Adevăr sau provocare: Respectarea independenţei justiţiei

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

 

 

 

 

 

 

 

Azi a avut loc la Cotroceni festivitatea ocazionată de numirea magistraţilor definitivi, iar unii dintre noi am purtat un ecuson cu mesajul „Respectaţi independenţa justiţiei”.

Un astfel de mesaj într-un stat de drept ar trece neobservat pentru că e firesc ca un magistrat independent să protejeze valorile care îl reprezintă şi care stau la baza societăţii democratice.

Mesajul a fost impersonal, nu se adresa unui subiect determinat, iar invitaţia la Cotroceni nu a fost decât un prilej oferit celor care după doi ani de studiu în Institutul Naţional al Magistraturii şi după aproape un an şi jumătate de stagiu în instanţe şi parchete trebuie să suporte generalizări pornite de la situaţii izolate în care sunt implicaţi unii magistraţi.

Ceea ce este mai grav este faptul că acuzaţiile de corupţie vin din partea reprezentanţilor instituţiilor publice, iar încrederea cetăţenilor în justiţie, pe care se fundamentează independenţa şi autoritatea unui întreg sistem, este grav şi în mod fals afectată.

Mesajul nostru avea în spate buna-credinţă, a unor tineri cinstiţi, dornici de a schimba ceva prin atitudinea lor, şi se adresa întregii societăţi. Este foarte greu pentru magistraţi să se apere în faţa atacurilor din partea presei, dar mai ales ale persoanelor ce ocupă funcţii publice, din cauza faptului că avem o obligaţie de rezervă, garanţie a imparţialităţii, dar şi din cauza faptului că volumul de muncă este apăsător şi paralizează orice reacţie cronofagă.

Festivitatea de numire în funcţie era un eveniment public care ne oferea ocazia de a transmite acest mesaj, echilibrat şi bine-intenţionat, tuturor reprezentanţilor instituţiilor publice, dar şi presei şi societăţii civile.

Din păcate, această atitudine cu care orice persoană ar fi trebuit să solidarizeze a fost virulent atacată, fiind interpretată drept o „manipulare politică”, iar magistraţii care au îndrăznit să îşi exercite libertatea de exprimare într-un context public care îi privea în mod direct au fost declaraţi „influenţabili”, „manipulaţi” şi „lipsiţi de independenţă”, fiind invitaţi chiar să îşi ridice decretele de numire în funcţie şi practic să părăsească magistratura.

Amintesc că am devenit magistraţi din anul 2007 şi până în prezent judecătorii au pronunţat sute de sentinţe judecătoreşti, iar procurorii au instrumentat sute de dosare şi lucrări penale.

În ultima perioadă atacurile împotriva justiţiei s-au generalizat, afirmându-se că există o mafie în justiţie, că magistraţii care dau hotărâri neagreate sunt corupţi, că abaterile unor magistraţi reprezintă imaginea unui întreg corp profesional, că ne acordăm singuri drepturile salariale, că din cauza noastră dosarele sunt tergiversate, că noi nu putem ridica monitorizarea de pe justiţie, că nu răspundem pentru condamnările la CEDO ş.a.m.d.

În realitate, vorbim despre incoerenţă legislativă şi despre supraîncărcarea instanţelor judecătoreşti datorită competenţei acestora stabilite prin lege (media pe ţară este de 286 de cauze pe judecător numai în primele 3 trimestre), despre acte ale autorităţilor administrative ce au generat mii de litigii legate de dreptul de proprietate şi sute de condamnări la CEDO, despre impedimente procesuale în judecarea cu celeritate a cauzelor, impedimente stabilite tot prin lege.

Noi, cei care ne-am câştigat azi inamovibilitatea (dreptul de a nu fi mutaţi într-un alt post fără acordul nostru, ceea ce nu poate fi sinonim cu „intangibilitatea”) în urma unor examene dificile, dar şi a unei perioade în care ne-am dovedit competenţa profesională, ne lovim astăzi de o legendă întreţinută de mass-media, dar şi de persoane publice, aceea că justiţia este, citez, „politizată” şi „coruptă”.

În naivitatea noastră, am vrut să luăm atitudine şi să invităm la reflecţie toţi participanţii la actul de justiţie: justiţiabilii a căror încredere încercăm să o câştigăm, parlamentarii care emit legile pe baza cărora judecăm, executivul care controlează bugetul instanţelor de care depinde întreaga infrastructură a justiţiei, societatea civilă şi presa, dar şi Preşedintele României, ale cărui afirmaţii afectează în mod direct încrederea publică în justiţie.

În schimb, ne-au fost opuse aceleaşi exemple izolate, cazul unui magistrat atât de mediatizat în ultima vreme, cazul unui concurs fraudat care nu ne privea, cazul unui procuror corupt pe care Preşedintele l-a văzut cu ochii săi, fiind obligaţi să purtăm pe umeri prejudecăţi care ne afectează în mod direct.

Închei aici, amintind că independenţa justiţiei nu trebuie câştigată, ea există şi trebuie respectată, tocmai pentru că este o garanţie a justiţiabilului. De aceea un apel onest pentru „Respectarea independenţei justiţiei” nu putea leza nicio persoană şi, cu atât mai puţin, nu justifica un atac direct împotriva celor prezenţi la festivitate.

Discursul Preşedintelui

 

more about „TVR Cotroceni„, posted with vodpod

20 thoughts on “Adevăr sau provocare: Respectarea independenţei justiţiei

  1. Felicitari Ionut .
    Sper sa ai o cariera lunga si frumoasa.
    Iti doresc , ca alturi de colegii tai de generatie, sa puteti prin efort comun , SA SCHIMBATI – atat cat se poate – fata justitiei.
    Ea este zbarcita si schimonosita acum , VOI puteti sa -i faceti un lifting.

  2. Bravo tata, ai primit ieri botezu’ de la sef, bag seama!
    Sa fii sanatos si drept… sper sa nu ai reactii de militian, caci am vazut ca ti-ai facut ceva stagii pe-acolo…

    In alta ordine de idei, chiar nu inteleg ce v-a venit cu cocardele alea…
    De fapt, nu independenta justitiei e problema, ci modul cum fiecare dintre voi se manifesta prin hotararile pe care le pronunta.
    Pe site-ul INM scrie: „Invata sa judeci drept!”
    Deci, e vorba de o chestie care tine de fiecare dintre voi, ca oameni, ca fiinte, ca animele inteligente etc. (ia-o cum vrei), iar nu de sistem in ansamblul lui.
    Io, daca as fi judecator si un politician nesimtit si-ar da cu pararea despre sistemul din care fac parte nu m-as simti in niciun fel. As considera ca insul ala nu exista si l-as ignora.
    Puterea judecatorului sta in mintea pe care o are, in forta argumentului… a argumentului personal, nu a argumentului copiat…
    Si as mai face ceva… As spune public si intr-un mod indecent ca sunt atat de tolerant cu politicianul, incat din eleganta nu-l denunt (penal) pentru inselaciune… Bag mana in foc ca sunt intrunite toate elementele constitutive ale infractiunii.

  3. Stimate domn, ca semn de „toleranta”, cum spuneti, am aprobat acest mesaj, desi nu respecta intocmai disclaimerul.
    Reactia presedintelui nu este decat o dovada a ceea ce incercam de la inceput sa contrazicem. Orice lucru este minimalizat prin anatema „politizat”, „corupt”, „mafiot” etc.
    Orice proces pierdut sau castigat de o persoana este in presa „blat” pus pe seama magistratilor, iar noi ar trebui sa ne multumim ca suntem independenti si impartiali.
    In jurisprudenta CEDO se foloseste deseori in legatura cu independenta justitiei expresia „justice must not only be done, but also be seen to be done”.
    Nu este de ajuns intr-un stat democratic sa judeci drept, mai e nevoie si de asigurarea autoritatii hotararii (acceptarea ei ca dezlegare dreapta a litigiului), care se castiga in primul rand prin increderea publica in actul de justitie, iar nu prin coercitie.
    Independenta justitiei se bazeaza si pe modul de recrutare a magistratilor ori pe calitatea lor, iar aici nu ma gandesc numai la pregatirea profesionala, ci si la perceptia publica.
    Atunci cand se generalizeaza, pornind de la cazuri izolate, de care chiar magistratii se dezic, se arunca asupra unui intreg corp profesional un dubiu in privinta probitatii.
    In final, cel ce se adreseaza judecatorului, independent si impartial, tot va avea un dubiu asupra actului de justitie, pentru ca absolutizarea in ultima vreme a rasturnat scara valorilor, iar acest sentiment de neincredere este intretinut in mod constant de media si chiar de unele persoane publice.
    Nu spun ca o hotarare judecatoreasca nu poate fi comentata sau un anumit magistrat nu ar putea fi criticat, dar argumentele nu trebuie sa se reduca la impresii de ordin general, de genul „toata justitia e corupta” sau „influentata politic”.
    In general, este adevarat, un magistrat „nu s-ar simti” si si-ar vedea in continuare de munca, insa era un eveniment public, care ii privea pe magistratii definitivi, si la care cred ca aveau dreptul la libera de exprimare pentru a transmite opiniei publice ca independenta presupune si protejarea increderii publice in actul de justitie.
    Un astfel de mesaj, normal in orice societate, ar fi trebuit sa confirme asteptarile tuturor, iar nu sa fie vazut ca o „influenta politica”, mai ales ca venea din partea unor magistrati independenti si impartiali, care faceau referire la valori universal recunoscute.

  4. Pingback: Bravi si proaspeti magistrati definitivi « Demis-M. Spărios, judecător

  5. Ai mai scris undeva articolul asta? Poate am comentat pe alt site, oricum era scris de tine. Condamnam o data atitudinea presedintelui statului care constat ca a invatat excelent teoria conspiratiei – se practica des si a 2-a, invitatatia facuta colegilor tai de a-si „anula” actul de numire daca dumnealor considera ca nu pot fi independenti si impartiali! Nu numai ca invitatia a fost ridicola, dar nici nu putea fi pusa in practica neexistand temei legal in acest sens. Tot presedintele, la propunerea CSM revoca un magistrat din functie. Cata demagogie gratuita si teatru de prost gust!

  6. Scuze, dar am uitat sa va urez la toti multe realizari profesionale, curaj, impartialitate si independenta! Poate ca printre voi, se vor gasi cativa magistrati care vor schimba imaginea hidoasa a justitiei!

  7. Multumesc, Shanti! Doamne-ajuta!
    Si eu visez la vremurile in care hotararile sa fie puse la indoiala numai pentru calitatea sau corectitudinea argumentelor juridice, iar nu pentru presupuse „influente politice” sau pentru „coruptie generalizata”.
    Poate vor veni si vremurile in care vor disparea si cei care au interes ca solutiile ce le sunt defavorabile sa para de plano gresite pentru aceleasi motive.
    In alte tari mai avansate daca ar striga cineva ca nu poate avea parte de un proces echitabil din cauza coruptiei sau influentei politice, cred ca opinia publica l-ar privi ca pe un nebun. La noi e invers.
    E foarte important sprijinul celor care beneficiaza de actul de justitie, sa aiba credinta ca vor avea parte de o judecata dreapta.
    La festivitate am vrut sa afisam aceasta atitudine colectiva pentru ca de acum nu vom mai avea decat puterea exemplului propriu. Incet, incet, lucrurile se vor schimba si sper ca perceptia publica sa evolueze proportional cu straduinta noastra.

  8. Ionut, nu sunt straina de ce s-a intamplat acolo. Stiu si cine a fost cu ideea. Dar n-are rost sa spun asta ci sa felicit ideea in sine care se dorea a fi un semnal de alarma si chiar a dovedit curaj, fara a ridica indexul spre unul sau altul sa ia aminte. A fost un mesaj scurt care a spus multe si s-a „dorit” a fi interpretat gresit. :))) Ceea ce ati facut acolo, a fost poate un aspect minor pt multi, dar mie imi da speranta ca intr-o zi, voi vedea ca magistratii valorosi sunt mai multi si ce e mai important, vor fi uniti si vor schimba mutatis mutandis.

    Inchei cu: Errare humanum est sed perseverare diabolicum (Seneca)

  9. pentru shanti – am citit oful tau pe blogul soniei

    Draga Shanti,
    Corneliu Barsan (cred ca stii cine e) scrie in cursurile de drept civil ca actiunea in restituirea fructelor civile se fondeaza pe dreptul de proprietate, fiind accesorie actiunii in revendicare, adica e imprescriptibia extinctiv.
    Mai mult, ele pot fi restituite de uzurpator (posesor de rea-credinta) din momentul producerii actului violent.
    Faptul ca tie ti s-a recunoscut proprietatea terenului, ti s-a recunoscut implicit si proprietatea asupra a tot ce s-a gasit la data deposedarii abuzive (ca urmare a accesiunii imobiliare).
    Accesiunea opereaza in temeiul legii si se constata de instanta. Deci tu invoci un drept existent asupra unui bun, dar a carui exercitare nu mai e posibila in fapt din cauza actului abuziv.
    Abuzul constituie o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii (aici nu e vorba de exercitarea abuziva a unui drept subiectiv civil) ci despre o operatiune produsa in fapt (deposedarea abuziva) care te-a prejudiciat.
    Cred ti-am dat suficiente elemente, daca nu argumente, ca sa poti obtine tot ceea ce iti doresti.
    Mai mult, fiind actiuni accesorii actiunii in revendicare/restituirea imobilului preluat in mod abuziv, conform legii 146/1997 au aceeasi soarta juridica.

  10. 1. Prin Legea nr. 1/2009, statul român nu este numai hoţ, este şi prost. De ce?
    Nu numai că îşi permite să îşi bată joc de dreptul de proprietate şi că suportă cu consecvenţă sancţiunea instanţei europene, el împiedică cu spor şi voie bună pe adevăraţii proprietari ai bunurilor naţionalizate să îşi apere dreptul de proprietate.
    Cum altfel ar trebui interpretat gestul isteric şi disperat al unor „aleşi” de a formula texte (acum devenite lege) prin care:
    – actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 să constituie „sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora” (art. I, pct. 11 din Legea nr. 1/2009),
    – „persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate” (art. I, pct. 13 din Legea nr. 1/2009)?
    Abia acum şi-a dat seama legiuitorul de carenţele invocate în justiţie ale Legii nr. 10/2001?
    Deci, legiuitorul recunoaşte în mod direct şi nemijlocit faptul că Legea nr. 10/2001:
    – nu a instituit o procedură administrativă obligatorie ;
    – art. 45 nu a „consacrat” preferabilitatea titlului cumpărătorului de „bună-credinţă”;
    – contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu era opozabil adevăratului proprietar.

    2. Însă faptul că a fost abrogat art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prin art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009 şi faptul că Legea nr. 1/2009 îi favorizează în mod explicit pe cumpărătorii de la stat în baza Legii nr. 112/1995 în raport cu alţi dobânditori de la stat este culmea prostiei.
    Adevăraţii proprietari au fost întotdeauna discriminaţi, defavorizaţi şi umiliţi întotdeauna. Ei au fost nenorociţi ca urmare a deposedărilor statului comunist şi bătaia de joc a „statului de drept”.
    Dar să-i discriminezi pe alţi „câştigători de drepturi de proprietate” de la stat este incredibil.

    3. Nu mai punem la socoteală că asemenea reglementare poate duce la un blocaj economic, având în vedere că despăgubirile băneşti se vor stabili la valori de piaţă şi în cazul „persoanelor îndreptăţite” (art. I pct. 7 din Legea nr. 1/2009) şi în cazul „evacuaţilor” ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate (art. I pct. 16 din Legea nr. 1/2009).
    Cu alte cuvinte, nu vor exista banii necesari pentru achitarea despăgubirilor băneşti, respectiv a preţurilor care trebuie restituite, chestiune care va genera, fără nicio urmă de îndoială, noi cereri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ale unora şi ale celorlalţi.
    Evident, cu consecinţe deosebit de grave pentru naţiune (excluderea din Uniunea Europeană?).

    4. Legea nr. 10/2001 era contrară normelor internaţionale şi înainte de modificarea prin Legea nr. 1/2009. După intrarea în vigoare a acestei legi modificatoare, Legea nr. 10/2001 cu noile modificări este de-a dreptul un atentat la valorile lumii civilizate către care aspiră naţiunea. Legea nr. 1/2009 este o lege criminală pentru adevăraţii proprietari şi un act de inconştienţă pentru naţiune în ansamblul ei – chiar nu-i interesează pe români de ce ajung să plătească pentru acte inutile şi aberante?

    5. Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunţa pe data de 13 ianuarie 2009, cu 1 zi înainte ca Curtea Constituţională să declare constituţională proaspăt publicata Lege nr. 1/2009, Hotărârea Faimblat contra României care statua că:
    49. Curtea remarcă, cu îngrijorare că pe rol sunt deja încă 50 de cauze similare celei în speţă, ceeea ce pare a indica o practică răspândită în cadrul autorităţilor administrative de a nu răspunde în termenele legale sau, cel puţin, într-un termen rezonabil conform jurisprudenţei Curţii, cererilor de restituire a imobilelor naţionalizate. Ea apreciază deasemenea că deficienţele identificate în aceste cauze, inclusiv în cauza de fată, pot duce în viitor la formularea a numeroase alte cereri întemeiate.
    Curtea vede în acest eşec al Statulului Român de a pune ordine în sistemul său legislativ, nu doar un factor agravant cu privire la responsabilitatea Statului pentru respectarea Convenţiei, din cauza unei situaţii trecute sau actuale, dar în aceleaşi timp, o ameninţare pentru eficienţa viitoare a sistemului pus în aplicare de Convenţie (Scordino, § 14 15, Driza, § 122, citate mai sus).
    ………………………………………………………………………………………………………….
    53. Curtea apreciază că Statul trebuie, înainte de toate, să adopte măsurile legislative necesare care se impun pentru a se asigura că cererile de restituire primesc un raspuns definitiv din partea autorităţilor în intervale rezonabile. Statul trebuie să ia măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date de autorităţile administrative sau judecatoreşti, cu privire la imobile naţionalizate, astfel încât vechii proprietari să obţină fie restituirea bunurilor lor, fie o despagubire rapidă şi adecvată pentru prejudiciul suferit, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative, administrative şi bugetare apte să garanteze un astel de rezultat (a se vedea, mutatis mutandis, Scordino, § 16 şi Driza, § 125, citate mai sus).
    54. Măsurile indicate în alineatul de mai sus, ar trebui luare în cele mai scurte termene.
    Dispoziţiile acestei hotărâri au fost reluate pe data de 20 ianuarie 2009, în cauza Katz contra României.

    6. Îndrăznim să spunem că, din momentul rămânerii definitive a acestor hotărâri CEDO, Legea nr. 10/2001 este abrogată implicit. Cu tot cu modificările ei.
    De ce?
    Pentru că art. 11 şi art. 20 alin. 2 din Constituţia României prevăd nu numai faptul că actele internaţionale sunt obligatorii pentru statul român şi fac parte din dreptul său intern (se aplică în mod direct), ci şi faptul că ele se aplică cu întâietate faţă de normele juridice contrare.
    Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prevede în art. 46 că statele se obligă să aducă la îndeplinire hotărârile definitive ale Curţii.
    În raport de această prevedere legală, însemnează că dacă printr-o hotărâre a Curţii se stabileşte definitiv că e necesară adoptarea de noi măsuri legislative pentru că sistemul legislativ vechi nu a asigurat respectarea drepturilor apărate de Convenţie, interpretarea logico-juridică nu ne poate duce la o altă concluzie decât aceea că reglementarea veche este abrogată implicit.
    Ori, atât în cauza Faimblat, cât şi în cauza Katz contra României s-a constat exact acest aspect: că legislaţia reparatorie veche este contrară sistemului de valori impus de Convenţia europeană.

    7. Chiar dacă se va spune că încă nu sunt definitive cele două hotărâri CEDO menţionate mai sus, nu înseamnă că nu există în acest moment un conflict evident între norma internaţională şi norma internă.
    În speţa de faţă, chiar dacă prin Legea nr. 1/2009 s-a încercat a se asigura opozabilitatea contractului încheiat cu statul erga omnes, adică s-a vrut ca acest contract să-i fie opozabil şi adevăratului proprietar, din punct de vedere juridic acest lucru nu este posibil de plano.
    Nu este posibil chiar din eroarea de redactare a legiuitorului:
    „Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora” (art. I pct. 11 din Legea nr. 1/2009)”
    Opozabil cui? Părţilor actului? Tuturor? Cui?
    „Opozabilitatea” este consecinţa efectuării publicităţii actului juridic, adică una din formele pe care le poate îmbrăca actul juridic civil (anul I, cursul de drept civil). Actul juridic civil este o manifestare de voinţă făcută în scopul de a naşte, a modifica sau a stinge raporturi juridice de drept civil.
    Este de principiu că o manifestare de voinţă făcută de altcineva decât titularul dreptului subiectiv civil nu poate să fie opozabilă acestuia.
    Prin urmare, din lipsa unei precizări care să nu lase loc de echivoc, s-a normat în mod inutil.
    Contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 era oricum unul autentic, întrucât era încheiat de o autoritate a statului.
    În ce priveşte expresia „de la data încheierii” consttituie o precizare a textului legal absolut fără sens, fiind ştiut că actul juridic produce consecinţe juridice din momentul încheierii sale.
    Prin urmare, a fost inserat în mod inutil şi iraţional un text legal care nu produce nicio consecinţă juridică.

    8. În ce priveşte interdicţia de restituire a imobilului în natură dacă el a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 (art. I pct. 4 şi pct. 5 din Legea nr. 1/2009), prevederea este strict aplicabilă în procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001, fie că sunt administrative, fie că sunt judiciare.
    De ce?
    Pentru că Legea 10/2001 este o lege specială, de strictă interpretare şi aplicare. Cu alte cuvinte, normele ei se aplică numai situaţiilor la care se referă, nu şi altor situaţii.
    Deci, strict în cadrul procedurilor administrative ori în situaţia contestaţiilor judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, dacă se constată că bunul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, el nu poate fi restituit în natură prin dispoziţie/decizie ori alt fel de hotărâre administrativă şi nici prin hotărârea judecătorească prin care se soluţionează contestaţia împotriva hotărârii administrative ori cauzată de lipsa răspunsului autorităţii administrative.

    9. Un alt text inserat în mod inutil în Legea 10/2001, este şi cel arătat la art. I pct. 13 din Legea nr. 1/2009. Acesta prevede:
    „Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”
    Păi „calea prevăzută” de Legea nr. 10/2001 era notificarea. Notificarea trebuia făcută într-un termen care curgea începând cu momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 (14 februarie 2001!!!).
    Ori, textul art. I pct. 13 este absolut aberant, în măsura în care nu a fost instituit un nou termen de formulare a notificării; notificarea nu mai poate fi depusă în acest moment, astfel încât este imposibil de executat obligaţia de a urma „calea prevăzută” de Legea nr. 10/2001.
    Prevederile Legii nr. 10/2001 sigur că sunt prioritare strict în cadrul reglementat de această lege, însă nu pot fi prioritare normelor internaţionale, pentru că altfel ar fi în contradicţie cu art. 20 alin. 2 din Constituţie.
    O dată constată constituţională Legea nr. 1/2009, ea este prioritară cu ea însăşi şi nu poate fi prioritară normelor internaţionale cu care intră în conflict.
    Dar altceva este halucinant: prioritară cui?
    În lipsa unei prevederi explicite, nu se poate determina exact căror norme juridice este prioritară Legea nr. 10/2001.

    10. Toate cele arătate mai sus demonstrează un fapt: că a existat un interes major al unor inşi care şi-au imaginat că vor reuşi să „ajusteze” în folosul lor unele probleme ale Legii nr. 10/2001 remarcate în practica judiciară.
    Deci, încă o dată cineva a încercat să „arate pisica” instanţelor judecătoreşti care „îndrăzneau să facă împotriva vântului”.
    Nu ne-a spus Ion Iliescu din măreţia funcţiei prezidenţiale că „proprietatea e un moft”?
    Cum e posibil să se susţină că mizeria legislativă „reparatorie” de după 1995 apără atât interesele vechilor proprietari, cât şi pe cele ale cumpărătorilor de „bună-credinţă”?
    Chiar ne facem că nu vedem că nu trăim în nici un stat de drept?

    11. În ce priveşte buna-credinţă a cumpărătorilor de la stat este de fapt o mare lipsă de obraz.
    Chiar nu ne mai aducem aminte de dezbaterile publice televizate şi radiodufuzate în care proprietarii bunurilor naţionalizate au fost înfieraţi cu mânie proletară că nu au mâncat salam cu soia?
    Este o ipocrizie dusă la extrem.
    Cumpărătorii de la stat au ştiu şi înainte de apariţia Legii nr. 112/1995 şi după intrarea ei în vigoare că urmau să cumpere un bun care nu a fost al statului, ci a fost naţionalizat.
    Chiar Legea nr. 112/1995 prevede expres că reglementează situaţia unor bunuri trecute la stat după 6 martie 1945 şi că chiriaşii trebuiau să aştepte 6 luni ca să poată cumpăra.
    Iar aşteptarea chiriaşilor era suportabilă tocmai pentru că în chiar art. 2 din Legea nr. 112/1995 se prevedea expres că restituirea în natură era posibilă doar dacă cel de la care imobilul a fost naţionalizat mai locuia în el.
    Chiar era necesar ca adevăratul proprietar să se umilească în faţa chiriaşului deşi toţi ştiau că niciodată nu se va restitui imobilul dacă adevăratul proprietar nu locuia în el?
    Este o mare mizerie.

  11. @ area – mersi pt lectiile juridice, dar nu inteleg de unde ai dedus tu ca eu ceream restituirea fructelor civile, care inseamna cu totul altceva si anume: venituri in bani obtinute prin exploatarea bunurilor, adica prin cedarea folosintei lor unei alte persoane, in schimbul unor sume de bani platite periodic de catre aceasta. Au un astfel de caracter: chiriile si dobanzile creantelor. Eu ceream despagubiri pentru casa demolata de comunisti si pe care tot ei au utilizat-o ca si spital, ulterior ca si camin pentru copii. Deci, nu are nici o legatura restituirea fructelor civile cu dreptul meu de proprietate! Din contra, suplimentar recunoasterii dreptului de proprietate pe casa demolata, am dreptul si la restituirea fructelor civile pe intreaga perioada in care am fost lipsita de folosinta! Oricum, scriam acolo ca in final mi s-a recunoscut si dreptul de proprietate doar ca stau la coada din 2004 la … expertiza de la Aut.pentru Restituirea proprietatii!

    Sper sa nu te surprinda ca stiu cine este Corneliu Barsan! Nu stiu nici de ce imi dai lectii juridice eronate, atata vreme cat si eu sunt jurist de profesie si nu ceream parerea nimanui ci explicam o situatie. Oricum, tu ai interpretat total gresit speta mea care era destul de clara si de simpla. Chiar era nevoie sa demonstrezi altora cat esti de pregatit si cat sunt eu de slab pregatita? Cine va citi comentariul meu de la d-na judecator Cososchi va intelege ce spun.

    Poti sa-mi spui si mie totusi ce inseamna accesiunea din punctul tau de vedere? Nu crezi ca ar mai trebui sa citesti drepturile reale?

    Pentru stiinta: Accesiunea constructiilor, plantatiilor sau altor lucrari facute de o persoana cu materialele sale pe un teren, aflat in proprietatea altuia (art.494 Cod Civil) – de regula proprietarul terenului devine, prin accesiune, si proprietar al constructiilor, plantatiilor si lucrarilor realizate, avand insa obligatia sa-l despagubeasca pe constructor tot pe temeiul principiului imbogatirii fara justa cauza. Tratamentul juridic al constructorului este insa diferit, dupa cum el a fost de rea-credinta sau, dimpotriva, de buna-credinta. Prin constructor de rea-credinta se intelege acea persoana care ridica o constructie sau face o plantatie sau alta lucrare pe un teren, cunoscand ca terenul in cauza nu-I apartine, ci este proprietatea altuia. Intr-o atare situatie, potrivit art.494 alin.1-2 si alin.3, prima parte, proprietarul terenului are dreptul de a opta pentru una din urmatoarele doua posibilitati: – fie sa invoce accesiunea devenind proprietar al constructiei, plantatiei ori lucrarii respective, cu obligatia de a plati constructorului de rea-credinta valoarea materialelor si pterul muncii, – fie sa-l oblige pe constructorul de rea-credinta sa procedeze la desfiintarea sau ridicarea constructiei, plantatiei sau lucrarii respective, pe propria lui cheltuiala, si de a pretinde daune-interese, daca a suferit un prejudiciu, in conditiile raspunderii civile delictuale. Prin constructor de buna-credinta se intelege acea persoana care ridica o constructie, face o plantatie sau alta lucrare pe un teren, avand convingerea ferma, dar eronata ca acel teren se afla inproprietatea sa. Buna-credinta trebuie sa existe in momentul cand s-au facut lucrarile, chiar daca dupa terminarea lor a devenit de rea-credinta. Invocand accesiunea, proprietarul terenului este indatorat, in temeiul principiului imbogatirii fara justa cauza sa-l despagubeasca pe constructor. In ce priveste intinderea obligatiei de despagubire, proprietarul terenului are dreptul sa opteze intre doua solutii posibile: – fie sa-l indemnizeze pe constructor cu o suma de bani egala cu valoarea materialelor si pretul muncii, – fie sa-I plateasca o suma de bani reprezentand sporul de valoare a terenului inregistrat ca urmare a ridicarii constructiei, efectuarii plantatiei sau facerii altei lucrari.

    Speta mea: eu eram atat proprietarul terenului cat si al constructiei de pe acesta! Unde este accesiunea?

  12. La „Discursul Preşedintelui” nu-i discursul, ci comunicatul unei convorbiri telefonice Băsescu – Iuşcenko. Reparaţi şi titlul : Discursul preşedintelui. E substantiv comun, nu propriu.

    O temă : creditul bancar. După apariţia legii declarării averilor, magistraţii s-au năpustit spre credite bancare. Înainte luau doi-trei, după – puzderie. Cum explicaţi ?

  13. In primul rand, imi cer scuze pentru intarzierea cu care am aprobat comentariile. Din pacate abia acum am internet acasa, dupa o saptamana.
    @ MIscarea nictitropa: Insistati cu aceasta intrebare. Nu am de unde sa stiu cati magistrati incheie contracte de credit, cu atat mai putin cati incheiau inainte de legea declararii averilor.
    Eu unul nu am niciun gand sa contractez vreun credit prea curand, asa ca nu ma intereseaza tema propusa.

  14. http://www.monitoring.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1685:csm-declaraie-traian-bsescu-26022009&catid=120:alte-institutii&Itemid=505

    Ma bucur să văd că Preşedintele a înţeles în cele din urmă mesajul transmis. Sper că a înţeles şi că nu îl viza în mod direct, ci era adresat întregii societăţi. Citez:

    „Probabil că şi atmosfera creată în jurul sistemului de justiţie din România este o atmosferă care îi îndeamnă pe foarte mulţi oameni să părăsească sistemul imediat ce îndeplinesc condiţiile să o facă.
    Şi trebuie să recunoaştem că atacarea generalizată a sistemului pentru cazuri care nu plac nimănui.
    Dar distribuirea oprobriului pe întregul sistem, pe toţi magistraţii, cea mai mare parte dintre ei oameni cinstiţi şi buni judecători, judecători cu experienţă, procurori cu experienţă, îi face pe unii să îşi părăsească meseria prin pensionare.
    Cred că este un lucru asupra căruia ar trebui să reflecteze puţin şi cei care şi-au făcut o pasiune, o pasiune din a blama sisteme şi în a nu atribui lucrurile rele unor oameni care le fac. Nu sistemele fac lucrurile rele, ci oamenii.”

  15. Raportul european spune că justiţia are aproape 800 locuri de magistrat neocupate. Dar CSM a scos la concursul din martie doar 130 locuri. Care-i explicaţia ?

  16. Admiterea directa in profesie este organizata ca o forma secundara fata de admiterea urmata de formare initiala in INM. La nivel teoretic ea este conditionata de lipsa acuta de personal.
    In strategia de resurse umane a CSM s-a urmarit ca posturile ocupate astfel sa nu fie mai multe decat celelalte (de formare initiala), regula recomandata si de Comisia europeana. Se pare ca niciodata nu le ies calculele.
    Ceea ce mi se pare mie mai grav este ca pentru formare initiala s-au alocat tot 130 de posturi, desi capacitatea INM este de 180. Recunosc ca informatia e de la o colega si nu am confirmarea de pe site-ul CSM.
    Cred ca INM are nevoie de mai mult spatiu, dar asta se poate rezolva si printr-un parteneriat cu Univesitatea Bucuresti (aflata foarte aproape), pentru a putea folosi anumite spatii pentru cursuri si seminarii.
    Gasiti aici o parere exprimata anterior:
    https://ionutmilitaru.wordpress.com/2008/09/07/3-x-3-emisiuni-realitatea-net-2/

  17. Ptr ”area”:
    Stagiile de pregatire printre militieni, stimate domn, te ajuta sa-ti dai seama CUM faci schimbarea, mai ales ca sunt de natura sa-ti ofere harta pe care sa asezi busola luata cu tine cand ai crezut ca, fiind politist, vei avea suficienta autoritate ca sa poti schimba ceva.
    Asa se intampla cu un autodidact nimerit in cel mai mlastinos si nereformat sistem public despre care ai putea vorbi vreodata – internele.
    Judecatorul ”nostru” a avut rezultate de invidiat (si te invit sa faci niste calcule din 82 pana in prezent), publicarea lor fiind mai mult decat o alegere buna. In caz contrar, atat omul, cat si site-ul pe care discutam ar fi devenit victimele prejudecatilor generale care stigmatizeaza multi judecatori din Romania.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s