Decizie de inadmisibilitate în cauza I.T. contra României (24 noiembrie 2005)

cedo

Curtea constată existenţa anumitor eşecuri ale autorităţilor în respectarea obligaţiei lor pozitive de a asigura reclamantului (deţinut infectat cu virusul HIV) îngrijiri medicale, regimul alimentar ori tratamentul medicamentos.

Cu toate acestea, Curtea constată că aceste insuficienţe privesc perioade limitate de timp şi că în general autorităţile au reacţionat adecvat problemelor de sănătate ale reclamantului.

Deşi blamabile, insuficienţele susmenţionate, prin ele însele şi în lumina circumstanţelor speţei, nu permit să se concluzioneze că autorităţile române ar fi omis cu desăvârşire îndeplinirea obligaţiei de a proteja sănătatea reclamantului şi că ar trebui angajată răspunderea statului român pe terenul art. 3 din Convenţie.

Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale constante, pentru a cădea sub incidenţa art. 3, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate (McGlinchey şi alţii c. Regatului Unit, nr. 50390/99, par. 45, CEDH 2003-V). Aprecierea acestui minim este relativă în esenţă; ea depinde de ansamblul împrejurărilor cauzei şi în mod special de natura şi de contextul tratamentului, de modalităţile de executare, de durata, de efectele fizice şi mentale, precum şi – câteodată – de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea printre altele, Assenov şi alţii c. Bulgariei hotărârea din 28 octombrie 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3288 § 94 ; Kudla c. Poloniei[GC], nr. 30210/96, par. 91, CEDH 2000-XI).

În privinţa persoanelor private de libertate, art. 3 impune statului obligaţia pozitivă de a se asigura că orice persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectul demnităţii umane, că modalităţile de executare a măsurii nu supun persoana interesată la un stres sau la încercări de o intensitate care să exceadă nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, având în vedere exigenţele practice ale privării de libertate, sănătatea şi starea de bine a deţinutului sunt asigurate în mod adecvat, mai ales prin administrarea de îngrijiri medicale (Kudla precitat, par. 94).

În speţă, Curtea constată că reclamantul nu se plânge de tratamentele din partea autorităţilor naţionale vizând expres umilirea sa, ci mai degrabă de omisiuni, de oferirea cu întârziere a medicamentelor sau de lipsa acestora şi a regimului alimentar necesare pentru tratamentul afecţiunii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Sakkopoulos c. Greciei, nr. 61828/00, par. 41, 15 ianuarie 2004). Prin urmare, Curtea va examina respectarea de către autorităţi a obligaţiei lor pozitive de a asigura reclamantului pe durata privării de libertate asistenţa şi tratamentul medical, precum şi regimul alimentar prescris de medici pentru a-l trata de afecţiunea de care suferea, ţinând cont totodată de evoluţia stării sale de sănătate.

Curtea observă de la bun început că părţile sunt în dezacord în privinţa originii infecţiei reclamantului cu virusul HIV. Reclamantul susţine că autorităţile sunt responsabile de contaminarea sa, care a avut loc în închisoare, în timp ce Guvernul consideră că acesta era deja purtător al virusului HIV la data privării sale de libertate la 17 septembrie 1998.

Curtea remarcă din actele dosarului că examenul medical efectuat în 17 septembrie 1998 nu a inclus un test HIV şi nu este deci concludent. Ulterior, reclamantul a fost supus mai multor examene specializate, din care primul realizat în 15 februarie 1999 a constatat absenţa oricărei urme a virusului HIV, în timp ce altele două, efectuate în 9 iunie şi 21 iulie 1999 au stabilit că reclamantul era infectat cu virusul HIV. Curtea observă că reclamantul nu a dovedit că a fost supus altor teste de depistare între datele indicate.

Curtea observă că reclamantul nu a precizat care erau evenimentele cu risc de contaminare survenite în penitenciar şi pentru care autorităţile ar fi fost responsabile. Pe de altă parte, constată că reclamantul a declarat în 1 februarie 1999 că ar fi avut o expunere la risc în luna septembrie 1998, înainte de arestarea sa. Curtea relevă totuşi că, potrivit majorităţii studiilor de specialitate, „fereastra serologică”, respectiv perioada ulterioară infestării în care prezenţa virusului nu este detectabilă, variază în general de la câteva săptămâni la şase luni, poate chiar mai mult în unele cazuri. Având în vedere elementele de fapt ce rezultă din dosar, Curtea nu se consideră în măsură să statueze că infectarea reclamantului cu virusul HIV ar fi intervenit după privarea de libertate, nici că autorităţile ar fi fost responsabile.  

În ceea ce priveşte asistenţa medicală a reclamantului, Curtea constată, din analiza scrisorii din 10 august 2004 din partea medicului P. din Institutul Matei Balş din Bucureşti, că asistenţa medicală a reclamantului trebuia să constea în principal din examene periodice într-un centru medical specializat, în urma cărora medicii să poată analiza datele obţinute şi adapta în funcţie de acestea tratamentul antiretroviral administrat reclamantului de medicii stabilimentului penitenciar. În această privinţă, reiese din dosar că reclamantul a fost internat de mai multe ori cu precădere în spitalul penitenciar Bucureşti, al cărui personal era competent să stabilească bilanţul sănătăţii în materie de sida, şi a fost supus cu regularitate la analize specializate în Institutul Naţional al Bolilor infecţioase Matei Balş din Bucureşti.

În ceea ce priveşte tratamentul medical, Curtea constată că, exceptând perioadele cuprinse între lunile iulie şi decembrie 1999, între 16 iulie şi 29 august 2002, şi între 1 şi 17 septembrie 2003, autorităţile au furnizat reclamantului medicamentele antiretrovirale prescrise de medici. Totodată, relevă că medicamentele în cauză au fost deseori furnizate reclamantului cu întârzieri importante. Un astfel de caz a fost în lunile februarie, martie şi septembrie 2003, mai, iunie şi decembrie 2004, ori ianuarie şi februarie 2005, iar din dosar rezultă că pentru succesul terapiei este foarte importantă continuitatea tratamentului. Curtea observă totodată că, de-a lungul acestor perioade, reclamantul şi-a urmat tratamentul antiretroviral utilizând propriile medicamente.

În ceea ce priveşte regimul alimentar consolidat, hiperproteic şi hipercaloric prescris reclamantului de către medici, Curtea observă că, exceptând o scrisoare din 21 februarie 2005 a Ministerului de Justiţie, Guvernul nu a furnizat Curţii documente care să ateste că reclamantul a beneficiat efectiv de un astfel de regim alimentar în penitenciarul Colibaşi, aşa cum s-a întâmplat când s-a aflat în penitenciarul Aiud, în 2003. Existenţa unor documente ale penitenciarului Aiud şi lipsa unor astfel de documente pentru penitenciarul Colibaşi îndreptăţesc Curtea să pună sub îndoială temeinicia afirmaţiei Guvernului că reclamantul ar fi beneficiat în această ultimă închisoare înainte de 23 iunie 2004 de regimul alimentar prescris.

Curtea constată existenţa anumitor eşecuri ale autorităţilor în respectarea obligaţiei lor pozitive de a asigura reclamantului îngrijiri medicale, regimul alimentar ori tratamentul medicamentos. Cu toate acestea, Curtea constată că aceste insuficienţe privesc perioade limitate de timp şi că în general autorităţile au reacţionat adecvat problemelor de sănătate ale reclamantului. Printre altele, constată din actele dosarului că infectarea reclamantului cu virusul HIV a fost ţinută sub control de către medici şi că starea sa de sănătate nu s-a deteriorat în penitenciar. Dacă la primele diagnostice stabilite în 25 mai şi 4 iulie 2000 infecţia cu HIV era clasată în stadiul A3 pe o scară de la A1 la C3, după examinările din 5 noiembrie 2003 şi 29 iulie 2004, aceasta a regresat la stadiul A1, ceea ce dovedeşte ţinerea sub control a evoluţiei infecţiei prin tratamentul antiretroviral prescris. Curtea nu poate specula asupra evoluţiei infecţiei cu virusul HIV în cazul în care reclamantul nu ar fi avut mijloace proprii pentru a-şi asigura continuitatea tratamentului atunci când au fost furnizate cu întârziere. Cu siguranţă, insuficienţele amintite au putut provoca reclamantului un anumit disconfort şi autorităţile sunt responsabile. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost privat de medicamente pe o perioadă lungă de timp şi, per ansamblu, nu a trebuit să suporte costul tratamentului.

Deşi blamabile, insuficienţele susmenţionate nu permit prin ele însele şi în lumina circumstanţelor speţei să se concluzioneze că autorităţile române ar fi omis cu desăvârşire îndeplinirea obligaţiei de a proteja sănătatea reclamantului şi că ar trebui angajată răspunderea statului român pe terenul art. 3 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Cara‑Damiani c. Italiei (dec.), nr. 35995/97, 28 martie 2000 şi Gelfmann c. Franţei, nr. 25875/03, par. 59, 14 decembrie 2004).

Rezultă aşadar că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi va fi respins cu aplicarea art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.  

 

 

2 thoughts on “Decizie de inadmisibilitate în cauza I.T. contra României (24 noiembrie 2005)

  1. Pingback: Hotărârea în cauza Aleksanyan contra Rusiei (22 decembrie 2008) « Ionuţ Militaru - Doar o părere…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s