Paralelă între principiul repartizării aleatorii a dosarelor și principiul continuității completului de judecată. Jurisprudența CEDO privind legala compunere a instanței de judecată, ca garanție a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial

În practică se face deseori confuzie între principiul repartizării aleatorii a dosarelor și principiul continuității completului de judecată, deși distincția este evidentă la o analiză atentă. Întrucât normele de organizare judiciară sunt asemănătoare în materie penală cu cele din materie civilă, iar dosarele civile au o proporție cantitativă considerabilă, analiza va privi reglementarea acestor principii din perspectiva dreptului privat.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

1. Principiul repartizării aleatorii presupune distribuirea dosarelor – de regulă – prin intermediul unui sistem informatizat sau – cu titlu de excepție – potrivit metodei ciclice, completul de judecată fiind stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman, dintre mai multe complete de judecată înființate în prealabil și care se bucură de stabilitate.

Prin Hotărârea nr. 71 din 9 martie 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii s-au stabilit reguli generale aplicabile programelor de repartizare aleatorie a cauzelor.

Unele dispoziții legale incidente în materie civilă:

Art. 199 alin. 2 C.pr.civ. (Înregistrarea cererii): După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii.

Art. 475 alin. 1 C.pr.civ. (Pregătirea judecăţii apelului): Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.

Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească: Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

Art. 95 alin. 5 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti[1]: Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându-se seama de materiile în care se judecă, de specializarea completelor şi de faza procesuală în care se află cauzele, respectiv fond, apel sau recurs. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii.

2. Principiul continuităţii presupune că aceiaşi judecători vor face parte din completul de judecată (stabilit de regulă aleatoriu) la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală (primă instanţă, apel, căi extraordinare de atac), până la dezînvestirea prin pronunţarea soluţiei în cauză.

Excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice (exceptio est strictissimae interpretationis). Astfel, schimbarea compunerii completului de judecată poate fi urmarea unor incidente procedurale (incompatibilitatea judecătorilor), a unor măsuri pentru buna desfăşurare a justiţiei (conexarea dosarelor), dar şi a unor cauze administrative (concediu, excludere din magistratură).

Unele dispoziții legale incidente în materie civilă:

Art. 19 C.pr.civ. (Continuitatea): Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.

Art. 214 C.pr.civ. (Continuitatea instanţei): (1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. (2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.

Art. 53 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească: Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

3. Sancțiuni procesuale în caz de încălcare a principiului repartizării aleatorii și, respectiv, a principiului continuității

Fiind reglementate prin norme de organizare judiciară, de ordine publică, neregularitățile procedurale constând în încălcarea acestor principii sunt sancționate cu nulitatea absolută și pot fi invocate oricând în cursul judecății.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 1 și 2 C.pr.civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; […].

Așa cum s-a reținut în jurisprudența națională[2], „este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică”.

Art. 139 din Legea nr. 304/2004 deleagă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens. Continuă lectura

Anunțuri

Pierderea dreptului la pensie de serviciu ca urmare a condamnării penale a magistraților pentru infracțiuni de corupție. Conformitatea măsurii cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

1. Aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

În ceea ce privește existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la condiționarea prin lege a acordării dreptului la pensie de inexistența unei condamnări penale, Curtea Europeană a observat în jurisprudența sa că dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența sa, dreptul la o pensie bazată pe ocuparea forței de muncă poate, în anumite circumstanțe, să fie tratată ca un drept de proprietate.

Astfel, în cazul în care s-au plătit contribuții speciale, Curtea a statuat că dreptul de a obține un beneficiu social a fost legat de plata acestora, astfel că acordarea prestației în cauză nu putea fi refuzată unei persoane care a contribuit la acest sistem (Gaygusuz c. Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, par. 39-41). Această cauză se referea la alocațiile acordate de către stat, în regim de urgență, persoanelor aflate în nevoie și Curtea a considerat că există un drept de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1. Curtea a constatat o încălcare a art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr 1, deoarece statul a refuzat să acorde alocația menționată pentru motive de naționalitate.

Același principiu este aplicabil și în cazul în care angajatorul s-a obligat cu titlu general să plătească o pensie în condiții care pot fi considerate ca făcând parte din contractul de muncă (Sture Stigson c. Suediei, nr. 12264/86, decizia Comisiei din 13 iulie 1988).

Având în vedere dispozițiile relevante ale legislației naționale a pensiilor, Curtea a concluzionat în cauza Apostolakis c. Greciei (hotărârea din 22 octombrie 2009, nr. 39574/07, par. 29) că, prin simplul fapt al ocupării unei funcții publice, reclamantul a dobândit un drept care constituie un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (art. 64 alin. 1 din Codul pensiilor în Grecia prevedea că soțul și copiii unei persoane condamnate în conformitate cu articolul 62 au dreptul la pensia acesteia, ca și în cazul în care ar fi decedat).

Cu toate acestea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie de o anumită sumă (a se vedea deciziile Skórkiewicz c. Poloniei, 1 iunie 1999, nr. 39860/98; Schwengel c. Germaniei, 2 martie 2000, nr. 52442/99; Janković c. Croației, nr 43440/98; Laloyaux c. Belgiei, 9 martie 2006, nr. 73511/01).

2. Condiții de fond

În cazul unui sistem de asigurări sociale în care condamnarea penală pentru fapte de corupție atrage pierderea automată a dreptului la pensie, Curtea Europeană a considerat că lipsirea de pensia pentru limită de vârstă a constituit o ingerință în dreptul de proprietate, care nu corespunde unei exproprieri și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor (cauza Apostolakis c. Greciei, par. 37). Această măsură trebuie examinată din prisma tezei întâi a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Banfield c. Regatul Unit, decizia din 18 octombrie 2005, nr. 6223/04). De asemenea, este necesar să se stabilească dacă un just echilibru a fost menținut între cerințele de interes general ale societății și cele referitoare la protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

În cauza Banfield c. Regatul Unit (par. 38), Curtea a concluzionat că decizia instanțelor britanice de a priva reclamantul – ofițer de poliție care a comis infracțiuni grave – de o parte din pensia sa, corespunzătoare contribuțiilor statului la pensia reclamantului, nu rupe echilibrul just care trebuie să existe între drepturile reclamantului și interesele angajatorului său și ale comunității. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a dat o greutate considerabilă faptului că retragerea dreptului la pensie nu a avut loc în mod automat, în temeiul unei dispoziții a legii, ci după un proces care implică mai multe etape, fiecare conducând la pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Curtea a acordat, de asemenea, importanță faptului că reclamantul nu a fost total lipsit de dreptul la pensie, ci doar de un procent de 65%, reprezentând contribuțiile statului la fondul de pensii, și nu de procentul corespunzător propriilor contribuții.

În cauza Apostolakis c. Greciei (par. 39), Curtea a constatat că reclamantului i-a fost retras în mod automat, în urma condamnării, dreptul la pensie pentru tot restul vieții. În vârstă de 69 de ani, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a începe o nouă activitate profesională, fiind privat de toate mijloacele de subzistență. Reclamantul a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru infracțiunea de a fi participat în calitate de funcționar public la falsificarea unor livrete de asigurare în perioada când era directorul unui serviciu de pensii al unui organism de asigurări sociale). Cu toate acestea, în opinia Curții, comportamentul reclamantului, deși condamnabil din punct de vedere penal, nu putea avea o relație de cauzalitate cu drepturile sale de pensie în calitate de asigurat social. În aceste condiții, Curtea a considerat că reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă care, deși evaluată ținând cont de marja largă de apreciere recunoscută statelor contractante în materie de legislație socială, nu poate fi justificată prin scopul de a asigura buna funcționare a administrației și credibilitatea și integritatea serviciului public, fiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea de la Strasbourg a considerat că, în cadrul marjei lor de apreciere, statele pot introduce în legislația națională sancțiuni financiare, ca urmare a unei condamnări penale. Cu toate acestea, o astfel de sancțiune, care ar conduce la pierderea totală a drepturilor la pensie și securitate socială, incluzând asigurările de sănătate, ar fi nu numai o pedeapsă dublă, dar ar avea efectul lipsirii de principalele mijloace de trai a unei persoane care a împlinit vârsta de pensionare. Un astfel de efect nu este în concordanță cu principiul de reabilitare socială care reglementează dreptul penal al statelor contractante și nici cu spiritul Convenției.

3. Scurte considerații cu privire la recenta modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

În Monitorul Oficial al României nr. 549 din 24 iulie 2014 a fost publicată Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prin care s-a eliminat posibilitatea magistraților și personalului asimilat acestora de a mai beneficia de pensie de serviciu în cazul în care au fost condamnati pentru fapte de corupție.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2014, Autor: Ionuţ Militaru

Privarea de bun în procedura vânzării silite la licitaţie publică. Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – cauza Kanala c. Slovaciei

În cauza Kanala c. Slovaciei[1], conform situaţiei de fapt reţinute de Curte, reclamantul achiziţionase un bun prin licitaţie publică la preţul de 560.000 de coroane (SKK) în anul 1991, o parte a sumei provenind dintr-un credit bancar. În anul 1992 reclamantul a mai investit în renovarea construcţiei suma de 190.000 SKK provenită tot dintr-un credit bancar. Printr-o hotărâre judecătorească din anul 1993 s-a constatat că proprietatea este deţinută în coproprietate cu o altă persoană fizică, iar reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a achita ratele creditului.

Banca, în calitate de creditor, a iniţiat procedurile de executare silită imobiliară în anul 1997, iar preţul de începere a licitaţiei a fost stabilit la 219.640 SKK, în urma unei evaluări realizate de un expert în baza unei legi care nu lua în considerare valoarea de piaţă. S-au respins contestaţiile reclamantului întemeiate, printre altele, pe existenţa unui angajament al fratelui său pentru achitarea debitului – neacceptat de creditor -, pe subevaluarea bunului faţă de concluziile unei expertize din 1992 – valoarea de 656.679 SKK, la care s-ar fi adăugat mai mult de 400.000 SKK pentru renovare. Creditorul a invocat, la rândul său, subevaluarea imobilului supus executării silite.

Cota ideală de ½ din dreptul de proprietate a fost dobândită de coproprietarul imobilului la preţul de 219.640 SKK, fără a mai fi organizată o licitaţie publică, acesta beneficiind de un drept de preemţiune. Conform expertizelor efectuate în anul 2006 s-a stabilit că valoarea imobilului în anul 1998 era de 518.047 SKK (expertul Guvernului) sau 1.758.727 SKK (expertul reclamantului).

Curtea a reţinut că probele administrate dovedesc existenţa unei creşteri a valorii imobilelor în Slovacia ca urmare a tranziţiei către economia de piaţă şi că valoarea bunului în cauză stabilită de expertul desemnat de organul de executare conform reglementărilor slovace era mai mică decât cea de circulaţie. Fără a putea specula cu privire la preţul ce ar fi putut fi obţinut în urma vânzării la licitaţie publică dacă nu s-ar fi exercitat dreptul de preemţiune al coproprietarului, Curtea a reţinut că prin acordarea acestei posibilităţi legale autorităţile l-au privat pe reclamantul-debitor de şansa rezonabilă de a înstrăina bunul la valoarea sa actuală şi de a restitui o tranşă mai mare din debite.

Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reţinând că, deşi este indiscutabilă posibilitatea legală a coproprietarului de a dobândi bunul prin preemţiune, nu există nicio justificare aparentă a interesului public pentru o astfel de tranzacţie cu nesocotirea valorii actuale a bunului, defavorabilă intereselor legitime ale debitorului şi ale creditorului.

O soluţie rezonabilă, cu titlu de exemplu, a fost considerată de Curte exercitarea dreptului de preemţiune numai după încheierea licitaţiei publice.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2012, Autor: Ionuţ Militaru

Dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO): Imparţialitatea judecătorului cauzei

În hotărârea CEDO pronunţată în data de 26 aprilie 2011 în cauza Steulet c. Elveţiei (cererea nr. 31351/06), Curtea s-a pronunţat cu privire la imparţialitatea unui judecător care a calificat în cadrul unei decizii jurisdicţionale drept „şicanatoare” plângerea penală introdusă de o persoană. Curtea a statuat că soluţia dată de acelaşi judecător într-un alt proces ce îl privea pe acelaşi reclamant nu poate fi considerată, ipso facto, ca fiind afectată de parţialitate.

Pentru a reţine că art. 6 par. 1 din Convenţie nu a fost încălcat, Curtea a constatat, în primul rând, că adjectivul „şicanator” este întâlnit atât în jurisprudenţa tribunalelor elveţiene, cât şi în doctrină, şi nu reprezintă un termen utilizat exclusiv cu scopul de a evidenţia o judecată de valoare depreciativă cu privire la personalitatea reclamantului, ci mai degrabă un concept juridic ce prezintă o semnificaţie tehnică.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte participarea aceluiaşi judecător în procese diferite ale aceluiaşi reclamant, s-a reţinut că nu este de natură a pune sub semnul îndoielii imparţialitatea judecăţii, din moment ce era vorba despre un proces total distinct, judecătorul neavând a statua de mai multe ori asupra aceloraşi chestiuni.

Cu titlu de principiu, Curtea a amintit, cu referire la cauza Padovani c. Italiei (26 februarie 1993, par 27), că este fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justiţiabililor, art. 6 par. 1 din Convenţie impunând ca fiecare instanţă să fie imparţială (par. 35-38).

Imparţialitatea poate fi apreciată sub diverse aspecte, distingându-se un demers subiectiv, ce tinde a determina ceea ce judecătorul gândeşte în forul său interior într-o cauză anume, şi  un demers obiectiv, cu scopul de a cerceta dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa (Piersack c. Belgiei, 1 octombrie 1982, par. 30, şi Grieves c. Regatului Unit [MC], 16 decembrie 2003, nr. 57067/00, par. 69).

Graniţa dintre cele două noţiuni nu este însă ermetică, din moment ce nu numai conduita unui judecător poate, din punct de vedere al unui observator exterior, să atragă îndoieli obiectiv justificate cu privire la imparţialitatea sa, ci poate fi vorba şi despre convingerea sa personală (Kyprianou c. Ciprului [MC], nr.. 73797/01, par. 119).

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2011, Autor: Ionuţ Militaru

Dreptul la un proces echitabil şi la prezumţia de nevinovăţie (art. 6 CEDO): Încălcarea Convenţiei prin condamnarea pentru denunţare calomnioasă rezultată „în mod necesar” dintr-o soluţie de netrimitere în judecată

În cauza  Klouvi c. Franţei (hotărârea din 30 iunie 2011, nr. 30754/03), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că au fost încălcate dreptul la un proces echitabil şi dreptul la prezumţia de nevinovăţie (art. 6 par. 1 şi art. 6 par. 2 din Convenţie) prin condamnarea unei persoane pentru denunţare calomnioasă după ce plângerea sa pentru hărţuire sexuală a făcut obiectul unei soluţii de netrimitere în judecată deoarece condamnarea a fost pronunţată „în mod automat”.

Reclamanta Agnes Klouvi a depus în anul 1994 o plângere pentru hărţuire sexuală şi viol împotriva fostului său superior ierarhic. O soluţie de netrimitere în judecată a fost pronunţată în lipsa unor probe suficiente, iar persoana acuzată a formulat la rândul său plângere pentru denunţare calomnioasă.

În motivarea soluţiei de condamnare a reclamantei şi de obligare la plata a peste 12.000 EUR cu titlu despăgubiri, instanţele interne au invocat în special, dispoziţiile articolului 226-10 din Codul penal francez, în conformitate cu care, la momentul respectiv, o soluţie de netrimitere în judecată dispusă pentru că „realitatea faptei nu a fost stabilită” («déclarant que la réalité du fait n’est pas établie»)  atrăgea în mod automat concluzia că acuzaţiile erau false.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – Iulie 2011, Autor: Ionuţ Militaru

Dreptul la divorţ (art. 6, 8 şi 12 CEDO): Imposibilitatea unei persoane de a se recăsători izvorâtă din refuzul pronunţării divorţului pentru prima căsătorie

În cauza CEDO Ivanov şi Petrova c. Bulgariei, hotărârea din 14 iunie 2011, cererea nr. 15001/04, Secţia a IV-a a constatat neîncălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie şi a respins ca inadmisibile capetele de cerere privind art. 8, 12 şi 13 din Convenţie.

În fapt, după ce s-au căsătorit în anul 1986, în timpul studenţiei, reclamantul şi soţia sa s-au separat după terminarea studiilor universitare de către soţie. În anul 1990, soţia s-a reîntors în oraşul natal Targovishte, situat în estul Bulgariei, însoţită de cei doi copii născuţi în timpul căsătoriei; la acea dată, reclamantul nu îşi terminase încă studiile. Doi ani mai târziu, acesta din urmă s-a stabilit într-un alt oraş – Plovdiv, în sudul Bulgariei, situat la 270 km de Targovishte.

Soţii au păstrat legătura din ce în ce mai puţin şi diverse proceduri judiciare au fost declanşate cu succes de soţie, în vederea obligării soţului să plătească pensie alimentară. Între timp, în anul 1992, soţul a întâlnit o altă femeie, împreună cu care s-a mutat în anul 2001, pentru ca în anul 2002 să aibă cu aceasta un copil.

Dorind să se recăsătorească, soţul a formulat acţiune în desfacerea căsătoriei în contradictoriu cu prima soţie. Soţia a susţinut însă că, întrucât ea şi soţul său erau căsătoriţi, iar ea nu este responsabilă de separarea lor în fapt, era convinsă că o reconciliere cu soţul ei era încă posibilă, fiind şi în interesul celor doi copii ai lor să nu se pronunţe divorţul; instanţa de fond a respins cererea de divorţ. Legislaţia bulgară în vigoare la acea dată prevedea două cazuri în care se putea pronunţa divorţul, respectiv în cazul destrămării legăturii conjugale şi divorţul prin consimţământul soţilor.

Or, în cazul de faţă, instanţa de fond a apreciat că «destrămarea vieţii conjugale a celor doi soţi a fost cauzată de comportamentul inacceptabil» al soţului. Respingerea acţiunii de divorţ de către prima instanţă de fond a fost confirmată în mod definitiv de judecătorii instanţei de apel, care au reţinut că neînţelegerile dintre cei doi soţi care îi împiedicaseră până atunci să restabilească viaţa conjugală nu erau «insurmontabile». Încercările de divorţ prin consimţământul soţilor nu au avut succes, astfel că şi în prezent subzistă mariajul celor doi soţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată de soţul care dorea să se recăsătorească şi de iubita acestuia. Primul reclamant a susţinut că respingerea de către instanţele bulgare a cererii sale de divorţ a încălcat prevederile art. 6 şi 13 din Convenţie, iar Curtea a apreciat că plângerea trebuie examinată doar din perspectiva art. 6 par. 1 din Convenţie.

În analizarea plângerii, Curtea a reamintit principiul subsidiarităţii, respectiv că «nu se poate substitui instanţelor naţionale în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea dreptului intern» (a se vedea, în acelaşi sens, Lautsi c. Italiei, [M.C.], 18 martie 2011,  nr. 30814/06; J.H. şi alţi 23 c. Franţei, 24 noiembrie 2009, nr. 49637/09).

Curtea a analizat apoi din perspectiva art. 6 din Convenţie dacă hotărârea judecătorească a fost motivată, obligaţia de motivare a hotărârii presupunând «ca instanţele să indice motivele pe care şi-au fundamentat soluţia» (Taxquet c. Belgiei [M.C.], 16 noiembrie 2010, nr. 926/05; Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, nr. 36815/03). După examinarea motivelor furnizate de instanţele bulgare, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a conchis că…

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – Iunie 2011, Autori: Lavinia Cîrciumaru, Ionuţ Militaru