fi apreciată sub diverse aspecte, distingându-se un demers subiectiv, ce tinde a determina ceea ce judecătorul gândeşte în forul său interior într-o cauză anume, şi  un demers obiectiv, cu scopul de a cerceta dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa (Piersack c. Belgiei, 1 octombrie 1982, par. 30, şi Grieves c. Regatului Unit [MC], 16 decembrie 2003, nr. 57067/00, par. 69).

Graniţa dintre cele două noţiuni nu este însă ermetică, din moment ce nu numai conduita unui judecător poate, din punct de vedere al unui observator exterior, să atragă îndoieli obiectiv justificate cu privire la imparţialitatea sa, ci poate fi vorba şi despre convingerea sa personală (Kyprianou c. Ciprului [MC], nr.. 73797/01, par. 119).

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2011, Autor: Ionuţ Militaru