Cauza Nunes Guerreiro c. Luxemburg (5 noiembrie 2009)–formalismul excesiv al Curţii de casaţie şi dreptul de acces la un tribunal

cedo        Starea de fapt pertinentă

        În 15 decembrie 2004 a fost respinsă cererea pentru pensie de invaliditate formulată de reclamantul Fernando Nunes Guerreiro. Căile de atac au fost de asemenea respinse, de Consiliul arbitral al asigurărilor sociale în 17 iunie 2004, apoi de Consiliul superior al asigurărilor sociale la 1 februarie 2006. Reclamantul a formulat recurs în casaţie, prin intermediul unui avocat care îl reprezentase în procedura desfăşurată la instanţa de fond. În memoriul de recurs în casaţie, avocatul reproşa judecătorilor că au interpretat greşit legea atunci când au respins apelul ca nefondat; argumentele erau că dispoziţiile legale aveau un alt înţeles, pe care îl indica expres. La 1 februarie 2007, Curtea de Casaţie a respins recursul pe motiv că memoriul nu preciza în ce mod dispoziţiile legale vizate fuseseră încălcate sau greşit aplicate. Potrivit unei construcţii jurisprudenţiale, Curtea de Casaţie nu se pronunţă decât asupra motivelor de casaţie invocate de petent şi, dacă modul de formulare este incomplet, considerentele în dezvoltarea acestora nu pot acoperi lacunele.

       În drept

       Precizia impusă de Curtea de Casaţie luxemburgheză în formularea motivelor de casaţie are un scop legitim: de a permite exercitarea controlului în drept (cauza Kemp şi alţii c. Luxemburg).

       Curtea europeană a examinat dacă această exigenţă a fost aplicată proporţional cu scopul urmărit. Din acest punct de vedere, a amintit că memoriul în casaţie trebuie privit în ansamblul său, în sensul că reclamantul trebuie să fi formulat criticile împotriva hotărârii din apel fie în însuşi enunţul motivului de recurs, fie prin discuţia care îl dezvoltă (cauza Dattel c. Luxemburg). Or, nu se poate susţine că dl. Nunes Guerreiro nu ar fi respectat această exigenţă, din moment ce memoriul său în casaţie conţinea elementele determinante ale cauzei şi pretenţiile cu privire la hotărârea atacată.

       Precizia impusă de Curtea de Casaţie în formularea motivelor de recurs în casaţie nu era indispensabilă pentru exercitarea controlului. O asemenea exigenţă scade în mod considerabil gradul de protecţie a drepturilor justiţiabililor în faţa celei mai înalte jurisdicţii naţionale, cu atât mai mult cu cât Luxemburgul nu are în Consiliile specializate un sistem de avocaţi. În aceste condiţii, pronunţarea inadmisibilităţii recursului în casaţie pe motiv că nu a fost redactat cu o anumită precizie se înscrie într-un mod de abordare prea formalist, care nu este proporţional cu scopul legitim urmărit şi care l-a lipsit pe reclamant de dreptul de acces la un tribunal care să se pronunţe asupra temeiniciei motivelor de recurs.

       În concluzie, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 6 din Convenţie.

       Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s