Decizie de inadmisibilitate în cauza Neaţă c. României (18 noiembrie 2008)

Aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în materie contravenţională (la data săvârşirii faptelor exista pedeapsa alternativă a închisorii contravenţionale).

Simplul fapt că instanţele au identificat incoerenţe şi contradicţii în declaraţiile martorilor apărării şi că au decis, motivat, să nu le confere credibilitate şi să se sprijine mai degrabă pe declaraţiile martorilor care semnaseră procesul-verbal de contravenţie, nu este de natură a vicia procedura prin inechitate sau arbitrariu.

Printr-o astfel de procedură, care respectă principiul contradictorialităţii, instanţele naţionale au confirmat procesul-verbal de contravenţie, pe bază de probe considerate de ele ca pertinente şi suficiente, şi prin hotărâri amplu motivate în fapt şi în drept. 

În fapt

1. Reclamantul Constantin Neaţă este un cetăţean român născut în 1949 care locuieşte în Dobruşa. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanţele cauzei

Circumstanţele cauzei, aşa cum au fost expuse de către părţi, sunt controversate şi se pot rezuma după cum urmează:

1.   Incidentul din 3 iulie 2002

a) Versiunea reclamantului

2. În 3 iulie 2002, în timp ce reclamantul aştepta să fie chemat pentru ascultare în cadrul unei şedinţe publice a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea, unde fusese citat ca inculpat într-un proces penal, preşedintele completului de judecată a dispus – fără niciun motiv – evacuarea din sala de judecată. Poliţistul P.C. i-a pus cătuşele, l-a lovit şi l-a târât pe scările instanţei până la maşina poliţiei care se afla în faţa clădirii.

3. A fost condus la sediul poliţiei, unde a fost din nou lovit şi fotografiat. Poliţistul a procedat la amprentarea reclamantului şi i-a confiscat sumele de bani găsite asupra sa. Timp de aproximativ 5 ore a fost reţinut în secţia de poliţie, apoi a fost lăsat liber.

b) Versiunea Guvernului

4. În 3 iulie 2002, reclamantul, care avea calitatea de inculpat într-un proces penal, a avut o atitudine recalcitrantă şi lipsită de respect faţă de completul de judecată învestit în cauza sa, motiv pentru care preşedintele l-a avertizat să respecte solemnitatea şi ordinea şedinţei publice în sala de judecată. Reclamantul nu s-a conformat şi a devenit mai agresiv, astfel că preşedintele a apelat la serviciile poliţistului P.C., care răspundea de ordinea şi protecţia magistraţilor, pentru a-l evacua pe reclamant din sală. Guvernul a făcut referire la o hotărâre a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea din 3 iulie 2003 care să confirme această verisune.

5. Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi fost târât de poliţistul P.C. pe scările instanţei. În opinia sa, poliţisul nu a făcut decât să îi ceară reclamantului să părăsească în linişte sala de judecată, dar acesta a continuat să fie agresiv atât fizic, cât şi verbal, refuzând să colaboreze. Poliţistul a fost nevoit să utilizeze forţa pentru a-l scoate pe reclamant din sală, fără ca mijloacele folosite să fie disproporţionate.

În holul instanţei, reclamantul l-a lovit pe poliţist, adresându-i totodată insulte. A refuzat să prezinte un act de identitate, deşi i-a fost cerut de poliţistul P.C. Drept urmare, acesta l-a condus pe reclamant la sediul poliţiei pentru a-i stabili identitatea. Reclamantul a declarat, în prezenţa a trei poliţişti, că se numeşte L.P., afirmaţie care s-a dovedit inexactă în urma verificărilor efectuate în baza de date a poliţiei locale. În cele din urmă, a fost lăsat în libertate.

6. În zilele următoare, poliţistul P.C. a făcut verificări suplimentare, inclusiv la sediul instanţei, care au condus la stabilirea identităţii reale a reclamantului şi la întocmirea unui proces-verbal de contravenţie.

2.  Contestarea procesului-verbal de contravenţie

7. Prin procesul-verbal întocmit în 8 iulie 2002 de poliţistul P.C. din Râmnicu-Vâlcea, reclamantul a fost sancţionat cu o amendă de 21.000.000 de lei (aproximativ 642 de euro conform cursului valutar al Băncii Naţionale a României de la acea dată) pentru că ar fi adresat injurii şi ar fi refuzat să părăsească sala de judecată în timpul şedinţei publice din 2 iulie 2002 şi pentru că ar fi provocat scandal pe holul instanţei, refuzând totodată să ofere date pentru stabilirea identităţii şi declarând chiar o identitate falsă. Aceste contravenţii erau prevăzute de art. 2 pct. 1 şi 33 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, ordinii şi liniştii publice.

8. Reclamantul a contestat acest proces-verbal la Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, susţinând neconformitatea faptelor reţinute cu cele reale.

9. În 24 septembrie 2002, reclamantul şi doi martori propuşi de acesta au fost ascultaţi de instanţă.

10. Printr-o hotărâre din 24 septembrie 2002, instanţa a respins ca neîntemeiată plângerea reclamantului.

11. În recursul reclamantului, Tribunalul Vâlcea, prin decizia din 12 decembrie 2002, a casat sentinţa instanţei de fond pe motiv că s-a omis citarea şi ascultarea unuia din martorii oculari, menţionat în procesul-verbal de contravenţie.

12. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Vâlcea, care la 20 februarie şi 3 martie 2003 a ascultat martorii indicaţi în procesul-verbal. Reclamantul şi avocatul său au fost prezenţi la audiere şi au pus întrebări martorilor. Aceste declaraţii, precum şi răspunsurile la interogatorii, au fost depuse la dosar.

13. În 3 aprilie 2003, un nou martor, propus de reclamant, a fost ascultat de instanţă şi declaraţia a fost depusă la dosar.

14. Prin sentinţa din 3 aprilie 2003, judecătoria a respins plângerea reclamantului, ca nefondată. S-a reţinut că susţinerile reclamantului nu erau întemeiate, aşa cum rezultă din ansamblul probelor aflate la dosar, că reclamantul a tulburat într-adevăr desfăşurarea şedinţei publice din 3 iulie 2002 şi, pe lângă aceasta, şi-a atribuit o identitate falsă în momentul în care a fost legitimat de poliţistul P.C. S-a menţionat că singura modalitate prin care ar fi fost posibilă continuarea în bune condiţii a activităţii de judecată era evacuarea reclamantului recalcitrant din sala de judecată. Instanţa a înlăturat declaraţiile celor doi martori ascultaţi la propunerea reclamantului pe motiv că declaraţiile lor nu erau concordante şi că existau numereoase inadvertenţe care le lipseau de credibilitate.

15. Sentinţa a fost menţinută prin decizia Tribunalului Vâlcea din 20 iunie 2003, definitivă şi irevocabilă. Tribunalul a apreciat că din ansamblul probelor aflate la dosar, în special din declaraţiile martorilor care au asistat la incidentul din 3 iulie 2003, rezultă cu certitudine că faptele constatate prin procesul-verbal erau conforme cu realitatea şi a statuat că procesul-verbal a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale.

16. De la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii din 20 iunie 2003, reclamantul plăteşte lunar o cotă din amenda aplicată prin procesul-verbal din 8 iulie 2002. Rata lunară se ridica la 200.000 de lei (aproximativ 5,36 euro).

3. Plângerea penală împotriva poliţisului P.C. pentru purtare abuzivă

17. În urma incidentului din 3 iulie 2002, reclamantul a introdus o plângere penală contra poliţistului P.C. din Râmnicu-Vâlcea, acuzându-l că l-ar fi supus unor rele tratamente prin faptul că l-a încătuşat şi l-a târât până la sediul poliţiei.

18. Procurorii parchetului însărcinaţi cu instrumentarea dosarului l-au ascultat pe reclamant, pe poliţistul P.C., doi alţi poliţişti care asistaseră la evenimentele denunţate de reclamant, precum şi doi martori oculari, care au confirmat că poliţistul P.C. intervenise la cererea preşedintelui completului de judecată pentru a asigura ordinea în sala de şedinţă şi că nu a folosit mijloacele violente, aşa cum susţinea reclamantul.

19. Prin rezoluţia din 11 iulie 2003, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de poliţist.

20. Prin rezoluţia din 4 septembrie 2003, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de reclamant împotriva rezoluţiei din 11 iulie 2003, pe care a confirmat-o.

21. Reclamantul a introdus o plângere împotriva acestei rezoluţii la Tribunalul Vâlcea, în baza art. 2781 din Codul de procedură penală.

22. Prin sentinţa din 25 februarie 2004, tribunalul a respins plângerea ca neîntemeiată. Tribunalul a reţinut că în data de 3 iulie 2002, reclamantul avusese un comportament lipsit de respect faţă de completul de judecată şi că intervenţia poliţistului P.C. a fost necesară pentru a asigura ordinea în sala de şedinţă, fără a fi fost realizată prin mijloace violente.

23. Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, care a devenit astfel definitivă.

B. Dreptul intern pertinent 

1. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, ordinii şi liniştii publice (publicată în Monitorul Oficial din 18 august 2000)

24. În epoca faptelor descrise, dispoziţiile pertinente ale acestei legi erau următoarele:

Art. 2 Constituie contravenţie săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni:

1) săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi, obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice;

 33) refuzul unei persoane de a da relaţii pentru stabilirea identităţii sale, de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliţiei, la cererea ori la invitaţia justificată a organelor de urmărire penală sau de menţinere a ordinii publice, aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu;

Art. 3 Contravenţiile prevăzute la art. 2 se sancţionează după cum urmează:

a) cu amendă de la 80.000 lei la 400.000 lei, cele prevăzute la pct. 33);

b) cu amendă de la 700.000 lei la 40.000.000 lei sau cu închisoare contravenţională de la 15 zile la 3 luni, cele prevăzute la pct. 1);

2. Modificările ulterioare ale regimului juridic al contravenţiilor

25. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial din 26 decembrie 2003, Guvernul a înlăturat închisoarea contravenţională din lista sancţiunilor susceptibile a fi aplicate contravenienţilor. De acum înainte, principalele sancţiuni ce puteau fi aplicate sunt avertismentul, amenda şi obligarea la muncă în folosul comunităţii. Această ultimă sancţiune nu putea fi aplicată decât de o instanţă judecătorească. Toate sancţiunile cu închisoarea contravenţională prevăzute de diferite legi şi de ordonanţe în vigoare sunt convertite în muncă în folosul comunităţii. În caz de refuz al contravenientului de a executa o astfel de sancţiune, instanţa o putea înlocui cu o amendă. Executarea unei amenzi se realizează potrivit regulilor privind creanţele bugetare, în caz de neplată nemaifiind posibilă înlocuirea amenzii cu o pedeapsă privativă de libertate.   

26. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, ordinii şi liniştii publice a fost modificată prin Legea nr. 265/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. De acum înainte, tulburarea ordinii publice, încadrată ca şi contravenţie în art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, este sancţionată exclusiv cu amendă de la 2.000.000 la 10.000.000 lei.

27. O privire de ansamblu şi detaliată asupra dreptului şi practicii interne pertinente în materie contravenţională se găseşte în paragrafele 29-40 ale hotărârii Anghel c. României (nr. 28183/03, hotărârea din 4 octombrie 2007).  

OBIECTUL PLÂNGERII

28. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de  încălcarea dreptului său la un proces echitabil în privinţa desfăşurării şi a rezultatului procedurii legate de contestarea procesului-verbal de contravenţie din 8 iulie 2002. Apreciază că a fost pus într-o poziţie defavorabilă pe timpul procedurii în raport cu partea adversă, respectiv cu poliţia din Râmnicu-Vâlcea, şi reproşează în special jurisdicţiilor sesizate că ar fi administrat greşit probele şi ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăţia sa.

29. Invocând în substanţă art. 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de relele tratamente ce i-au fost aplicate de către un poliţist din Râmnicu-Vâlcea în 3 iulie 2002, precum şi de imposibilitatea de a demonstra răspunderea penală a autorului presupuselor rele tratamente.

ÎN DREPT

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

30. Reclamantul susţine că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în privinţa desfăşurării şi a rezultatului procedurii legate de contestarea procesului-verbal de contravenţie şi citează art. 6 din Convenţie, care prevede următoarele:

«1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) de către o instanţă independentă şi imparţială (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (…)

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul :

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el (…);

d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; (…)»

31. Guvernul învederează cu titlu preliminar că art. 6 alin. 1 nu este aplicabil procedurii în cauză datorită naturii sancţiunii aplicate reclamantului, una administrativă care în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 108/2003 nu este susceptibilă de a fi convertită, în caz de neplată, într-o pedeapsă cu închisoarea. Guvernul consideră, pe fond, că procedura deschisă ca urmare a plângerii reclamantului împotriva procesului-verbal de contravenţie a fost condusă în mod echitabil de către jurisdicţiile sesizate, fără să existe opinii preconcepute şi fără a defavoriza vreo parte în raport cu cealaltă.

32. Curtea apreciază că abia prin Ordonanţa de urgenţă nr. 108/2003 (publicată în Monitorul Oficial din 26 decembrie 2003) Guvernul a înlăturat închisoarea contravenţională din lista sancţiunilor susceptibile a fi aplicate contravenienţilor (paragraful 25). Or, în momentul în care reclamantului i-a fost aplicată amenda, stabilită definitiv prin hotărârea din 20 iunie 2003, faptele de care era acuzat acesta puteau fi pedepsite nu numai cu amendă, dar şi cu închisoarea pe o durată de la 15 zile la 3 luni (paragraful 24). În lumina criteriilor extrase din jurisprudenţa constantă în această materie (a se vedea, printre altele, Ezeh şi Connors c. Regatului Unit [GC], nr. 39665/98 şi 40086/98, par. 120, CEDH 2003-X), este vorba despre o sancţiune care, prin natura şi gravitatea sa, ţine de materia penală, astfel că art. 6 îşi va găsi aplicarea sub aspectul laturii sale penale. Curtea relevă de altfel că, în cauza Anghel c. României, a fost respinsă o excepţie preliminară a Guvernului bazată pe acelaşi argument (nr. 8183/03, 4 octombrie 2007, par. 51-52).

33. Curtea nu insistă asupra acestei chestiuni legate de aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în procedura litigioasă deoarece, fără doar şi poate, acest capăt de cerere este inadmisibil pentru motivele de mai jos.

34. Curtea reaminteşte că în materie penală administrarea probelor trebuie privită în lumina paragrafelor 2 şi 3 ale art. 6. Primul consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie şi implică, printre altele, ca în exercitarea funcţiilor lor membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei aparţine acuzării şi dubiul profită celui acuzat. Printre altele, trebuie să i se indice celui vizat acuzaţiile aduse pentru a i se oferi posibilitatea de a-şi pregăti şi prezenta apărarea în cunoştinţă de cauză, şi de a-i oferi probe suficiente pentru a susţine un verdict de vinovăţie (Barbera, Messegué şi Jabardo c. Spaniei, hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, par. 77; Bernard c. Franţei, hotărârea din 23 aprilie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, par. 37).

35. Combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 obligă printre altele statele contractante la măsuri pozitive. Acestea constau în obligaţia de a informa acuzatul, în cel mai scurt timp, despre natura şi cauza acuzaţiei ce îi este adusă, în obligaţia de a-i acorda timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea şi de a-i garanta dreptul de a se apăra, el însuşi sau cu asistenţa unui avocat, de a-i permite să pună întrebări personal martorilor acuzării sau să obţină interogarea acestora, dar şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar existenţa în această materie a unui echilibru între acuzare şi apărare (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Bönisch c. Austriei din 6 mai 1985, seria A nr. 92, par. 32), dar şi ca audierea martorilor să aibă în general un caracter contradictoriu (Barbera, Messegué şi Jabardo, citată anterior, par. 78). Curtea va analiza dacă în cauză au fost respectate aceste principii.

36. În speţă, Curtea apreciază că nimic nu dovedeşte, astfel cum susţine reclamantul, că jurisdicţiile sesizate cu judecarea plângerii ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăţia acestuia: instanţele nu par în niciun caz a fi decis dinaintea verdictului ori fără a-şi fi confirmat de-a lungul judecăţii temeinicia procesului-verbal întocmit de poliţist. În cadrul procedurii în cauză, jurisdicţiile învestite cu examinarea plângerii reclamantului au admis toate cererile prin care acesta înţelegea să-şi dovedească nevinovăţia şi, în special, au admis toate cererile de audiere a martorilor în apărare, ale căror declaraţii au fost consemnate şi depuse la dosar. Simplul fapt că instanţele au identificat incoerenţe şi contradicţii în declaraţiile acestor martori şi că au decis, motivat (a contrario, Anghel anterior citată, par. 62), să nu le confere credibilitate şi să se sprijine mai degrabă pe declaraţiile martorilor care semnaseră procesul-verbal de contravenţie, nu este de natură a vicia procedura prin inechitate sau arbitrariu.

Curtea reaminteşte cu privire la acest aspect că, potrivit jurisprudenţei sale constante, revine în principiu jurisdicţiilor naţionale sarcina de a aprecia probele administrate de ele şi pertinenţa celor propuse de părţi. Deşi Convenţia garantează prin art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează admisibilitatea probelor, această materie revenind în primul rând dreptului intern. Curtea aminteşte că sarcina sa constă în a analiza dacă procedura litigioasă, în ansamblu, incluzând aici şi modalitatea administrării probelor, a îmbrăcat un caracter echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Edwards c. Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, par. 34).

37. Or, se constată că reclamantul şi avocatul său au fost prezenţi la audierile fixate de jurisdicţiile sesizate, au fost ascultaţi, au putut adresa întrebări martorilor acuzării în prezenţa judecătorilor care urmau să decidă, în final, cu privire la cauză (a contrario, Anghel anterior citată, par. 63 şi 64). Instanţele interne nu au aşteptat din partea reclamantului să răstoarne prezumţia de legalitate şi de temeinicie a procesului-verbal litigios prin raportarea probei contrare la expunerea faptelor stabilite prin procesul-verbal (a contrario, Anghel anterior citată, par. 58 şi 59). Printr-o astfel de procedură, care respectă principiul contradictorialităţii, instanţele naţionale au confirmat procesul-verbal de contravenţie, pe bază de probe considerate de ele ca pertinente şi suficiente, şi prin hotărâri amplu motivate în fapt şi în drept. Curtea însăşi nu distinge niciun element arbitrariu în dosar.

38. Rezultă prin urmare că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, cu aplicarea art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.

În privinţa pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie

39. Reclamantul se plânge de relele tratamente care i-ar fi fost aplicate de poliţistul din Râmnicu-Vâlcea în 3 iulie 2002, precum şi de imposibilitatea angajării răspunderii penale a autorului pretinselor rele tratamente. Indică art. 3 din Convenţie, care prevede:

«Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.»

40. Curtea reaminteşte că art. 35 din Convenţie impune persoanelor interesate în exercitarea unei acţiuni în faţa Curţii obligaţia de a epuiza căile de atac oferite de sistemul juridic al ţărilor lor. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad de suficient de certitudine, atât în practică, cât şi în teorie, fără de care ar fi lipsite de efectivitatea şi accesibilitatea dorite (a se vedea Dalia c. Franţei, hotărârea din 19 februarie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, par. 38).

41. Or, se constată că, deşi îi era permis reclamantului să formuleze recurs împotriva hotărârii din 25 februarie 2004 prin care judecătorii instanţei de fond confirmaseră temeinicia rezoluţiei parchetului de neîncepere a urmăririi penale, acesta a omis parcurgerea acestei căi, pe care Curtea a recunoscut-o ca fiind un recurs efectiv cu privire la obiectul plângerii care, ca şi în speţă, priveşte presupuse rele tratamente care ar fi fost comise de poliţişti (mutatis mutandis, Stoica c. României, nr. 4277/02, 4 martie 2008, par. 105-109).

42. Rezultă prin urmare că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, cu aplicarea art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie.

 Pentru aceste motive, cu unanimitate,

Declară plângerea inadmisibilă.

 Vezi varianta oficială

2 thoughts on “Decizie de inadmisibilitate în cauza Neaţă c. României (18 noiembrie 2008)

  1. Concluzia ar fi ca sunt respectate garantiile prevazute de art. 6 in materie penala, daca petentul a avut posibilitatea sa faca dovada contrarie constatarilor din procesul-verbal, in fata instantei.

  2. Spre deosebire de cauza Anghel, în cauza Neaţă au fost admise cererile petentului şi au fost administrate probele propuse de acesta în apărare. Curtea nu a pus – încă – la zid procedura contravenţională, care prezumă legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de contravenţie.
    În cauza Neaţă au existat probe în susţinerea acuzării, martorii asistenţi, iar Curtea arată în par. 37 că „Instanţele interne nu au aşteptat din partea reclamantului să răstoarne prezumţia de legalitate şi de temeinicie a procesului-verbal litigios prin raportarea probei contrare la expunerea faptelor stabilite prin procesul-verbal (a contrario, Anghel anterior citată, par. 58 şi 59)”.
    Ceea ce va trebui să aşteptăm este o hotărâre într-o cauză în care probele petentului au fost înlăturate, însă în lipsa unei probe în sprijinul procesului-verbal şi fără ascultarea directă de către instanţă a agentului constatator (eventual confruntare).
    Până atunci, cred că o prezumţie de legalitate şi temeinicie ar putea încălca art. 6 CEDO, în măsura în care instanţa nu procedează înainte de aplicarea acesteia la o analiză a circumstanţelor întocmirii procesului-verbal:
    – constatarea directă a faptelor de către cel care întocmeşte procesul-verbal, existenţa vreunui dubiu obiectiv în privinţa temeiniciei acestor constatări – ex,. din locul în care se afla nu putea observa, încheierea procesului-verbal nu s-a realizat pe baza constatărilor personale, ci pe baza declaraţiilor altor persoane, neindicate
    – existenţa unui dubiu subiectiv legat de persoana agentului constatator – ex., relaţii de vrăjmăşie între agent şi cel sancţionat, interes personal al agentului în prejudicierea unei persoane etc.
    Din acest punct de vedere, aş propune aplicarea prezumţiei numai după analiza constatărilor agentului constatator în funcţie de criteriile de mai sus, iar nu de plano. În măsura în care există dubii, acestea vor profita acuzatului, iar dacă circumstanţele întocmirii procesului-verbal sunt neechivoce, în urma aprecierii probatoriului, ar putea fi înlăturate probele apărării, motivat.
    Altfel spus, instanţa nu trebuie să plece de la aceasta prezumţie (în sens de „premisă”), ci să o determine în urma administrării probatoriului (sens de „concluzie”), analizând toate împrejurările în care a fost întocmit procesul-verbal.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s