Hotărârea în cauza Koprinarovi c. Bulgariei (15 ianuarie 2009) – despăgubiri pentru cumpărătorii imobilelor naţionalizate revendicate de foştii proprietari

cedoApartamentul aparţinuse unei persoane fizice până la naţionalizările realizate de regimul comunist în Bulgaria în 1947 şi a fost cumpărat ulterior de la stat de autorul reclamantelor.

Titlul reclamantelor a fost declarat nul la cererea foştilor proprietari şi au fost private de proprietatea lor, din simplul motiv că în 1958 autorităţile nu au îndeplinit corespunzător o formalitate administrativă – un document important a fost semnat de şeful unui departament în locul ministrului -, greşeală imputabilă numai statului, nu şi reclamantelor sau persoanei de la care primiseră moştenirea.

Pierderea de către reclamante a termenului pentru utilizarea procedurii despăgubirilor în acţiuni nu poate afecta în mod decisiv soluţia dată plângerii sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1 (încălcare).

Dacă reclamantele ar fi utilizat această procedură, ar fi obţinut între 15% şi 25% din valoarea apartamentului, motiv pentru care a fost aplicată o reducere corespunzătoare a sumei atribuite ca satisfacţie echitabilă.

Această reducere a fost una moderată, având în vedere că legislaţia naţională în materia despăgubirilor a făcut frecvent obiectul modificărilor în direcţii contradictorii şi a fost deci imprevizibilă, generând instabilitate legislativă.

Starea de fapt pertinentă

Prima reclamantă, d-na Evgenia Petrova Koprinarova, este născută în 1920. A decedat în 30 aprilie 2006. A doua reclamantă, d-na Zinaida Krasteva Koprinarova, fiica celei dintâi şi unică moştenitoare, şi-a exprimat dorinţa de a continua procedura în nume propriu şi în numele defunctei. A doua reclamantă este născută în 1945 şi locuieşte în Sofia.

În 1958, Dl. Koprinarov, ale căror succesoare în drepturi sunt reclamantele, a cumpărat de la stat un etaj dintr-un imobil cu trei etaje aflat în Plovdiv. Suprafaţa proprietăţii era de 109 metri pătraţi. Proprietatea aparţinuse unei persoane fizice până la naţionalizările realizate de regimul comunist în Bulgaria în 1947 şi câţiva ani după aceea.

După adoptarea Legii restituirii (ЗВСОНИ) în 1992, foştii proprietari dinainte de naţionalizare au deschis procedurile de anulare a titlului reclamanţilor şi de restituire a proprietăţii, în temeiul secţiunii 7 a Legii.

Cauza a parcurs de două ori fazele de judecată, primind soluţia irevocabilă pe rolul Curţii Supreme de Casaţie în 26 iulie 1999.

Instanţele au examinat şi respins mai multe argumente ale reclamanţilor cu privire la încălcarea legislaţiei locative şi a altor dispoziţii în vigoare în 1958. Instanţele au considerat că înscrisul relevant privind vânzarea-cumpărarea din 1958 – respectiv aprobarea de către Ministerul Construcţiilor Publice – a fost semnat de către un şef de departament, nu de către ministru personal. Pe cale de consecinţă, persoana de la care reclamanţii moşteniseră imobilul obţinuse în mod nelegal proprietatea asupra acestuia. Titlul reclamanţilor a fost anulat şi au fost obligaţi la restituirea proprietăţii.

Reclamanţii au fost evacuaţi din imobil în 17 septembrie 2001. După evacuare, au trimis mai multe petiţii autorităţilor municipale, solicitând comensaţie sub forma unui apartament din fondul de stat sau sub forma unui teren, dar nu au obţinut niciun răspuns.

La o dată neprecizată din 1999 reclamanţii au introdus o acţiune împotriva Municipiului Plovdiv şi a Ministerului Construcţiilor Publice şi Dezvoltării Regionale, solicitând daune compensatorii pentru faptul că au pierdut proprietatea datorită unei erori administrative comise de intimaţi în 1958. Au solicitat valoarea de circulaţie a apartamentului estimată la 54.000 de leva (BGN), respectiv 27.000 de euro (EUR). Acţiunea a fost respinsă irevocabil de Curtea Supremă de Casaţie în 27 iunie 2006 pe motiv că legislaţia relevantă – Legea Răspunderii Statului pentru Daune din 1989 – nu se aplica retroactiv şi că legea prevedea pentru cazuri ca al reclamantelor o procedură specială pentru daune compensatorii constând în acţiuni.

În anul 2000, a devenit posibilă obţinerea compensaţiei de la stat sub forma unor acţiuni ce puteau fi utilizate în ofertele de privatizăre sau puteau fi vândute brokerilor.

Rclamantele au optat pentru comensaţia în acţiuni abia în iulie 2006, după ce cererea lor pentru compensaţii băneşti fusese respinsă. În 16 august 2007 guvernatorul regional a respins cererea ca inadmisibilă deoarece au depăşit termenul de 3 luni de la adoptarea reglementării din ianuarie 2000. Guvernatorul a reţinut că noile modificări ale Legii restituirii nu au instituit noi termene.

Reclamantele au locuit în Sofia într-o locuinţă de serviciu pusă la dispoziţie de angajatorul soţului celei de-a doua reclamante.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamantele susţin că au cumpărat apartamentul cu bună credinţă şi nu erau răspunzătoare pentru omisiunea administrativă care a condus la anularea titlului lor 40 de ani mai târziu. Au menţionat că nu au primit o despăgubire adecvată pentru privarea de proprietate. Au precizat totodată că acţiunile în compensaţie pe care le puteau primi în 2000 au fost tranzacţionate la 10% din valoarea lor de la acea vreme şi că după modificarea legii în 2006 nu a mai subzistat posibilitatea obţinerii acestor acţiuni. Reclamantele au mai învederat, în opoziţie cu susţinerile Guvernului, că nu erau îndreptăţite să închirieze apartamente din fondul de stat, acestea fiind disponibile numai pentru persoane cu nevoi speciale sau cu probeleme sociale ori de sănătate.

Guvernul a susţinut că legile de restituire adoptate după căderea comunismului aveau ca scop restabilirea situaţiei de drept. În cazul reclamantelor, instanţele au aplicat în mod corect dispoziţiile legale. Justul echilibru nu a fost rupt, deoarece reclamantele aveau dreptul la închirierea unui apartament municipal şi la compensaţie în acţiuni, care după modificarea legislativă din 2006 puteau fi tranzacţionate la valoarea nominală. Reclamantele nu au respectat termenul de introducere a cererii pentru obţinerea compensaţiei.

Curtea constată că prezenta cauză priveşte aceeaşi legislaţie şi aceleaşi aspecte ca şi cele analizate în cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei (cererile nr. 43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01 şi 194/02, hotărârea din 15 Martie 2007).

Faptele ce fac obiectul plângerii constituie fără putinţă de tăgadă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor şi vor fi analizate sub incidenţa art. 1 par. 1 al Protocolului nr. 1, ca o privare de bun.

Curtea trebuie să examineze aşadar dacă privarea de bun a fost legală, a urmărit un interes public şi a respectat un just echilibru între nevoia de a proteja interesul general al comunităţii şi necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale persoanei.

Curtea reţine că ingerinţa a avut o bază legală şi a urmărit un scop legitim în interes public – restabilirea justiţiei şi respectarea statului de drept. Ca şi în Velikova şi alţii c. Bulgariei (par. 162-176), Curtea apreciază, faţă de circumstanţele speciale ale cauzei, chestiunea privind claritatea şi previzibilitatea legii nu poate fi separată de aceea a proporţionalităţii.

Aplicând criteriile din Velikovi şi alţii c. Bulgariei (par. 183-192), Curtea constată că titlul reclamantelor a fost declarat nul şi că acestea au fost private de proprietatea lor, din simplul motiv că în 1958 autorităţile nu au îndeplinit corespunzător o formalitate administrativă – un document important a fost semnat de şeful unui departament în locul ministrului. Greşeala este în mod evident imputabilă statului, nu reclamantelor sau persoanei de la care primiseră moştenirea. Mai mult decât atât, nu s-a susţinut că în 1958 Dl. Koprinarov ar fi avut vreo posibilitate de a interveni în îndeplinirea formalităţilor administrative.

Curtea consideră că situaţia din prezenta cauză este similară cu cea a reclamanţilor Bogdanovi şi Tzilevi, examinată în Velikovi şi alţii c. Bulgariei (a se vedea par. 220 şi 224 din hotărâre), unde s-a reţinut că în astfel de cazuri justul echilibru impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi respectat decât cu acordarea unor despăgubiri adecvate.

Curtea constată că reclamantele nu au primit despăgubiri. Cu toate acestea, ca şi într-una din plângerile examinate în Velikovi şi alţii (par. 226-228 – cererea reclamantului Tzilevi – reclamantele nu au solicitat acordarea de compensaţii în acţiuni, cum aveau posibilitatea în anul 2000. Curtea consideră, drept urmare, că au pierdut şansa de a obţine cel puţin între 15% şi 25% din valoarea apartamentului, aşa cum erau cotate acţiunile tranzacţionate până la finalul anului 2004. Faptul că preţul acţiunilor a crescut către sfârşitul anului 2004 sau că legea aplicabilă a fost modificată în 2006, instituind plata acţiunilor la valoarea nominală, nu poate conduce la concluzia că autorităţile le-ar fi asigurat reclamantelor o despăgubire adecvată. Într-adevăr, reclamantele nu puteau prevedea preţurile acţiunilor sau modificările legislative şi Curtea nu poate specula cu privire la cazul în care ele ar fi aşteptat patru ani sau mai mult înainte de a încasa valoarea acţiunilor. Mai mult, legislaţia privind despăgubirile a suferit schimbări frecvente şi nu era previzibilă (Velikovi şi alţii, anterior citată, par. 191 şi 226).

În aceste împrejurări, Curtea apreciază că nu a fost asigurată reclamantelor într-o manieră clară şi previzibilă posibilitatea de a obţine despăgubiri. Pierderea de către reclamante a ocaziei de a utiliza procedura compensaţiilor în acţiuni va fi avută în vedere la analiza art. 41, dar nu a afectat în mod decisiv soluţia dată plângerii sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În concluzie, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Art. 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

Cea de-a doua reclamantă a solicitat 250.000 de leva (BGN), aproximativ 127.000 de euro (EUR), potrivit valorii de circulaţie a apartamentului şi a depus un raport de evaluare din aprilie 2008, executat de un expert ales de dânsa. A mai solicitat 20.000 BGN (10.000 EUR) pentru daunele morale suferite de dânsa şi de mama sa.

Guvernul nu a exprimat nicio poziţie.

Aplicând mecanismul din cauze similare, din perspectiva naturii încălcării constatate, Curtea consideră potrivită fixarea unei sume globale pentru prejudiciul material şi moral prin raportare la valoarea apartamentului şi la alte circumstanţe relevante (a se vedea cauza Todorova şi alţii c. Bulgariei -satisfacţie echitabilă -, nr. 48380/99, 51362/99, 60036/00 şi 73465/01, par. 10 şi 47, hotărârea din 24 aprilie 2008).

Pentru a determina cuantumul sumei ce va fi atribuită reclamantelor, Curtea observă că anterior a statuat că pierderea de către reclamante a ocaziei de a utiliza procedura compensaţiilor în acţiuni va fi avută în vedere la analiza art. 41. Constată că dacă reclamantele ar fi utilizat această procedură, ar fi obţinut între 15% şi 25% din valoarea apartamentului. Curtea consideră prin urmare că trebuie aplicată o reducere corespunzătoare a sumei atribuite ca satisfacţie echitabilă datorită pierderii şansei de a obţine compensaţia parţială. Este de acceptat că această reducere trebuie să fie moderată, având în vedere faptul că legislaţia naţională în materia despăgubirilor a făcut frecvent obiectul modificărilor în direcţii contradictorii şi a fost deci imprevizibilă, generând instabilitate legislativă (a se vedea Todorova şi alţii, precitată, par. 46).

Curtea constată că în 1999 valoarea de piaţă a apartamentului a foat evaluată de reclamante la 27.000 de euro şi că în aprilie 2008 un expert angajat de acestea a estimat valoarea apartamentului la 127.000 de euro. Curtea reţine totodată că reclamantele nu au primit o locuinţă din fondul municipalităţii, nu există indicii că ar fi riscat să rămână pe drumuri şi rezultă din documentele depuse că au locuit într-o locuinţă de serviciu pusă la dispoziţie de angajatorul soţului celei de-a doua reclamante.

Faţă de aceste considerente, de circumstanţele cauzei şi de informaţiile deţinute cu privire la piaţa imobiliară din Plovdiv, Curtea atribuie celei de-a doua reclamante, care a formulat plângerea în nume propriu şi în numele mamei sale, suma de 72.000 de euro pentru prejudiciul material şi moral suferit.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

2 thoughts on “Hotărârea în cauza Koprinarovi c. Bulgariei (15 ianuarie 2009) – despăgubiri pentru cumpărătorii imobilelor naţionalizate revendicate de foştii proprietari

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s