Decizie de inadmisibilitate în cauza Penţia şi Penţia contra României (23 martie 2006)

cedo

Procedura administrativă urmată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi acţiunea în revendicare subsecventă nu priveau “bunuri existente” în patrimoniul reclamanţilor, iar jurisdicţiile interne sesizate se pronunţau în legătură cu problema legalităţii naţionalizării.

Reclamanţii nu beneficiau în momenul introducerii acţiunii în revendicare de o dispoziţie legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o “speranţă legitimă”.

Jurisdicţiile interne sunt mai bine plasate pentru a aprecia faptele şi a interpreta dreptul intern aplicabil, iar interpretarea dată de ele în această cauză nu poate fi calificată drept arbitrară ori de natură a afecta echitatea procedurii.

ÎN FAPT

Reclamanţii Mircea Constantin Penţia şi Doina Rodica Penţia sunt cetăţeni români născut în 1946 şi, respectiv, 1948, cu domiciliul în Bucureşti. Sunt reprezentaţi în faţa Curţii de d-na S.L. Mircu, avocat la Timişoara. Guvernul român este reprezentat de agentul său guvernamental, d-na B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, care a substituit-o pe d-na R. Rizoiu.

A. Circumstanţele cauzei

Circumstanţele cauzei, aşa cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:

1. Procedura administrativă întemeiată pe Legea nr. 112/1995

În 22 iulie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului între 1945 şi 1989 (“Legea nr. 112/1995”), reclamanţii au depus o cerere de restituire în natură a unui imobil situat în Timişoara de care ascendenţii lor fuseseră deposedaţi în 1950 în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Au precizat că nu acceptă acordarea unei despăgubiri prin echivalent, apreciind că imobilul poate fi restituir în natură.

Printr-o decizie administrativă din 12 martie 1997 Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 (“Comisia judeţeană”) a respins cererea reclamanţilor, motivând că legea citată nu reglementa decât naţionalizările “cu titlu”, respectiv cele realizate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, astfel că nu era aplicabilă bunurilor litigioase, care trebuiau revendicate printr-o acţiune în justiţie întemeiată pe dreptul comun. Această decizie putea fi contestată în termen de 30 de zile de la pronunţare, ceea ce reclamanţii nu au făcut, apreciind că soluţia le este favorabilă.

La o dată neprecizată, O.I., o fostă locatară a imobilului în cauză, a introdus o acţiune în anularea deciziei administrative din 12 martie 1997 în contradictoriu cu Comisia judeţeană. Prin sentinţa definitivă din 15 februarie 2001, Judecătoria Timişoara a admis acţiunea şi a anulat decizia. Reclamanţii nu au fost părţi în această procedură. 

2. Prima acţiune în revendicare şi în anularea contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul litigios

În 22 aprilie 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea ce administra imobilele Primăriei Timişoara a încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu chiriaşii V.V., P.V. şi O.I. având ca obiect imobilul în cauză. Chiriaşii şi-au înscris titlurile de proprietate în cartea funciară.

În 29 aprile 1998, reclamanţii au introdus o acţiune în justiţie la Judecătoria Timişoara, solicitând constatarea nulităţii titlului statului asupra imobilului în cauză şi, pe cale de consecinţă, revendicarea acestui imobil şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de societatea-administrator cu chiriaşii susmenţionaţi. Reclamanţii argumentau că naţionalizarea avusese loc cu încălcarea Decretului nr. 92/1950.

Prin sentinţa din 16 decembrie 1998, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea reclamanţilor, motivând că naţionalizarea avusese loc cu respectarea Decretului nr. 92/1950, dat fiind că autorii reclamanţilor erau “exploatatori de imobile” şi că locatarii fuseseră de bună-credinţă la închierea contractelor de vânzare-cumpărare. Reclamanţii au formulat apel împotriva acestei hotărâri, susţinând că naţionalizarea încălca art. II din Decretul nr. 92/1950.

Prin hotărârea din 21 mai 1999, Tribunalul Timiş a anulat contractele de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997 şi a dispus rectificarea înscrierilor din cartea funciară prin înregistrarea reclamanţilor ca proprietari ai imobilului. Tribunalul a apreciat că imobilul în cauză a fost proprietatea mai multor ascendenţi ai reclamanţilor, dintre care numai unii figurau în anexa la Decretul nr. 92/1950, aşa cum impuneau normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar aceste persoane nu formau o familie, în sensul decretului amintit. S-a considerat că, în virtutea profesiilor lor, ascendenţii respectivi trebuiau excluşi de la aplicarea decretului de naţionalizare şi că titlul statului nu este deci valabil. În privinţa contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul a constatat nulitatea acestora, reţinând că în 1996 reclamanţii notificaseră chiriaşilor situaţia juridică a imobilului, astfel că părţile contractelor litigioase nu fuseseră de bună-credinţă.

Prin hotărârea din 13 octombrie 1999, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul foştilor chiriaşi şi a respins acţiunea reclamanţilor, cu motivarea că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 fuseseră respectate cu ocazia naţionalizării, deoarece unul dintre ascendenţii reclamanţilor deţinea mai multe imobile în anul 1950 şi imobilul litigios era la acea dată destinat închirierii. Printre altele, curtea de apel îşi întemeia hotărârea pe faptul că, în cadrul procedurii administrative urmată potrivit Legii nr. 112/1995, reclamanţii nu contestaseră în faţa instanţelor decizia din 12 martie 1997 a Comisiei judeţene. Legat de contractele de vânzare-cumpărare, curtea de apel a considerat că sunt valabile deoarece foştii chiriaşi fuseseră de bună-credinţă la momentul încheierii lor, din moment ce reclamanţii nu introduseseră la acea dată acţiune în revendicare în scopul suspendării procedurii de încheiere a acestor contracte, în conformitate cu art. 1 alin. 6 din normele de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Reclamanţii nu au solicitat în baza Legii nr. 112/1995 Comisiei judeţene despăgubiri pentru casa naţionalizată.

3. Proceduri aflate în curs de desfăşurare întemeiate pe Legea nr. 10/2001

i) Procedura administrativă de restituire a imobilului litigios

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, reclamanţii au introdus în 9 august 2001 la Primăria Timişoara o cerere de restituire în natură a imobilului în cauză şi a terenului corespunzător. La cererea reclamanţilor, această procedură este în prezent suspendată în aşteptarea soluţiei în noua acţiune în revendicare şi în anularea contractelor de vânzare-cumpărare (paragrafele următoare).

ii) A doua acţiune în revendicare şi în anularea contractelor de vânzare-cumpărare litigioase

După o casare cu trimitere spre rejudecare, printr-o hotărâre din 5 februarie 2004 Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea în revendicare a imobilului în cauză introdusă în 13 august 2002 împotriva statului şi a dobânditorilor, reţinând că există autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, curtea de apel a admis acţiunea în constatarea nulităţii contractelor din 22 aprilie 1997 întemeiată pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, pentru fraudă la lege. Urmare a recursului formulat de părţi, cauza este pendinte, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

B. Dreptul intern pertinent

1. Decretul nr. 92/1950 de naţionalizare a anumitor imobile

Art. I – „(…) pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile; (…)

Se naţionalizează (…)

2. Imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe.”

Art. II – „Nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor.”

2. Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului între 1945 şi 1989

Art. 1

„Foştii proprietari – persoane fizice – ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.

De prevederile alin. 1 beneficiază şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii.”

Art. 2

„Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12.”

Art. 12

„Foştii proprietari sau, după caz, moştenitorii acestora sunt îndreptăţiţi să solicite acordarea de despăgubiri pentru apartamentele nerestituite în natură şi pentru terenurile aferente sau, deşi îndeplinesc condiţiile pentru restituirea în natură, să opteze pentru acordarea de despăgubiri”.

Art. 14

„Persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.”

OBIECTUL PLÂNGERII

1. În cererea introductivă din 5 aprilie 2000, reclamanţii susţineau, în privinţa art. 1 din Protocolul nr. 1, că li s-a încălcat dreptul de proprietate prin faptul că sentinţa din 13 octombrie 1999 a Curţii de Apel Timişoara i-a privat de dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat. În subsidiar, au susţinut că au fost, de asemenea, privaţi ca efect al aceleiaşi hotărâri, de dreptul de a obţine cel puţin despăgubiri pentru imobilul în litigiu, conform Legii nr. 112/1995. Invocând în substanţă art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii mai arată că, datorită aceleiaşi hotărâri, au fost lipsiţi de orice remediu eficace pentru obţinerea despăgubirilor.

După comunicarea plângerii, în observaţiile din 24 septembrie 2004 cu privire la admisibilitate şi la temeinicia cererii, reclamanţii au precizat că obiectul contestaţiei este exclusiv vătămarea în dreptul de a obţine restituirea în natură a imobilului, produsă prin hotărârea din 13 octombrie 1999.

2. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamanţii se plâng de modul în care au fost apreciate faptele şi în care au fost interpretate dispoziţiile interne de către Curtea de Apel Timişoara în hotărârea din 13 octombrie 1999, datorate lipsei de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor acestei curţi de apel.

ÎN DREPT

A. Observaţii preliminare

Curtea constată că această plângere a fost comunicată pe baza capetelor de cerere indicate de reclamanţi în 5 aprilie 2000. Comunicarea privea în esenţă chestiunea dreptului reclamanţilor la despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, examinată din prisma art. 1 din Protocolul nr. 1, de sine stătător şi combinat cu art. 13 din Convenţie.

În observaţiile din 24 septembrie 2004 cu privire la admisibilitate şi la temeinicia cererii, reclamanţii au cerut Curţii să examineze plângerea exclusiv cu privire la respingerea prin hotărârea din 13 octombrie 1999 a Curţii de Apel Timişoara a acţiunii în revendicare a imobilului naţionalizat, argumentând că nu au fost niciodată de acord cu primirea de despăgubiri şi nu înţeleg să sesizeze Curtea cu o astfel de chestiune.

Având în vedere cererea reclamanţilor şi faptul că nicio împrejurare ţinând de art. 37 par. 1 in fine nu determină examinarea acestor capete de cerere, Curtea îşi va limita analiza la obiectul precizat de reclamanţi (mutatis mutandis, Gratzinger şi Gratzingerova c. Republica Cehă (decizie) [GC], nr. 39794/98, CEDH 2002-VII, par. 54‑55 şi Kafasis c. Greciei (decizie), nr. 33925/02, 28 octombrie 2004).

Aşa fiind, se impune radierea de pe rol a acestei părţi a cererii.

B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 prin respingerea primei acţiuni în revendicare

Reclamanţii susţin că li s-a încălcat dreptul de a obţine restituirea în natură a casei, datorită respingerii primei acţiuni în revendicare prin sentinţa din 13 octombrie 1999 a Curţii de Apel Timişoara. Invocă în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

«Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pe motivul utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.

Prevederile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura  plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.»

Curtea aminteşte că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care actele de care se plânge se raportau la “bunuri”, în sensul acestor dispoziţii. Potrivit jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei în acest sens, noţiunea de “bun” poate cuprinde atât “bunurile existente”, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a le vedea concretizate. În sens contrar, nu vor fi considerate “bunuri” în sensul articolului susmenţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (Malhous c. Republica Cehă (decizie) [GC], nr. 33071/96, 13 decembrie 2000 ; Kopecký c. Slovaciei [GC], nr. 44912/98, par. 35, CEDH 2004-IX).

În speţă, ascendenţii reclamanţilor au fost deposedaţi de imobilul în litigiu în anul 1950 în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Drept urmare, procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 şi acţiunea în revendicare subsecventă nu priveau “bunuri existente” în patrimoniul reclamanţilor, iar jurisdicţiile interne sesizate trebuiau să se pronunţe în legătură cu problema legalităţii naţionalizării.

Curtea observă, pe de o parte, că după decizia din 12 martie 1997 a comisiei administrative, reclamanţii au introdus o primă acţiune în revendicare, care a fost respinsă în ultimă instanţă prin hotărârea din 13 octombrie 1999 a Curţii de Apel Timişoara. Curtea de apel a considerat, în urma analizei fondului pretenţiilor, că statul intrase legal în posesia imobilului în litigiu, cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.

Curtea consideră, pe de altă parte, că reclamanţii nu beneficiau în momenul introducerii acestei acţiuni în revendicare de o dispoziţie legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o “speranţă legitimă”. În aceast sens, Curtea reţine că decizia din 12 martie 1997 a comisiei administrative nu a stabilit cu titlu definitiv problema legalităţii naţionalizării, a cărei soluţionare era de competenţa instanţelor, potrivit dreptului comun.

Drept urmare, Curtea consideră că reclamanţii, care aveau în procedura internă poziţia unor simpli petenţi urmărind restituirea în natură a imobilului naţionalizat în 1950, nu dispuneau de un “bun” în momentul introducerii primei acţiuni în revendicare.

În plus, Curtea nu distinge în modul în care Curtea de Apel Timişoara a statuat cu privire la prima acţiune în revendicare nicio aparenţă de arbitrariu.

Pe cale de consecinţă, acest capăt de cerere legat de art. 1 din Protocolul nr. 1 va fi respins ca vădit nefondat, cu aplicarea art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.

C. Cu privire la pretinsa inechitate a primei proceduri de revendicare

Reclamanţii se plâng de modul în care au fost apreciate faptele şi în care au fost interpretate dispoziţiile interne de către Curtea de Apel Timişoara în hotărârea din 13 octombrie 1999, datorate lipsei de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor acestei curţi de apel. Invocă art. 6 din Convenţie, ale căror dispoziţii pertinente sunt formulate astfel:

«1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) de către o instanţă independentă şi imparţială (…) care va hotărî (…) asupra contestaţiilor cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil (…)»

Curtea aminteşte că nu are ca scop să se substituie jurisdicţiilor interne şi că nu îi revine îndatorirea de a scoate în evidenţă erorile de fapt sau de drept ce se pretinde că ar fi fost comise de aceste jurisdicţii, decât – şi numai – în măsura în care ar fi adus atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie. Interpretarea legislaţiei interne se află în primul rând în sarcina autorităţilor naţionale, în mod deosebit a instanţelor de judecată, şi Curtea nu se va substitui acestora prin propria apreciere a normelor juridice în lipsa arbitrariului, ci rolul său se va limita la verificarea compatibilităţii cu Convenţia a efectelor acestei interpretări (Tejedor García c. Spaniei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, par. 31 şi Garcia Ruiz c. Spaniei [GC], nr. 30544/96, par. 28, CEDH 1999-I).

În cauză, Curtea constată că în ultimă instanţă Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor în principal pentru motivul că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 fuseseră respectate cu ocazia naţionalizării, deoarece unul din ascendenţii reclamanţilor deţinea în 1950 mai multe imobile şi casa în litigiu era la acea dată destinată închirierii.

Curtea observă totodată că reclamanţii au beneficiat de o procedură contradictorie. Au putut, în diferitele stadii ale acesteia, să îşi prezinte argumentele pe care le considerau pertinente în apărarea cauzei. În plus, jurisdicţiile interne sunt mai bine plasate pentru a aprecia faptele şi a interpreta dreptul intern aplicabil, iar interpretarea dată de ele în această cauză nu poate fi calificată drept arbitrară ori de natură a afecta echitatea procedurii.

În privinţa pretinsei lipse de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor chemaţi să soluţioneze cauza, care ar fi viciat soluţia dată, Curtea constată că reclamanţii nu au furnizat în susţinerea acestui capăt de cerere niciun element care ar putea conduce la această concluzie.

 Pe cale de consecinţă, acest capăt de cerere va fi respins ca vădit nefondat, cu aplicarea art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.

 

Pentru aceste motive, cu majoritate,

 

Dispune radierea de pe rol a capătului de cerere privind dreptul reclamanţilor la despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, legat de art. 1 din Protocolul nr. 1, de sine stătător şi combinat cu art. 13 din Convenţie.

Declară plângerea inadmisibilă cu privire la restul.

 

Vezi varianta oficială.

2 thoughts on “Decizie de inadmisibilitate în cauza Penţia şi Penţia contra României (23 martie 2006)

  1. Pingback: Modificarea Legii nr. 10/2001. Masuri de protectie a chiriasilor-cumparatori. Despagubirea fostilor proprietari « Ionuţ Militaru - Doar o părere…

  2. Pingback: Modificarea Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa CEDO şi recursul în interesul legii privind admisibilitatea acţiunii în revendicare « Ionuţ Militaru - Doar o părere…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s