Hotărârea în cauza Tănase c. României (12.05.2009) – tratament inuman şi durata excesivă a arestării

cedo      Reclamantul Niculae Tănase este cetăţean român născut în 1953 şi locuieşte la Bucureşti. În februarie 2001, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale ce desfăşura activităţi cu produse petroliere, a fost inculpat şi arestat, fiind suspectat, printre altele, de înşelăciune, evaziune fiscală, fals în înscrisuri şi deturnare de fonduri. A fost încarcerat în arestul din Ploieşti.

      Curtea europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) datorită incompatibilităţii stării de sănătate a reclamantului cu detenţia provizorie şi a faptului că acesta a fost încătuşat de patul din spitalul civil unde a fost internat.

      De precizat că reclamantul suferea de cancer de prostată, tulburări de personalitate post-traumatice în urma unui accident auto din 1993 şi afecţiuni urologice care s-au agravat în arest.

      A fost supus unor intervenţii chirurgicale pe parcursul arestării sale şi a fost pus în libertate de Curtea de Apel tocmai datorită acestor afecţiuni. Această decizie a instanţelor interne, motivată tocmai pe incompatibilitatea stării de sănătate cu arestarea, a constituit un argument pentru a ajunge la o concluzie de condamnare a statului român. Curtea a reţinut că în perioada 2001- iunie 2002 reclamantul a beneficiat de îngrijiri corespunzătoare şi chiar a suferit o intervenţie chirurgicală, însă după această dată expertizele medico-legale au constatat că starea de sănătate a reclamantului este compatibilă cu arestarea numai dacă ar fi transferat periodic într-un spital civil pentru tratament, lucru care nu s-a întâmplat.

      La încălcarea art. 3 au mai concurat faptul că era vorba despre o măsură preventivă, iar nu de executarea unei pedepse definitive, precum şi lipsa unor mecanisme procedurale în dreptul intern de punere în libertate pe motive medicale (acestea au fost adoptate abia prin Legea nr. 281/2003) sau atitudinea comisiei medico-legale competente, care a făcut trimitere în avizele sale la rapoarte anterioare, deşi tribunalul apreciase că este necesară o nouă expertiză.

      În privinţa încătuşării de pat, reclamantul a pus la dispoziţie fotografii realizate în Spitalul „Sf. Ioan”. Curtea a subliniat că încătuşarea nu pune în mod normal probleme din prisma art. 3 din Convenţie dacă ar corespunde unei privări legale de libertate şi nu ar atrage folosirea forţei sau expunerea publică, de o manieră care să poată fi considerată rezonabilă. În cazul reclamantului, Curtea a apreciat că natura infracţiunilor săvârşite (non-violente) şi starea de sănătate nu justificau măsura încătuşării, mai ales că un gardian era poziţionat în faţa camerei de spital tocmai pentru a asigura paza. Curtea a luat act de faptul că Legea nr. 275/2004 interzice această măsură, însă a constatat tratamentul inuman la care a fost supus reclamantul prin măsura disproporţionată aplicată.

      S-a mai constatat încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie datorită duratei excesive a arestării (aproximativ 2 ani). Curtea a observat că autorităţile naţionale nu au furnizat explicaţii concrete care să justifice menţinerea arestării pentru a evita un impact negativ asupra societăţii sau pentru a asigura buna desfăşurare a anchetei penale. Dimpotrivă, instanţele au menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune „stereotipe”.

      În privinţa art. 6 par. 1 din Convenţie, legat de durata rezonabilă, Curtea a constatat că nu a fost încălcat, deoarece multe amânări s-au datorat cererilor inculpaţilor care au determinat transferul dosarului la diferite jurisdicţii şi datorită activităţii experţilor, asupra cărora instanţele au exercitat totuşi în mod corespunzător controlul.

      Alte capete de cerere privind lipsa unui proces echitabil, lipsa de imparţialitate a parchetului şi judecătorilor, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită punerii sub sechestru a apartamentelor membrilor familiei, încălcarea dreptului la corespondenţă prin deschiderea scrisorilor la arest, au fost respinse de Curte ca vădit neîntemeiate.

      În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat reclamantului despăgubiri pentru daune morale de 8.000 de euro. În privinţa daunelor materiale, s-a constatat că reclamantul a fost condamnat, iar perioada de arest a fost dedusă, astfel că nu se justifică acordarea despăgubirilor la valoarea salariilor (mutatis mutandis Kalachnikov c. Russie, nr. 47095/99).

      Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

      Doar o părere…

      În cadrul hotărârii Curtea a alocat un spaţiu special analizei dispoziţiilor legale privind condiţiile de internare a unui deţinut într-un spital civil, acesta fiind şi motivul pentru care recomand lecturarea întregii hotărâri.

      Întrucât a existat recent o dezbatere publică legată de punerea în libertate a unor persoane aflate în arest sau în executarea unei pedepse cu închisoarea, în condiţiile în care există o expertiză medico-legală ce propune acest lucru, şi s-a susţinut ipoteza internării într-un spital civil în ciuda acestui aviz, consider că această hotărâre răspunde tuturor problemelor. Şi nu reprezintă un precedent, ci se încadrează în jurisprudenţa constantă a CEDO…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s