Sfera noţiunii de „consumator” în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 119/2007

În cadrul litigiilor având ca obiect cereri de emitere a ordonanţei de plată întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007 se invocă de către societăţile comerciale chemate în judecată în calitate de debitoare excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că potrivit art. 2 alin. 2 lit. b din ordonanţă nu sunt incluse în sfera sa de aplicare contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Ordonanţa nu defineşte în niciun fel sfera consumatorilor. Ea reprezintă o transpunere în dreptul intern a Directivei 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, care, la rândul său, nu cuprinde definiţia „consumatorului”.

Termenul de „consumator” face obiectul mai multor acte internaţionale, cum ar fi Convenţia de la Bruxelles din 1968, Convenţia de la Roma din 1980, Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate de consumatori, Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor în materia contractelor la distanţă, fiind în general definit ca persoana fizică ce încheie – în afara cadrului comerţului său, a afacerilor sale sau a profesiei sale – un contract cu un furnizor aflat în exerciţiul activităţii sale profesionale sau comerciale.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat cu titlu de principiu prin hotărârea din 22 noiembrie 2001 pronunţată în cauzele reunite C-541/99 Cape Snc/Iealservice Srl şi C-542/99 Idealservice MN RE Sas/OMAI Srl că „noţiunea de consumator în privinţa clauzelor abuzive (…) trebuie interpretată în sensul că vizează exclusiv persoanele fizice”.

În dreptul comparat s-a constatat uneori extinderea sferei de aplicare a noţiunii de „consumator”, însă în dreptul intern Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului a limitat sfera la orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (pct. 13 din Anexa legii).

Prin decizia nr. 1129 din 16.10.2008 Curtea Constituţională a României a reţinut că autorul excepţiei critica modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, susţinând că definiţia noţiunii de „consumator” ar trebui să includă şi persoana juridică, atunci când aceasta este parte la încheierea unor contracte comerciale ce pot intra sub sfera actului normativ criticat. Excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că pretinsa neconstituţionalitate este dedusă dintr-o omisiune de reglementare pe care Curtea Constituţională nu o poate complini, întrucât, potrivit art. 61 din Constituţie, „Parlamentul este (…) unica autoritate legiuitoare a ţării”, modificarea sau completarea normelor juridice fiind atribuţii exclusive ale acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, contractul comercial este contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând întro sumă de bani.

În măsura în care părţile care au încheiat contractul pe care se întemeiază pretenţiile sunt comercianţi-persoane juridice, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. 2 pct. b din O.U.G. 119/2007, astfel că excepţia inadmisibilităţii cererii este neîntemeiată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s