Cauza Oleg Kolesnik c. Ucrainei (19 noiembrie 2009)–declaraţii obţinute în absenţa avocatului şi imposibilitate de ascultare a martorilor

Starea de fapt pertinentă 

Reclamantul a fost arestat în noiembrie 1998, alături de alte trei persoane, pentru omor şi furt calificat. În timpul interogatoriului iniţial ce a urmat unei reconstituiri, ambele activităţi desfăşurate în lipsa unui avocat, reclamantul a recunoscut că a ucis împreună cu alţi suspecţi două persoane. Ulterior, a afirmat că poliţia îl forţase să recunoască săvârşirea faptelor şi să renunţe la dreptul de a fi asistat de un avocat.  

După ce i-a fost desemnat un apărător, reclamantul a retractat declaraţiile anterioare şi a susţinut în faţa procurorului că e nevinovat. Tribunalul regional a restituit cauza parchetului pentru completarea urmăririi penale, apreciind că au fost încălcate unele dispoziţii ale codului de procedură penală. Tribunalul a apreciat cu precădere că acuzaţiile penale împotriva reclamantului impuneau ca acesta să fi fost reprezentat de un avocat în stadiul iniţial al procedurii.  

În februarie 2001, după completarea urmăririi penale, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant – deşi acesta a pledat nevinovat – pentru omor şi furt calificat, aplicând o pedeapsă  cu închisoarea de 14 ani. Declaraţiile a doi martori care confirmau alibiul reclamantului au fost înlăturate, datorită dubiului cu privire la credibilitatea acestora. Hotărârea a fost confirmată de Curtea supremă în mai 2001.  

În drept 

Curtea europeană a observat că instanţele naţionale au recunoscut încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului în faza iniţială a urmăririi penale, cu precădere a dreptului la apărare. Cu toate acestea, declaraţiile autoincriminante ale reclamantului – luate în lipsa avocatului şi în circumstanţe ce pot conduce în mod rezonabil la aprecierea că renunţarea la dreptul la apărare şi recunoaşterea faptelor au fost obţinute împotriva voinţei acestuia – au constituit elementele cheie în condamnarea sa. Curtea a constatat, cu unanimitate, că a fost încălcat art. 6 par. 1 şi 3 lit. c din Convenţie.

35.  The Court reiterates that, although not absolute, the right of everyone charged with a criminal offence to be effectively defended by a lawyer, assigned officially if need be, is one of the fundamental features of a fair trial (see Krombach v. France, no. 29731/96, § 89, ECHR 2001-II). The rights of the defence will in principle be irretrievably prejudiced when incriminating statements made during police interrogation without access to a lawyer are used for a conviction (see Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, § 55, ECHR 2008-…). 

36.  As regards the use of evidence obtained in breach of the right to silence and the privilege against self-incrimination, the Court reiterates that these are generally recognised international standards which lie at the heart of the notion of a fair trial under Article 6. Their rationale lies, inter alia, in the protection of the accused against improper compulsion by the authorities, thereby contributing to the avoidance of miscarriages of justice and to the fulfilment of the aims of Article 6. The right not to incriminate oneself, in particular, presupposes that the prosecution in a criminal case seek to prove their case against the accused without resort to evidence obtained through methods of coercion or oppression in defiance of the will of the accused (see Shabelnik, cited above, § 55 with further references).

37.  The Court notes that the domestic courts acknowledged the violation of the applicant’s procedural rights during the initial stage of the investigation, in particular his right of defence (see paragraph 12 above). Nevertheless, despite the acknowledgment of this violation, the applicant’s self-incriminating statements, obtained in the absence of a lawyer and in circumstances that give rise to a suspicion that both the original waiver of the right to legal representation and the applicant’s confessions were obtained in defiance of his will, served as a crucial element in his conviction.

Curtea a amintit că toate elementele de probă trebuie, de principiu, să fie administrate în şedinţă publică şi în prezenţa acuzatului, iar acesta trebuie să poată obţine interogarea martorilor sau să le adreseze întrebări. În speţă, reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi confruntat cu cei trei martori principali, nici în timpul urmăririi penale, nici în timpul judecăţii. Din actele dosarului şi din explicaţiile oferite de guvernul ucrainean a rezultat că autorităţile naţionale nu au luat măsuri suficiente pentru a asigura prezentarea martorilor în faţa instanţei. În ciuda acestor carenţe, declaraţiile martorilor au constituit o parte importantă din ansamblul probelor care au condus la condamnarea reclamantului. Acesta a fost privat de un proces echitabil şi din acest punct de vedere, constatându-se, cu unanimitate, încălcarea art. 6 par. 1 şi 3 lit. d din Convenţie. 

41.  The Court reiterates that all the evidence must normally be produced at a public hearing, in the presence of the accused, with a view to adversarial argument. There are exceptions to this principle, but they must not infringe the rights of the defence. It may prove necessary in certain circumstances to refer to statements made during the investigative stage. If the defendant has been given an adequate and proper opportunity to challenge the statements, either when made or at a later stage, their admission in evidence will not in itself contravene Article 6 §§ 1 and 3 (d). The corollary of that, however, is that where a conviction is based solely or to a decisive degree on statements that have been made by a person whom the accused has had no opportunity to examine or to have examined, whether during the investigation or at the trial, the rights of the defence are restricted to an extent that is incompatible with the guarantees provided by Article 6. With respect to statements of witnesses who proved to be unavailable for questioning in the presence of the defendant or his counsel, the Court observes that paragraph 1 of Article 6 taken together with paragraph 3 requires the Contracting States to take positive steps so as to enable the accused to examine or have examined witnesses against him. However, provided that the authorities cannot be accused of a lack of diligence in their efforts to afford the defendant an opportunity to examine the witnesses in question, the witnesses’ unavailability as such does not make it necessary to discontinue the prosecution. Evidence obtained from a witness under conditions in which the rights of the defence cannot be secured to the extent normally required by the Convention should, however, be treated with extreme care. The defendant’s conviction should not be based either solely or to a decisive extent on statements which the defence has not been able to challenge (see Zhoglo, cited above, §§ 38-40 with further references). 

42.  The Court notes that in the instant case the key witnesses for the prosecution were not examined by the court and the applicant had no opportunity to confront them either at the investigation stage or during the trial. It does not appear from the evidence and explanations presented by the Government that the domestic authorities took sufficient steps to secure the presence of those witnesses before the court. As to the Government’s contentions that the applicant and his lawyer did not object to the continuation of the proceedings without the witnesses in question being examined, it does not appear to the Court that such actions could be interpreted as implicit consent to the use of those witnesses’ statements as an important element in the applicant’s conviction. Furthermore, it should be noted that the applicant and his lawyer raised the issue of the impossibility of questioning witnesses in their appeal to the Supreme Court. Despite the above shortcomings, the testimonies of the witnesses Mrs V., Mr P. and Mrs N. (see paragraphs 16 and 17 above) formed an important part of the body of evidence for the applicant’s conviction, together with the self-incriminating statements of the accused examined above. 

Tot cu unanimitate, Curtea a apreciat că decizia prin care s-a constatat încălcarea Convenţiei constituie prin ea însăşi o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.  

 Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s