Hotărârea în cauza Bacso c. României (04.11.2008) – greşita apreciere a autorităţii de lucru judecat

cedoRespingerea celei de-a doua cereri a reclamanţilor (foşti proprietari) pentru existenţa autorităţii de lucru judecat raportat la o primă acţiune asupra căreia instanţa se pronunţase prin schimbarea obiectului cererii (analiza altui contract) i-a privat pe aceştia de orice posibilitate clară şi concretă de acces la un tribunal pentru a statua asupra cererii în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între chiriaşi şi stat (încălcare art. 6).

În contextul legislativ intern privind acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun.

Nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, ca urmare a lipsei prelungite a despăgubirii (încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1).

Starea de fapt pertinentă

În anul 1975 un apartament al reclamanţilor, soţ şi soţie, a fost naţionalizat.

În 22 aprilie 1997 statul a vândut apartamentul unui terţ-chiriaş.

1. În anul 1998 reclamanţii au introdus acţiune în revendicare şi în anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa evacuării cumpărătorului.

Deşi acţiunea a fost respinsă în fond şi în apel, printr-o decizie din 20 ianuarie 2000 pronunţată în recurs de Curtea de Apel Braşov s-a reţinut că naţionalizarea apartamentului a fost ilegală şi au fost obligaţi pârâţii la restituirea imobilului către reclamanţi. S-a respins însă capătul de cerere privind anularea unui contract de locaţiune, ceea ce reclamanţii nu solicitaseră niciodată. Curtea de apel a făcut trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, care priveau prelungirea valabilităţii contractelor de locaţiune pendinte, iar nu contractele de vânzare-cumpărare.

2. În anul 2001, reclamanţii au sesizat Judecătoria Braşov cu o nouă acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare, respinsă în mod irevocabil la 12 septembrie 2002 de Curtea de Apel Braşov pe motiv că există autoritate de lucru judecat în raport cu hotărârea din 20 ianuarie 2000, care ar fi analizat fondul cauzei.

Judecătorii care au pronunţat această decizie au fost aceiaşi cu cei care pronunţaseră hotărârea din 20 ianuarie 2000.

3. În anul 2003 reclamanţii au sesizat Judecătoria Braşov cu o acţiune în constatarea valabilităţii titlului lor de proprietate, admisă în 10 aprilie 2003 printr-o sentinţă în care s-a constat că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil celui al cumpărătorului deoarece şi-au înscris dreptul de proprietate în Cartea funciară înainte de naţionalizarea apartamentului, în timp ce statul şi cumpărătorul nu făcuseră acest lucru. Potrivit susţinerilor Guvernului, necontestate, această hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă în anul 2005.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

a. Asupra dreptului de acces la un tribunal

Curtea a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim întrucât viza, fără dubiu, asigurarea securităţii raporturilor juridice în materie civilă.

Făcând trimitere la cauzele Lungoci c. României şi Caracas c. României, Curtea a verificat dacă modalitatea în care a fost respinsă a doua acţiune respectă dreptul de acces la justiţie, faţă de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică. A constatat că prin decizia din 20 ianuarie 2000 s-a analizat anularea unui contract de locaţiune, iar nu a contractului de vânzare-cumpărare. Or, reclamanţii nu solicitaseră niciodată acest lucru. Curtea de apel a făcut trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, care priveau prelungirea valabilităţii contractelor de locaţiune, ceea ce fundamentează concluzia că respingerea celei de-a doua cereri pentru existenţa autorităţii lucru judecat a privat reclamanţii de orice posibilitate clară şi concretă de acces la un tribunal pentru a statua asupra cererii în anularea contractului de vânzare-cumpărare.

În concluzie, a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie. 

b. Asupra lipsei de imparţialitate a Curţii de Apel Braşov

Curtea europeană nu a mai considerat necesară pronunţarea asupra acestui capăt de cerere, având în vedere concluziile anterioare, legate de constatarea încălcării art. 6 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Curtea a amintit că a tratat în mai multe cauze anterioare probleme asemănătoare celor în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea cauza Porţeanu c. României, hotărârea din 16 februarie 2006). A reafirmat în mod special că, în contextul legislativ intern privind acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin c. României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, ca urmare a lipsei prelungite a despăgubirii.

Ar fi excesiv să se ceară reclamanţilor să urmeze o procedură de executare silită împotriva chiriaşului-cumpărător, cum propune Guvernul, din moment ce vânzarea apartamentului de către stat unui terţ şi refuzul jurisdicţiilor naţionale de a examina cererea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, i-a pus în imposibilitatea de a se bucura de bunul pe care autorităţile trebuiau să-l restituie (mutatis mutandis, cauzele Mihai-Iulian Popescu c. României, Popescu şi Daşoveanu c. României).

Privarea reclamanţilor de dreptul de proprietate şi absenţa totală a despăgubirilor i-a supus pe aceştia unei sarcini disproporţionate şi excesive, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care a fost încălcat.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a dispus:

a) Statul Român trebuie să achite reclamanţilor 5.000 de euro cu titlu de daune morale;

b) Statul pârât trebuie să achite reclamanţilor 900 de euro cu titlu de cheltuieli judiciare;

c) la acestea se adaugă o dobândă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s