Pierderea dreptului la pensie de serviciu ca urmare a condamnării penale a magistraților pentru infracțiuni de corupție. Conformitatea măsurii cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

1. Aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

În ceea ce privește existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la condiționarea prin lege a acordării dreptului la pensie de inexistența unei condamnări penale, Curtea Europeană a observat în jurisprudența sa că dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența sa, dreptul la o pensie bazată pe ocuparea forței de muncă poate, în anumite circumstanțe, să fie tratată ca un drept de proprietate.

Astfel, în cazul în care s-au plătit contribuții speciale, Curtea a statuat că dreptul de a obține un beneficiu social a fost legat de plata acestora, astfel că acordarea prestației în cauză nu putea fi refuzată unei persoane care a contribuit la acest sistem (Gaygusuz c. Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, par. 39-41). Această cauză se referea la alocațiile acordate de către stat, în regim de urgență, persoanelor aflate în nevoie și Curtea a considerat că există un drept de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1. Curtea a constatat o încălcare a art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr 1, deoarece statul a refuzat să acorde alocația menționată pentru motive de naționalitate.

Același principiu este aplicabil și în cazul în care angajatorul s-a obligat cu titlu general să plătească o pensie în condiții care pot fi considerate ca făcând parte din contractul de muncă (Sture Stigson c. Suediei, nr. 12264/86, decizia Comisiei din 13 iulie 1988).

Având în vedere dispozițiile relevante ale legislației naționale a pensiilor, Curtea a concluzionat în cauza Apostolakis c. Greciei (hotărârea din 22 octombrie 2009, nr. 39574/07, par. 29) că, prin simplul fapt al ocupării unei funcții publice, reclamantul a dobândit un drept care constituie un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (art. 64 alin. 1 din Codul pensiilor în Grecia prevedea că soțul și copiii unei persoane condamnate în conformitate cu articolul 62 au dreptul la pensia acesteia, ca și în cazul în care ar fi decedat).

Cu toate acestea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie de o anumită sumă (a se vedea deciziile Skórkiewicz c. Poloniei, 1 iunie 1999, nr. 39860/98; Schwengel c. Germaniei, 2 martie 2000, nr. 52442/99; Janković c. Croației, nr 43440/98; Laloyaux c. Belgiei, 9 martie 2006, nr. 73511/01).

2. Condiții de fond

În cazul unui sistem de asigurări sociale în care condamnarea penală pentru fapte de corupție atrage pierderea automată a dreptului la pensie, Curtea Europeană a considerat că lipsirea de pensia pentru limită de vârstă a constituit o ingerință în dreptul de proprietate, care nu corespunde unei exproprieri și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor (cauza Apostolakis c. Greciei, par. 37). Această măsură trebuie examinată din prisma tezei întâi a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Banfield c. Regatul Unit, decizia din 18 octombrie 2005, nr. 6223/04). De asemenea, este necesar să se stabilească dacă un just echilibru a fost menținut între cerințele de interes general ale societății și cele referitoare la protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

În cauza Banfield c. Regatul Unit (par. 38), Curtea a concluzionat că decizia instanțelor britanice de a priva reclamantul – ofițer de poliție care a comis infracțiuni grave – de o parte din pensia sa, corespunzătoare contribuțiilor statului la pensia reclamantului, nu rupe echilibrul just care trebuie să existe între drepturile reclamantului și interesele angajatorului său și ale comunității. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a dat o greutate considerabilă faptului că retragerea dreptului la pensie nu a avut loc în mod automat, în temeiul unei dispoziții a legii, ci după un proces care implică mai multe etape, fiecare conducând la pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Curtea a acordat, de asemenea, importanță faptului că reclamantul nu a fost total lipsit de dreptul la pensie, ci doar de un procent de 65%, reprezentând contribuțiile statului la fondul de pensii, și nu de procentul corespunzător propriilor contribuții.

În cauza Apostolakis c. Greciei (par. 39), Curtea a constatat că reclamantului i-a fost retras în mod automat, în urma condamnării, dreptul la pensie pentru tot restul vieții. În vârstă de 69 de ani, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a începe o nouă activitate profesională, fiind privat de toate mijloacele de subzistență. Reclamantul a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru infracțiunea de a fi participat în calitate de funcționar public la falsificarea unor livrete de asigurare în perioada când era directorul unui serviciu de pensii al unui organism de asigurări sociale). Cu toate acestea, în opinia Curții, comportamentul reclamantului, deși condamnabil din punct de vedere penal, nu putea avea o relație de cauzalitate cu drepturile sale de pensie în calitate de asigurat social. În aceste condiții, Curtea a considerat că reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă care, deși evaluată ținând cont de marja largă de apreciere recunoscută statelor contractante în materie de legislație socială, nu poate fi justificată prin scopul de a asigura buna funcționare a administrației și credibilitatea și integritatea serviciului public, fiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea de la Strasbourg a considerat că, în cadrul marjei lor de apreciere, statele pot introduce în legislația națională sancțiuni financiare, ca urmare a unei condamnări penale. Cu toate acestea, o astfel de sancțiune, care ar conduce la pierderea totală a drepturilor la pensie și securitate socială, incluzând asigurările de sănătate, ar fi nu numai o pedeapsă dublă, dar ar avea efectul lipsirii de principalele mijloace de trai a unei persoane care a împlinit vârsta de pensionare. Un astfel de efect nu este în concordanță cu principiul de reabilitare socială care reglementează dreptul penal al statelor contractante și nici cu spiritul Convenției.

3. Scurte considerații cu privire la recenta modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

În Monitorul Oficial al României nr. 549 din 24 iulie 2014 a fost publicată Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prin care s-a eliminat posibilitatea magistraților și personalului asimilat acestora de a mai beneficia de pensie de serviciu în cazul în care au fost condamnati pentru fapte de corupție.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2014, Autor: Ionuţ Militaru

Reclame

Modificarea Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa CEDO şi recursul în interesul legii privind admisibilitatea acţiunii în revendicare

Statul român între ciocan şi nicovală

Statul român între ciocan şi nicovală

Ultimul proiect de modificare a Legii nr. 10/2001 aflat în dezbatere din luna octombrie nu a intrat încă în vigoare pentru că a fost supus controlului de constituţionalitate anterior promulgării, atât la sesizarea deputaţilor (respinsă prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1351/10 decembrie 2008), cât şi la sesizarea Preşedintelui României (respinsă printr-o decizie din 14 ianuarie 2009, aflată în curs de redactare).

Recursul în interesul legii formulat de Procurorul General a fost admis de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie din data de 9 iunie 2008, aflată de asemenea în faza redactării. Între timp, evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României infirmă expres soluţia din RIL.

În cea mai recentă hotărâre, pronunţată în cauza Faimblat contra României (13 ianuarie 2009 – traducere), Curtea Europeană constată încălcarea succesivă a Convenţiei de către statul român şi face aplicarea art. 46 din Convenţie, impunând Guvernului să adopte măsuri generale (legislative, administrative şi bugetare) prin care să asigure respectarea termenului rezonabil în care se răspunde cererilor de restituire a unui bun imobil naţionalizat ori prin care să fie înlăturate obstacolele legale din calea executării cu celeritate a deciziilor administrative sau judecătoreşti având ca obiect restituirea imobilelor naţionalizate sau primirea de compensaţii pentru prejudiciul suferit.

Acţiunea în constatarea nulităţii naţionalizării formulată de reclamanţii Solomon Faimblat şi Salomeia Faimblat a fost respinsă de instanţele interne ca inadmisibilă pe motiv că nu au respectat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Amintind jurisprudenţa constantă (cauza Ruxanda Ionescu contra României, cauza Matache contra României), Curtea a constatat că procedura instituită prin Legea nr. 247/2005 nu asigură o despăgubire efectivă deoarece Fondul Proprietatea nu funcţionează la parametri normali. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei îndelungate a compensaţiei (mutatis mutandis, Porţeanu contra României).

În concluzie, deşi mecanismul de legiferare a fost corect şi soluţia la nivel teoretic (formal) a Secţiilor Unite ar fi întemeiată, în fapt realităţile administrative şi lipsa de randament a Fondului Proprietatea conduc la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional (a contrario, cauza Penţia şi Penţia contra României unde reclamanţii nu au un „bun” în sensul Convenţiei). Este evident că excepţiile reţinute de ICCJ în minută au devenit regulă în momentul de faţă datorită incapacităţii bugetare a statului român. Probabil acesta este şi motivul pentru care redactarea deciziei durează atât de mult.

Soluţia contrară, a admiterii acţiunii în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători, ar rezolva numai provizoriu problema statului român, deoarece art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică şi în cazul chiriaşilor cumpărători, aceştia având la rândul lor dreptul la despăgubiri (cauza Raicu contra României, în situaţia specifică a recursului în anulare).

Din acest punct de vedere, noua modificare a Legii nr. 10/2001, în măsura în care va vedea lumina tiparului în Monitorul Oficial, nu ar putea schimba situaţia actuală decât dacă ar avea în spate un buget exorbitant, ceea ce în condiţiile crizei actuale pare o utopie.   

Legea nr. 298 din 18 noiembrie 2008 – accesul la datele cu caracter personal din sectorul comunicaţiilor electronice

Legea nr. 298 din 18 noiembrie 2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, a fost publicată în Monitorul Oficial.

Practica autorităţilor publice încălca – până în prezent – prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect sesizat de mine încă din 2006 cu ocazia unui concurs de referate CEDO, prin faptul că existau organisme specializate care „mascau” interceptarea sub forma unor înregistrări ce ţin de localizarea în spaţiu şi timp a telefonului, durata convorbirii, numerele de telefon între care au existat convorbiri (listing-uri), inclusiv identitatea persoanelor ce folosesc numerele telefonice şi excluzând deci o înregistrare audio, în sensul Codului de procedură penală. Obţinerea listing-ului apelurilor sau a traficului de internet al unui utilizator pe baza unei simple adrese era în afara cadrului legal, neexistând nicio prevedere care să acorde acest drept autorităţilor, şi încălca prin urmare condiţiile de previzibilitate a ingerinţei, condiţii impuse de Convenţia Europeană (cauza Malone c. Regatului Unit).

Din realităţile judiciare rezultă că, primind sesizarea unui organ judiciar (poliţie, parchet etc, fără autorizarea instanţei prevăzute în Codul de procedură penală) după comiterea unei infracţiuni de către o persoană, se înaintau informaţii din perioada anterioară sesizării (de către companii private sau de către instituţii publice), ceea ce constituie dovada existenţei unor arhive (baze de date) proprii sau a accesului la bazele de date ale companiilor de telefonie sau a providerilor de internet, în lipsa unui cadru legal care să îndeplinească garanţiile art. 8 CEDO, aspecte care sunt, încă, de natură a conduce la o condamnare a statului român pe terenul Convenţiei Europene, deoarece ingerinţele sunt anterioare actualei modificări legislative.

Pentru că nu am avut încă timpul de a analiza în amănunt această lege, îmi menţin rezervele cu privire la garanţiile impuse de art. 8 CEDO ale actualei proceduri.

 Iată textul legii (descarcă):

 Art. 1. – (1) Prezenta lege stabileşte obligaţia furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice, pentru punerea acestora la dispoziţia autorităţilor competente în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave.

(2) Prezenta lege se aplică datelor de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi juridice, precum şi datelor conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat.

(3) Prezenta lege nu se aplică în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiile consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice.

(4) Punerea în aplicare a prevederilor prezentei legi se face cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu completările ulterioare.

Art. 2. – (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) furnizor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice – persoana care furnizează în scop comercial servicii şi/sau reţele de comunicaţii electronice către utilizatori finali sau alţi furnizori de reţele sau servicii de comunicaţii electronice pentru susţinerea traficului acestora;

b) date – informaţiile privind traficul, localizarea şi alte date legate de acestea, necesare pentru identificarea unui abonat sau utilizator;

c) utilizator – persoana fizică sau juridică care foloseşte un serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului în scopuri personale sau profesionale, fără a fi în mod necesar abonat al acelui serviciu;

d) abonat – persoana fizică sau juridică ce a încheiat un contract cu un furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în vederea furnizării unor asemenea servicii;

e) serviciu de telefonie – apelul (voce, mesagerie vocală, teleconferinţă şi transfer de date), serviciile suplimentare (redirecţionarea convorbirii şi transferul apelului) şi serviciile de mesagerie şi multimedia (servicii de mesagerie scurtă, servicii media îmbunătăţite şi servicii multi-media);

f) infracţiune gravă – infracţiunea care face parte dintre infracţiunile enumerate la art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate săvârşite sau nu de un grup infracţional organizat, dintre cele prevăzute în Capitolul IV din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, precum şi dintre infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Titlul I din Partea specială a Legii nr. 15/1968 – Codului Penal al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

g) identificatorul utilizatorului – codul unic de identificare alocat unei persoane care se abonează sau se înregistrează la un serviciu de acces la internet sau la un serviciu de comunicaţii prin internet;

h) identificatorul celulei – codul de identificare a celulei în care se iniţiază sau se finalizează un apel de telefonie mobilă;

i) apel nereuşit – comunicarea în cadrul căreia apelul telefonic a fost conectat, dar nu a primit răspuns sau a făcut obiectul unei intervenţii din partea administratorului reţelei;

j) apel neconectat – apelul iniţiat de la un terminal telefonic sau echipament cu acces la un serviciu de telefonie, dar care nu s-a finalizat tehnic, în sensul stabilirii unei conexiuni între apelant şi apelat.

(2) În tot cuprinsul prezentei legi sunt, de asemenea, aplicabile definiţiile prevăzute la art. 3 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 din cadrul Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu completările ulterioare.

CAPITOLUL II

Reţinerea datelor

Art. 3. – (1) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia de a asigura, pe cheltuială proprie, crearea şi administrarea unei baze de date, în format electronic, în vederea reţinerii următoarelor categorii de date, în măsura în care sunt generate sau prelucrate de aceştia:

a) date necesare pentru urmărirea şi identificarea sursei unei comunicări;

b) date necesare pentru identificarea destinaţiei unei comunicări;

c) date necesare pentru a determina data, ora şi durata comunicării;

d) date necesare pentru identificarea tipului de comunicare;

e) date necesare pentru identificarea echipamentului de comunicaţie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament;

f) date necesare pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile.

(2) Datele se reţin timp de 6 luni de la momentul efectuării comunicării.

(3) Cheltuielile legate de crearea şi administrarea bazei de date sunt deductibile fiscal.

Art. 4. – Datele necesare pentru urmărirea şi identificarea sursei unei comunicări cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă – numărul de telefon apelant, precum şi numele şi adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat;

b) în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet – indetificatorul/identificatorii alocaţi utilizatorilor; identificatorul de utilizator şi numărul de telefon alocate pentru efectuarea oricărei comunicări prin reţeaua publică de telefonie; numele şi adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat, căruia i s-a alocat o adresă Internet Protocol (IP), un identificator de utilizator sau un număr de telefon, la momentul comunicării.

Art. 5. – Datele necesare pentru identificarea destinaţiei unei comunicări cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă – numărul/numerele formate/apelate şi, în cazurile care includ servicii suplimentare precum redirecţionarea sau transferul apelului, numărul/numerele către care este dirijat apelul; numele şi adresa/adresele abonatului/abonaţilor ori ale utilizatorului/utilizatorilor înregistraţi;

b) în cazul serviciilor de poştă electronică şi telefonie prin internet: identificatorul utilizatorului sau numărul de telefon al destinatarului/destinatarilor unui apel telefonic prin internet; numele şi adresa/adresele abonatului/abonaţilor sau ale utilizatorului/utilizatorilor înregistraţi şi identificatorul utilizatorului destinatar al comunicării.

Art. 6. – Datele necesare pentru a determina data, ora şi durata comunicării cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă – data şi ora iniţierii şi încheierii unei comunicări;

b) în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet – data şi ora conectării la şi ale deconectării de la serviciul de acces la internet, adresa IP alocată dinamic sau static unei comunicări de furnizorul de servicii de acces la internet, precum şi identificatorul abonatului sau al utilizatorului înregistrat; data şi ora conectării la şi ale deconectării de la serviciul de poştă electronică sau de telefonie prin internet.

Art. 7. – Datele necesare pentru identificarea tipului de comunicare cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă – informaţii privind serviciul de telefonie utilizat;

b) în cazul comunicărilor prin serviciul de poştă electronică şi de telefonie prin internet – informaţii privind serviciul de acces la internet utilizat.

Art. 8. – Datele necesare pentru identificarea echipamentului de comunicaţie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă – numărul de telefon apelant şi numărul de telefon apelat;

b) în cazul reţelelor de telefonie mobilă – numărul de telefon al apelantului şi numărul de telefon apelat; identitatea internaţională de abonat mobil (IMSI) a apelantului; identitatea internaţională a echipamentului mobil (IMEI) a apelantului; identitatea IMSI a apelatului; identitatea IMEI a apelatului; în cazul serviciilor anonime preplătite – data şi ora activării iniţiale a serviciului, precum şi identificatorul celulei din care a fost activat serviciul;

c) în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet – numărul de telefon al apelantului în cazul accesului prin dial-up; linia DSL sau alt punct terminal al celui care iniţiază comunicarea.

Art. 9. – Date necesare pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile cuprind:

a) identificatorul celulei la începutul comunicării;

b) datele care permit stabilirea localizării geografice a celulelor, prin referire la identificatorul acestora, pe durata în care datele comunicării sunt reţinute.

Art. 10. – (1) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, aflaţi sub jurisdicţie română, au obligaţia reţinerii datelor referitoare la un apel nereuşit numai atunci când aceste date sunt generate sau prelucrate şi stocate în cazul serviciului de telefonie, ori înregistrate – în cazul serviciului de acces la internet, în cadrul activităţii de furnizare a serviciilor respective.

(2) Furnizorii nu au obligaţia reţinerii datelor prevăzute la art. 3 alin. (1) în cazul apelurilor neconectate.

Art. 11. – (1) În aplicarea prevederilor prezentei legi este interzisă interceptarea şi reţinerea conţinutului comunicării sau a informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice.

(2) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia de a reţine numai acele categorii de date enumerate la art. 3 alin. (1), care sunt accesibile ca urmare a desfăşurării activităţilor proprii, în condiţiile legii.

(3) La sfârşitul perioadei de reţinere, toate datele reţinute în temeiul prezentei legi, cu excepţia datelor puse la dispoziţia autorităţilor competente, potrivit legii, şi care au fost păstrate de către acestea, trebuie să fie distruse prin proceduri automatizate, ireversibil.

Art. 12. – Activitatea de reţinere a datelor se realizează cu respectarea următoarelor principii:

a) datele reţinute trebuie să fie de aceeaşi calitate şi supuse aceluiaşi grad de securitate şi protecţie, cu cele utilizate la nivelul reţelelor furnizorilor de comunicaţii electronice;

b) datele reţinute trebuie supuse unor măsuri tehnice şi organizatorice corespunzătoare, în vederea protejării datelor împotriva distrugerilor accidentale sau ilicite, alterării sau pierderii accidentale, stocării, prelucrării, accesării sau dezvăluirii neautorizate sau ilicite;

c) datele reţinute trebuie supuse unor măsuri tehnice şi organizatorice corespunzătoare, în vederea asigurării faptului că numai personalul autorizat în acest sens are acces la aceste date.

Art. 13. – (1) În situaţia în care datele prevăzute la art. 4-7 pot fi reţinute de mai mulţi furnizori de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice, activitatea de reţinere a datelor se face doar la unul dintre furnizori.

(2) Activitatea de reţinere a datelor prevăzute la art. 4-7 poate fi desfăşurată, acolo unde este tehnic posibil şi în urma unei înţelegeri contractuale, de un terţ în numele unui furnizor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice, cu respectarea prevederilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu completările ulterioare.

(3) Obligaţia de reţinere a datelor prevăzute la art. 4-7 se aplică furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice care alocă numerotaţie, în cazul serviciilor de telefonie fixă şi mobilă, respectiv adrese de IP, în cazul serviciilor de date.

Art. 14. – (1) Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Public, Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe, denumite în continuare autorităţi competente au obligaţia de a colecta şi de a transmite semestrial Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei următoarele date statistice, în vederea urmăririi şi controlului aplicării prevederilor cuprinse în prezenta lege:

a) numărul cazurilor în care informaţiile au fost furnizate autorităţilor competente, în conformitate cu prevederile prezentei legi;

b) perioada de timp scursă între data la care datele au fost reţinute şi data la care autoritatea competentă a solicitat transmiterea acestor date;

c) numărul de cazuri în care solicitările de date nu au putut fi îndeplinite.

(2) Termenele până la care trebuie transmise datele statistice se stabilesc prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

(3) Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei centralizează datele statistice primite de la autorităţile competente şi transmite anual Comisiei Europene statisticile elaborate în baza acestora. Statisticile nu vor conţine date cu caracter personal.

CAPITOLUL III

Procedura solicitării datelor reţinute

Art. 15. – Furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia ca, la solicitarea autorităţilor competente, în baza autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 16, să transmisă acestora de îndată datele reţinute potrivit prezentei legi, cu excepţia cazurilor de forţă majoră.

Art. 16. – (1) Solicitarea transmiterii de date reţinute potrivit prezentei legi se realizează numai după ce a fost începută urmărirea penală, cu autorizarea motivată a preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori a judecătorului desemnat de acesta, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, potrivit legii, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni grave.

(2) În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute la alin. (1) ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală ori îndeplinirii obligaţiilor asumate de România prin documente juridice de cooperare internaţională sau ca stat membru al Uniunii Europene, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau căruia i-ar reveni această competenţă poate să autorizeze, prin ordonanţă motivată, solicitarea transmiterii de date reţinute, potrivit prezentei legi. În termen de 48 de ore de la emiterea autorizării, procurorul prezintă instanţei de judecată competente, potrivit alin. (1), motivele care au stat la baza emiterii autorizării. Instanţa de judecată se pronunţă cu privire la legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a autorizat solicitarea transmiterii de date reţinute, în cel mult 48 de ore.

(3) Autorizaţia de solicitare a datelor reţinute trebuie să cuprindă:

a) denumirea instanţei/parchetului;

b) data, ora şi locul emiterii;

c) numele şi prenumele judecătorului/procurorului;

d) durata de valabilitate a autorizaţiei;

e) denumirea şi sediul social al persoanei juridice care urmează să pună la dispoziţie datele reţinute;

f) indicarea persoanei cu privire la care se va face verificarea datelor reţinute sau indicarea codului de identificare a abonatului ori utilizatorului înregistrat pentru serviciile de internet sau a numărului de telefon al abonatului ori utilizatorului înregistrat pentru serviciile de telefonie fixă sau mobilă;

g) temeiurile concrete care determină autorizarea de solicitare a datelor reţinute;

h) perioada de timp pentru care datele reţinute urmează a fi furnizate;

i) semnătura judecătorului/procurorului.

(4) Lipsa oricăreia dintre menţiunile prevăzute la alin. (3) se sancţionează cu nulitatea absolută a autorizaţiei.

(5) Durata de valabilitate a autorizaţiei nu poate depăşi 15 zile.

(6) Datele reţinute care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei, acestea vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces verbal.

(7) Dacă în cauză s-a dispus soluţia de netrimitere în judecată, datele reţinute se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi se păstrează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, iar când se distrug, se încheie un proces verbal în acest sens.

(8) Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, datele reţinute se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii.

CAPITOLUL IV

Autoritatea de supraveghere

Art. 17. – Autoritatea competentă să monitorizeze aplicarea prevederilor prezentei legi este Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, denumită în continuare A.N.S.P.D.C.P.

CAPITOLUL V

Regimul sancţionator

Art. 18. – (1) Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 3 alin. (2);

b) neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 11 alin. (2) şi (3);

c) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 12.

(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează, prin derogare de la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă de la 2.500 de lei la 500.000 de lei.

(3) Constatarea contravenţiilor prevăzute la alin. (1) şi aplicarea sancţiunilor se efectuează de către personalul de control împuternicit în acest scop al A.N.S.P.D.C.P., în conformitate cu prevederile art. 35 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 19. – (1) Orice accesare intenţionată sau transfer al datelor păstrate în conformitate cu prezenta lege, fără autorizare, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Împiedicarea cu intenţie a punerii la dispoziţie către autorităţile competente a datelor reţinute ca urmare a aplicării prezentei legi constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an.

(3) Tentativa la infracţiunea prevăzută la alin. (1) se pedepseşte.

CAPITOLUL VI

Dispoziţii finale

Art. 20. – În scopul prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, organele de stat cu atribuţii în acest domeniu pot avea acces, în condiţiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securităţii naţionale, la datele reţinute de furnizorii de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice.

Art. 21. – Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 5, alineatele (1) şi (6) vor avea următorul cuprins:

„Art. 5. – (1) Datele de trafic referitoare la abonaţi şi utilizatori înregistraţi, prelucrate şi reţinute de furnizorul unei reţele publice de comunicaţii electronice sau de furnizorul unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului, trebuie să fie şterse sau transformate în date anonime atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (2), (3), (5) şi (51).

……………………………………………………………………………

(6) Prevederile alin. (1) – (3) şi (5) nu aduc atingere posibilităţii autorităţilor competente de a avea acces la datele de trafic, în condiţiile legii.”

2. La articolul 8, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins:

„(5) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere posibilităţii autorităţilor competente de a avea acces la datele păstrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în condiţiile legii.”

Art. 22. – În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei va elabora normele metodologice de aplicare a acesteia, pe care le va supune spre aprobare Guvernului.

Art. 23. – (1) Prezentul act normativ intră în vigoare la 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) Dispoziţiile referitoare la reţinerea datelor de trafic şi localizare corespunzătoare serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet se vor aplica începând cu data de 15 martie 2009.

*

Prezenta lege transpune Directiva nr. 2006/24/CE privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi de modificare a Directivei nr. 2002/58/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L105/13 aprilie 2006. 

Modificarea Legii nr. 10/2001. Masuri de protectie a chiriasilor-cumparatori. Despagubirea fostilor proprietari

Noutaţi legislative in materia proprietatii asupra caselor nationalizate.

Nu-mi dau seama exact ce efecte produce aceasta lege de modificare. M-am uitat pe forma de aici.

  1. Remarc la pct. 7 ca prin modificarea art. 20 persoanele care au fost despagubite in baza Legii nr. 112/1995 au dreptul la diferenta dintre suma primita atunci si valoarea de circulatie (actuala?) a imobilului.

Nu-mi dau seama de ce, pentru ca au pierdut „calitatea de victima” in momentul in care au optat pentru despagubiri, pe care le-au si primit.

Practic vor fi despagubite inca o data, la valoarea de circulatie a imobilului! Oare de la momentul actual sau de la momentul in care au primit despagubirea anterioara? Greu de stabilit prin expertiza la valoarea de atunci, totusi… 

  2. S-a urmarit protejarea chiriasilor- cumparatori, insa nu au in vedere jurisprudenta CEDO, care constata incalcarea art. 1 Protocol 1 daca fostul proprietar are o hotarare impotriva statului prin care se constata preluarea abuziva sau prin care este obligat statul la restituirea bunului, dar totusi acesta a fost instrainat.

In cazul in care existau doar notificari (procedura administrativa) , fara recunoasterea dreptului in justitie, nu a fost condamnare (cauza Pentia impotriva Romaniei, decizie de inadmisibilitate) .

Concluzia, CEDO devine aplicabila ratione temporis (inclusiv ratione materiae) numai daca exista o recunoastere a dreptului dupa 1994 prin hotarare judecatoreasca. In caz contrar, reclamantul nu are un bun si nu beneficiaza de garantiile art. 1 Protocol 1.

Daca despagubirea ar fi efectiva cred ca s-ar putea pune capat proceselor CEDO in cauzele in care exista o hotarare impotriva statului (considerat asadar de rea-credinta la vanzare). Legea insa nu este foarte clara, pentru a-i pune din nou in termen pentru a primi despagubiri pe cei aflati in aceasta situatie.

A se vedea comunicatul CEDO privind succesul Poloniei care a optat numai pentru despagubiri. Ar fi de vazut legea lor, pentru ca in comunicat eu citesc ceva de genul despagubiri 20% din valoare actuala!

  3. Legea nu prevede noi termene, astfel ca nu cred ca pot exista solicitari noi. Semn de intrebare.

La pct. 12 se instituie „calea obligatorie dupa intrarea in vigoare” a legii, asa ca nu vor fi admisibilie revendicarile. Cu toate acestea, in privinta despagubirilor pentru chiriasii care au ramas fara case, pct. 17 al legii de modificare are in vedere doar cazul in care „titlurile au fost desfiintate” anterior prin hotarare judecatoreasca. Este pierdut din vedere cazul in care titlul a ramas valabil (nu a fost anulat sau declarat nul), insa a fost admisa actiunea in revendicare.

  4. Se abroga art. 43 privind interdictia de instrainare a imobilelor timp de 10 ani.

  5. Se instituie obligatia persoanei indreptatite de a achita chiriasului- cumparator despagubiri pentru sporul de valoare. Inainte in cazul preluarii ilicite platea statul.

  6. Mi se pare aberanta calificarea contractelor drept acte autentice, mai ales ca transferul proprietatii se putea face prin act sub semnatura privata. Cred ca in practica asa erau multe (la apartamente).

7. Pastrez rezerve cu privire la efectivitatea acestor masuri reparatorii. Nu ar fi nicio problema daca fostii proprietari ar primi banii, insa condamnarile la CEDO vor curge din lipsa de efectivitate a despagubirii, adica a actiunilor la Fondul Proprietatea, care nu functioneaza.

Legislaţie europeană pentru comunitatea Blog

Pluralismul mediatic trebuie asigurat astfel incat toti cetatenii sa aiba acces la mass media libere, subliniaza membrii PE in rezolutia adoptata joi, 25 septembrie a.c. Pentru a preveni influenta unor proprietari, actionari sau guverne asupra continutului editorial, deputatii europeni solicita adoptarea unor Carte editoriale si incurajeaza o dezbatere deschisa cu privire la statutul blog-urilor.  Detalii

 

 

Rezoluţia Parlamentului European din 25 septembrie 2008 privind media pentru comunitate în Europa (2008/2011(INI))

Parlamentul European ,

–   având în vedere articolele 150 şi 151 din Tratatul CE,

–   având în vedere Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi anumite documente conexe, semnat la 2 octombrie 1997, precum şi Protocolul nr.9 privind sistemul de radiodifuziune publică în statele membre(1) ,

–   având în vedere articolul 11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,

–   având în vedere Convenţia UNESCO privind protejarea şi promovarea diversităţii formelor de exprimare culturală, care recunoaşte legitimitatea politicilor publice de recunoaştere şi promovare a pluralismului,

–   având în vedere Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice (Directivă-cadru)(2) ,

–   având în vedere Directiva 2002/19/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la reţelele de comunicaţii electronice şi la infrastructura asociată, precum şi interconectarea acestora (Directiva privind accesul)(3) ,

–   având în vedere Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii (Directiva privind autorizarea)(4) ,

–   având în vedere Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile electronice de comunicaţii (Directiva privind serviciul universal)(5) ,

–   având în vedere Directiva 2007/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2007 de modificare a Directivei 89/552/CEE a Consiliului privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege şi acte administrative ale statelor membre cu privire la desfăşurarea activităţilor de difuzare a programelor de televiziune(6) ,

–   având în vedere Decizia nr. 676/2002/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind cadrul de reglementare pentru politica de gestionare a spectrului de frecvenţe radio în Comunitatea Europeană (Decizia privind spectrul de frecvenţe radio)(7) ,

–   având în vedere Cartea Albă prezentată de Comisie privind o politică europeană în domeniul comunicaţiei (COM(2006)0035),

–   având în vedere Comunicarea Comisiei din 20 decembrie 2007 privind o abordare europeană a competenţei mediatice în mediul digital (COM(2007)0833),

–   având în vedere Rezoluţia sa din 14 iulie 1995 privind Cartea verde cu soluţii strategice în vederea consolidării industriei europene de programe în contextul politicii audiovizuale a Uniunii Europene(8) ,

–   având în vedere Documentul de lucru al serviciilor Comisiei privind pluralismul mediatic în statele membre ale Uniunii Europene (SEC(2007)0032),

–   având în vedere rezoluţia sa din 22 aprilie 2004 privind riscurile încălcării, în spaţiul UE, în special în Italia, a libertăţii de exprimare şi de informare [articolul 11 alineatul (2) din Carta Drepturilor Fundamentale](9) ,

   având în vedere studiul „Situaţia mediei pentru comunitate din Uniunea Europeană” solicitat de Parlamentul European,

   având în vedere recomandarea Media pentru comunitate/Rec(2007)2 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind pluralismul şi diversitatea conţinutului mediatic,

–   având în vedere Declaraţia (Decl-31.01.2007E) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind protejarea rolului mijloacelor de informare într-un spaţiu democratic în contextul concentrării mediatice,

–   având în vedere Declaraţia comună privind diversitatea în sistemul de radiodifuziune, elaborată de către raportorul special al ONU pentru libertatea de opinie şi exprimare, reprezentantul OSCE pentru libertatea mass-mediei, raportorul special al OSA pentru libertatea de exprimare şi raportorul special al ACHPR (Comisia africană pentru drepturile omului şi drepturile popoarelor) pentru libertatea de exprimare şi accesul la informaţie, adoptată la 12 decembrie 2007,

   având în vedere articolul 45 din Regulamentul de procedură,

–   având în vedere raportul Comisiei pentru cultură şi educaţie (A6-0263/2008),

A.   întrucât media pentru comunitate sunt organizaţii fără scop lucrativ, răspunzătoare în faţa comunităţii pe care caută să o deservească,

B.   întrucât „fără scop lucrativ” presupune că aceste mijloace de comunicare în masă au ca scop principal participarea la activităţi de interes public şi/sau privat fără a beneficia de un profit comercial sau financiar,

C.   întrucât „răspunzătoare în faţa comunităţii” presupune că aceste mijloace de comunicare în comunitate trebuie să informeze comunitatea cu privire la acţiunile şi deciziile proprii, să le justifice şi să fie sancţionate în cazul unei eventuale conduite necorespunzătoare,

D.   întrucât există diferenţe majore între statele membre în ceea ce priveşte diseminarea şi impactul acestor mijloace în societare, acestea fiind cele mai mari în acele state membre care sunt conştiente de valoarea adăugată a acestora şi le recunosc în mod clar statutul juridic,

E.   întrucât mijloacele de comunicare în comunitate sunt deschise la participarea membrilor comunităţilor în crearea conţinutului, stimulând astfel participarea voluntară şi activă la producţia de media, mai degrabă decât consumul pasiv de media,

F.   întrucât, adesea, aceste mijloace pentru comunitate nu reprezintă majoritatea membrilor societăţii ci deservesc diferite grupuri restrânse care nu sunt vizate de alte media şi care, de multe ori, au un caracter local sau regional,

G.   întrucât media pentru comunitate îndeplinesc un rol important, dar prea puţin cunoscut în peisajul media, în special ca sursă de conţinut local şi încurajează inovaţia, creativitatea şi diversitatea conţinutului,

H.   întrucât media pentru comunitate sunt obligate să prezinte un mandat bine definit, care, de exemplu, să asigure un câştig social reflectat, de asemenea, în conţinutul acestora,

I.   întrucât unul dintre principalele puncte slabe ale media pentru comunitate din Uniunea Europeană este lipsa recunoaşterii juridice a acestora de către numeroase sisteme juridice naţionale şi întrucât, de asemenea, până în prezent, niciunul dintre textele juridice relevante ale Comunităţii Europene nu abordează încă problema media pentru comunitate,

J.   întrucât introducerea unui cod de practică, suplimentar recunoaşterii juridice, ar clarifica statutul, procedurile şi rolul sectorului, contribuind la certitudinea acestuia şi asigurând, în acelaşi timp, independenţa şi prevenind conduita necorespunzătoare,

K.   întrucât internetul a condus acest domeniu spre o eră nouă, cu posibilităţi şi provocări noi şi întrucât costurile de trecere de la transmisia analogică la cea digitală au afectat puternic media pentru comunitate,

L.   întrucât 2008 a fost desemnat Anul european al dialogului intercultural, ceea ce înseamnă că media din UE au un rol deosebit de important în asigurarea unei modalităţi perfect adecvate de exprimare şi informare pentru entităţile culturale mai mici în cadrul societăţii în ansamblul ei şi pentru continuarea dialogului intercultural pe parcursul anului 2008 şi ulterior,

M.   întrucât media pentru comunitate reprezintă modalităţi importante de implicare a cetăţenilor şi de încurajare a acestora să participe activ la societatea civilă; întrucât media pentru comunitate îmbogăţesc dezbaterea socială, reprezentând modalităţi de pluralism de idei intern şi întrucât concentrarea proprietăţii reprezintă un pericol la adresa reflectării aprofundate de către media a acelor aspecte locale care prezintă interes pentru toate grupurile ce constituie comunitatea,

1.   subliniază faptul că media pentru comunitate reprezintă un mijloc eficient pentru consolidarea diversităţii culturale şi lingvistice, a incluziunii sociale şi a identităţii locale, ceea ce explică diversitatea acestui sector;

2.   subliniază faptul că media pentru comunitate sprijină consolidarea identităţilor anumitor grupuri de interese, permiţând, în acelaşi timp, membrilor grupurilor respective să cunoască alte grupuri sociale şi, în consecinţă, să îndeplinească un rol important în susţinerea toleranţei şi a pluralismului social şi să contribuie la dialogul intercultural;

3.   subliniază, de asemenea, faptul că media pentru comunitate promovează dialogul intercultural prin educarea publicului larg, combaterea stereotipurilor negative şi corectarea imaginii proiectate de către mass-media în ceea ce priveşte comunităţile în societate ameninţate cu excluderea, cum ar fi refugiaţii, migranţii, minoritatea rromă, precum şi alte minorităţi etnice şi religioase; subliniază faptul că media pentru comunitate reprezintă unul dintre mijloacele existente pentru integrarea imigranţilor şi, de asemenea, permit membrilor dezavantajaţi ai societăţii să devină participanţi activi prin implicarea în dezbateri importante pentru aceştia;

4.   subliniază faptul că media pentru comunitate pot avea un rol semnificativ în programele de formare profesională care implică organizaţii din exterior, inclusiv universităţile, şi acei membri ai comunităţii puţin calificaţi, având rolul unui mediu propice experienţei de muncă; subliniază faptul că formarea persoanelor în sfera digitală, web şi editorială prin participarea la activităţile media pentru comunitate le oferă acestora competenţe utile şi transferabile;

5.   subliniază faptul că media pentru comunitate funcţionează drept catalizatori pentru creativitatea locală, oferind artiştilor şi antreprenorilor creativi o platformă publică pentru testarea noilor idei şi concepte;

6.   consideră că media pentru comunitate contribuie la obiectivul de îmbunătăţire a competenţei mediatice a cetăţenilor prin implicarea directă a acestora în crearea şi distribuţia conţinutului şi încurajează centrele comunitare situate în şcoli să acţioneze în vederea dezvoltării atitudinii civice în rândul tinerilor, a creşterii competenţei mediatice, precum şi a dobândirii unor competenţe ce pot fi întrebuinţate ulterior, în participarea la media pentru comunitate;

7.   subliniază faptul că media pentru comunitate sprijină consolidarea pluralismului mediatic, deoarece oferă perspective suplimentare cu privire la probleme de interes pentru o anumită comunitate;

8.   subliniază faptul că, în lumina retragerii de pe piaţă sau a inexistenţei media publice şi comerciale în unele zone, inclusiv zonele îndepărtate, şi a tendinţei media comerciale de a reduce conţinutul local, media pentru comunitate pot asigura singura sursă de ştiri şi informaţii locale şi pot reprezenta singura voce a comunităţilor locale;

9.   salută faptul că media pentru comunitate îi pot face pe cetăţeni mai conştienţi de serviciile publice actuale şi pot ajuta la susţinerea participării societăţii civile la discursul public;

10.   consideră că media pentru comunitate îşi pot aduce o contribuţie eficientă la procesul apropierii Uniunii de cetăţeni, adresându-se unei audienţe selectate în mod special; recomandă, de asemenea, statelor membre să colaboreze mai activ cu media pentru comunitate pentru a intra într-un dialog mai strâns cu cetăţenii;

11.   subliniază faptul că asigurarea unor media pentru comunitate de calitate superioară este esenţială pentru îndeplinirea potenţialului sectorului, precum şi faptul că, în lipsa unor resurse financiare adecvate, această calitate nu poate fi obţinută; observă faptul că resursele financiare ale media pentru comunitate variază mult, însă sunt, în general, destul de precare şi recunoaşte faptul că o finanţare suplimentară şi o adaptare digitală ar permite sectorului media pentru comunitate să îşi extindă profilul inovator şi să furnizeze servicii noi şi vitale care aduc valoare adăugată serviciilor analogice existente;

12.   observă faptul că sectorul este lipsit de sprijinul necesar pentru a putea face eforturi substanţiale în vederea îmbunătăţirii reprezentării pe lângă, şi a contactului cu, Uniunea Europeană şi factorii de decizie naţionali;

13.   subliniază necesitatea ca media pentru comunitate să fie independente politic;

14.   solicită Comisiei şi statelor membre să ia în considerare conţinutul rezoluţiei, definind media pentru comunitate drept media:

  

a)

fără scop lucrativ şi independente, atât în raport cu puterea la nivel naţional, cât şi cu cea la nivel local, participând în principal la activităţi în interesul publicului şi al societăţii civile şi urmărind obiective clar definite, ce au întotdeauna o valoare socială şi contribuie la dialogul intercultural;

  

b)

răspunzătoare în faţa comunităţii pe care caută să o deservească, ceea ce înseamnă că trebuie să informeze comunitatea cu privire la acţiunile şi deciziile proprii, să le justifice şi să fie sancţionate în cazul unei eventuale conduite necorespunzătoare, astfel încât serviciul să rămână sub controlul intereselor comunităţii şi să se prevină crearea unor reţele „de sus în jos”;

  

c)

deschise la participarea membrilor comunităţii în crearea conţinutului, aceştia putând participa la toate aspectele ce ţin de operare şi gestionare, deşi persoanele responsabile pentru conţinutul editorial trebuie să aibă un statut profesional;

15.   recomandă statelor membre să recunoască juridic media pentru comunitate drept un grup aparte în rândul media comerciale şi publice, fără a aduce prejudicii media tradiţionale, acolo unde această recunoaştere încă lipseşte;

16.   solicită Comisiei să ia în considerare media pentru comunitate drept o soluţie alternativă, ascendentă pentru creşterea pluralismului mediatic în momentul desemnării indicatorilor de pluralism mediatic;

17.   solicită statelor membre să sprijine mai activ media pentru comunitate în vederea asigurării pluralismului mediatic, cu condiţia ca acest sprijin să nu aducă prejudicii media publice;

18.   subliniază rolul pe care îl pot avea autorităţile locale, regionale şi naţionale în sprijinirea şi promovarea media pentru comunitate, prin asigurarea unei infrastructuri adecvate, împreună cu sprijinul acordat în cadrul programelor ce încurajează schimbul de cele mai bune practici, cum ar fi programul comunitar „Regiuni pentru schimbare economică” (fostul program Interreg);

19.   solicită statelor membre să asigure spectrul de televiziune şi radiofrecvenţe, atât analogic, cât şi digital, ţinând cont de faptul că serviciile puse la dispoziţie de media pentru comunitate nu trebuie evaluate în funcţie de oportunitatea costurilor sau justificarea costurilor dedicate alocării spectrului, ci mai degrabă în funcţie de valoarea socială pe care o reprezintă;

20.   recunoaşte că, pe de o parte, doar o mică parte a sectorului deţine cunoştinţele şi experienţa necesare pentru a solicita şi a beneficia de sprijinul UE, în timp ce, pe de altă parte, responsabilii cu autorizarea finanţării nu sunt conştienţi de potenţialul media pentru comunitate;

21.   recunoaşte faptul că sectorul se poate folosi mai mult de programele comunitare de finanţare, în măsura în care acestea contribuie la îndeplinirea obiectivelor media pentru comunitate, prin punerea în aplicare a unui număr de programe specifice, precum Fondul European de Dezvoltare Regională şi Fondul Social European, precum şi de oportunităţi de educare şi formare profesională a jurnaliştilor prin intermediul Programului de învăţare de-a lungul vieţii şi a altor programe; subliniază, cu toate acestea, faptul că finanţarea trebuie să vină în principal din surse naţionale, locale şi alte surse;

22.   solicită media pentru comunitate să stabilească o platformă internet europeană, prin intermediul căreia pot fi transmise informaţii utile şi relevante pentru sector şi să faciliteze înfiinţarea reţelelor şi a schimbului celor mai bune practici;

23.   încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie Consiliului, Comisiei, Comitetului Economic şi Social European şi Comitetului Regiunilor, precum şi guvernelor şi parlamentelor statelor membre.

 

(1)

JO C 340, 10.11.1997, p. 109.

(2)

JO L 108, 24.4.2002, p. 33.

(3)

JO L 108, 24.4.2002, p. 7.

(4)

JO L 108, 24.4.2002, p. 21.

(5)

JO L 108, 24.4.2002, p. 51.

(6)

JO L 332, 18.12.2007, p. 27.

(7)

JO L 108, 24.4.2002, p. 1.

(8)

JO C 249, 25.9.1995, p. 219.

(9)

JO C 104 E, 30.4.2004, p. 1026

 

Case pentru poliţişti. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative devine primul dezvoltator imobiliar al ţării

Din tot ce citesc în comunicatul de presă dat de Ministrul Internelor în 2 septembrie 2008, numai problema ultrajului mi se pare într-adevăr serioasă, în varianta folosirii de expresii jignitoare care nu este incriminată, dar şi în variantele incriminate în prezent, care nu sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 4 ani, pentru a îndeplini condiţiile art. 148 Cpp in vederea luării unei masuri preventive fata de făptuitor.

Nici problema asigurărilor de viaţă nu este de neglijat, mai ales că poliţiştii au un contact direct cu infractorii în toate domeniile în care activează aceştia. Probabil au considerat însă că e mai bine să instituie fonduri proprii pentru plata de despăgubiri, iar nu să achite asigurări de viaţă pentru toţi angajaţii. Cel puţin eu aşa înţeleg din comunicat.

Cât despre cei 50 % nu pot să spun decât că ideea nu este rea, pentru că banii oricum se plăteau aceloraşi persoane cu titlu de chirie, dar aşa cum este gandit proiectul nu este decât o nouă modalitate de a înşela statul.

Proiectul se află pe site-ul Ministerului Internelor, iar modificarea privind locuinţa vizează art. 32 din O.U.G. nr. 360/2002, care va avea următorul cuprins:

Art. 32 – (1) Poliţistul va fi sprijinit în construirea sau cumpărarea, o singură dată în timpul carierei, a unei locuinţe proprietate personalã în localitatea în care îşi are sediul unitatea la care este încadrat, în condiţiile legii.

(2) Poliţistul care nu deţine locuinţă proprietate personală, nici el şi nici soţul/soţia, în localitatea în care îşi are sediul unitatea la care este încadrat beneficiază de sprijinul prevăzut la alin. (1) prin acordarea unei indemnizaţii lunare de 50% din salariul de bază, pe o perioadă ce nu poate depăşi 15 ani.

(3) În situaţia în care poliţistul este căsătorit iar soţia/soţul este poliţist sau cadru militar în activitate, indemnizaţia prevăzută la alin. (2) se acordă numai unuia dintre aceştia.

(4) Metodologia de acordare şi sistare a indemnizaţiei prevăzute la alin. (2) se stabileşte prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative.

(5) Poliţiştii nu pot beneficia, în acelaşi timp, de indemnizaţia prevăzută la alin. (2) şi de cea prevăzută la art. 31 alin. (1) sau alin. (11).

(6) Indemnizaţia prevăzută la alin. (2) nu se acordă poliţiştilor care şi-au cumpărat locuinţa de serviciu în condiţiile Legii nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au in administrare, cu modificările şi completările ulterioare, şi nici celor care beneficiază de orice alte forme de sprijin pentru construirea sau cumpărarea unei locuinţe, acordat în condiţiile alin. (1) .

(7) Poliţistul care nu mai poate beneficia de compensaţia lunară pentru chirie, ca urmare a achiziţionării în sistemul creditelor bancare a unei locuinţe proprietate personală, în localitatea în care îşi are sediul unitatea la care este încadrat, are dreptul la indemnizaţia prevăzută la alin. (2) pe o perioadă ce nu poate depăşi durata creditului aflat în derulare, dar nu mai mult de 15 ani.”

 Iată şi nota de fundamentare, din care  citez: 

Norma va facilita accesul la o locuinţă proprietate personală pentru poliţistul care nu deţine a asemenea locuinţă în localitatea unde este încadrat, demersul propus fiind cu atât mai justificat cu cât în asemenea cazuri poliţistul beneficiază de sume similare pentru plata chiriei. Potrivit reglementărilor propuse, poliţiştii pot beneficia, alternativ, de dreptul menţionat anterior, ori de compensaţia pentru chirie; totodată, se propune ca norma să nu se aplice poliţiştilor care şi-au cumpărat locuinţa de serviciu în condiţiile Legii nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au in administrare, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin propunerea de reglementare menţionată, se doreşte a se institui un drept compensatoriu pentru riscurile la care sunt expuşi poliţiştii, potrivit îndatoririlor pe care le au îndeplinit. Sprijinul propus pentru poliţişti este corespunzător actualului context, caracterizat prin puterea redusă de cumpărare a acestei categorii de personal, raportată la nivelul încă foarte ridicat al dobânzilor la creditele ipotecare.

Nu trebuie omis nici că dispoziţia în cauză va crea posibilitatea asigurării unui climat de stabilitate în structurile încadrate cu poliţişti, creând coeziune între lucrător şi instituţie.

 Punctele slabe ale modificării legislative, care vor fi speculate în curând, sunt următoarele:

 sprijinul se acordă poliţiştilor care nu au o locuinţă în localitatea în care îşi are sediul unitatea la care sunt încadraţi. Prin urmare, chiar dacă poliţistul locuieşte într-o vilă la 2 km de Bucureşti, va putea beneficia de acest ajutor pentru a achiziţiona un apartament în Bucureşti. Este foarte cunoscut faptul că persoanele cu funcţii de conducere în unităţi mai mari (inspectori-şefi la nivel de IPJ, şefi de direcţii la nivel de IGP etc.) provin din alte oraşe, unde au reuşit să îşi cumpere deja locuinţă.

 Persoanele care au avut în ultimul an locuinţă în acea localitate nu sunt excluse de la acordarea sprijinului. Prin urmare, dacă au vândut/donat locuinţa unei rude de gradul I (fiu, părinte) înainte de apariţia legii, vor beneficia totuşi de ajutorul financiar.

– Beneficiază inclusiv poliţiştii care au contractat credite pentru achiziţionarea de apartamente, poate tocmai pentru că nu le pot vinde/ dona repede (ipotecă în favoarea băncii) pentru a îndeplini şi ei condiţiile legale.

– Acordarea acestor sume nu este însoţită de anumite garanţii sau limitări. Există poliţişti cu salarii de 100 de milioane care vor primi „ajutor” de 50 de milioane, probabil mult peste nivelul ratei la bancă sau peste necesarul construirii unei locuinţe în regie proprie.

         Ceea ce mi se pare totuşi ieşit din comun este că în Ministerul Internelor sunt câteva zeci de mii de poliţişti care vor beneficia de acest ajutor, pe când in Ministerul Justiţiei sunt numai câteva mii de magistraţi.

Sumele plătite de Ministerul Justiţiei pentru decontarea chiriei ar putea fi de asemenea folosite ca sprijin pentru construirea sau achiziţionarea unui imobil. Nu ar fi vorba de fonduri suplimentare si ar fi un real ajutor pentru magistraţi. Să nu mai spun că independenţa magistraţilor presupune şi anumite „sacrificii” din partea statului, pentru că nu mi se pare suficient ca unui magistrat să i se deconteze chiria, atâta timp cât el este la cheremul unui locator, într-o stare de provizorat şi nesiguranţă.

Cu toate acestea, se pare că numai poliţiştii beneficiază de acest proiect al statului, care cred că a fost gândit să treacă odată cu salarizarea magistraţilor.

La Ministerul Internelor se găsesc şi oameni orientaţi şi nu ar fi exclus ca proiectul să treacă de Parlament.