Decizie de inadmisibilitate în cauza Ivanciuc c. României (8 septembrie 2005) – refuz de sesizare a Curţii Constituţionale

cedoStarea de fapt pertinentă

Reclamantul Cornel Ivanciuc – jurnalist la „Academia Caţavencu” – a avut calitatea de inculpat într-o cauză judecată la plângerea prealabilă (insultă şi calomnie) şi a fost achitat în primă instanţă, însă a fost obligat la plata despăgubirilor civile către persoana vătămată. În recursul aflat pe rolul Tribunalului Timiş reclamantul a invocat o excepţie de neconstituţionalitate a primelor alineate ale art. 346 din Codul de procedură penală, motivând că obligarea sa după achitare la daune interese către partea civilă, fără ca aceasta să fi plătit taxe de timbru, este contrară principiului constituţional al protecţiei proprietăţii private şi al interzicerii discriminării în privinţa perceperii taxelor şi impozitelor. Avocatul reclamantului a susţinut că această exonerare reprezenta pentru partea civilă un privilegiu nejustificat în raport cu alte persoane care, pentru a avea acces la un tribunal civil, trebuie să achite taxa judiciară proporţional cu suma pretinsă.

În 8 iulie 2002, în baza art. 23 alin. 3 şi 6 din Legea nr. 47/1992, tribunalul a respins excepţia ca inadmisibilă pe motiv că anterior Curtea Constituţională se mai pronunţase de mai multe ori, respectiv în 2 decembrie 1997, 3 februarie 1998, 1 februarie şi 23 mai 2001 cu privire la constituţionalitatea articolului litigios, declarându-l conform cu Constituţia.

În 19 noiembrie 2002, avocatul reclamantului a depus un memoriu prin care invoca excepţia de neconstituţionalitate a art. 23 alin. 1 şi 6 din Legea nr. 47/1992, considerând că prin condiţia impusă de primul alineat – aceea ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de dispoziţia contestată – lăsa instanţelor o marjă de apreciere discreţionară, înfrângând principiul constituţional al liberului acces la instanţă. Subliniind că al treilea alineat nu se opune decât trimiterii în faţa Curţii Constituţionale a excepţiilor privitoare la dispoziţii care au fost anterior declarate neconstituţionale, avocatul a concluzionat că tribunalul ar trebui să înainteze Curţii Constituţionale prima excepţie invocată.

În 20 noeimbrie 2002, tribunalul constată că nici reclamantul şi nici avocatul său nu s-au prezentat, deşi au fost legal citaţi. La acest termen de judecată, tribunalul a respins excepţia de neconstituţionalitate, apreciind că aceasta fusese deja examinată în cursul şedinţei din 3 iulie 2002.

Obiectul plângerii

Reclamantul s-a plâns Curţii Europene a Drepturilor Omului (cererea nr. 18624/03) de încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie prin aceea că Tribunalul Timiş a respins două excepţii de neconstituţionalitate pe care le invocase în vederea sesizării Curţii Constituţionale. Potrivit acestuia, în baza art. 23 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, tribunalul era obligat să trimită prima excepţie privind art. 346 din Codul de procedură penală, chiar dacă anterior Curtea Constituţională se mai pronunţase şi constatase conformitatea acestuia cu Constituţia. El apreciază de asemenea că prin respingerea celei de-a doua excepţii pe motiv că mai fusese soluţionată, tribunalul a încălcat încă o dată accesul reclamantului la Curtea Constituţională, din moment ce a doua excepţie viza o altă dispoziţie, respectiv art. 23 din Legea nr. 47/1992.

Curtea reaminteşte că dispoziţiile Convenţiei nu garantează, ca atare, dreptul la trimiterea unei cauze pentru chestiuni prejudiciale de la o jurisdicţie internă la o altă jurisdicţie naţională sau internaţională.

Curtea face trimitere de asemenea la jurisprudenţa potrivit căreia dreptul de a sesiza un tribunal pe calea unei întrebări prejudiciale nu poate fi absolut, chiar dacă o legislaţie rezervă un domeniu juridic competenţei unei jurisdicţii unice şi prevede pentru alte jurisdicţii obligaţia de a înainta, fără excepţie, toate chestiunile supuse expres acestei proceduri. Este în conformitate cu funcţionarea acestui mecanism ca judecătorul să poată verifica dacă se impune adresarea unei întrebări prejudiciale, asigurându-se că aceasta trebuie soluţionată înainte de a se pronunţa în litigiul pe care este chemat să-l judece. Aşa fiind, nu este exclus ca, în anumite circumstanţe, refuzul opus de jurisdicţiile naţionale chemate să se pronunţe în ultimă instanţă să aducă atingere principiului echităţii procedurii, astfel cum este enunţat de art. 6 par. 1 din Convenţie, în special atunci când un astfel de refuz apare ca fiind atins de arbitrariu (Coëme şi alţii c. Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, par. 114, CEDH 2000-VII, şi Wynen c. Belgiei, nr. 32576/96, par. 41, CEDH 2002‑VIII).

Curtea apreciază că în prezenta cauză nu se pune o astfel de problemă. În fond, Tribunalul Timiş a ţinut cont de cererea reclamantului privind constituţionalitatea art. 346 din Codul de procedură penală, precum şi de cererea de trimitere a excepţiei în faţa Curţii Constituţionale. S-a pronunţat printr-o hotărâre suficient motivată, reţinând că acest articol a mai făcut de multe ori obiectul controlului Curţii Constituţionale, care l-a declarat de fiecare dată conform cu prevederile Constituţiei. Pe cale de consecinţă, un nou control era probabil inutil.

În privinţa celei de-a doua excepţii invocate, îndreptată împotriva art. 23 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea reţine că aceasta nu privea o dispoziţie de care să depindă soluţionarea pe fond a litigiului.

Bineînţeles, respingerea de către tribunal a primei excepţii cu o motivare întemeiată pe art. 23 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 şi a celei de-a doua pe motiv că s-a pronunţat anterior asupra aceluiaşi aspect poate fi calificată ca o eroare de drept din moment ce articolul susmenţionat nu interzice trimiterea la Curtea Constituţională a excepţiilor care au făcut anterior obiectul unui control din partea acesteia.

Cu toate acestea, Curtea aminteşte că interpretarea legislaţiei interne incumbă în primul rând autorităţilor naţionale, în special curţilor şi tribunalelor, şi că nu este în măsură să identifice erorile de fapt sau de drept pretins a fi fost comise de o jurisdicţie internă, cu excepţia cazului în care ar fi putut aduce atingere unor drepturi şi libertăţi protejate de Convenţie (Garcia Ruiz c. Spaniei [GC], nr. 30544/96, par. 28, CEDH 1999-I).

În speţă, pentru motivele expuse mai sus, Curtea nu consideră refuzul instanţelor interne ca fiind arbitrar şi nici de natură a aduce atingere principiului echităţii procedurii (mutatis mutandis, Dotta c. Italiei (dec.), nr. 38399/97, 7 septembrie 1999, şi Kefalas şi alţii c. Greciei (dec.), nr. 40051/02, 17 martie 2005).

Prin urmare, acest capăt de cerere a fost respins ca vădit nefondat, cu aplicarea art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s