Interzicerea tratamentelor inumane şi degradante (art. 3 CEDO): Portul de lanţuri şi cătuşe de către un deţinut şi prezenţa gardienilor penitenciarului în timpul consultaţiilor medicale

În hotărârea CEDO pronunţată în cauza Duval c. Franţei, nr. 19868/08, Curtea a statuat că lanţurile şi cătuşele impuse unui deţinut, combinate cu prezenţa constantă a paznicilor sau a poliţiştilor în timpul unei consultaţii medicale care prezenta un anumit caracter intim, în afara locului de detenţie, constituie un tratament inuman şi degradant, Franţa fiind condamnată pentru încălcarea art. 3 din Convenţie.

În această hotărâre, Curtea a reamintit că, în mod normal, purtarea cătuşelor nu ridică probleme din punctul de vedere al art. 3 din Convenţie, atunci când este consecinţa unei detenţii legale şi nu au fost constatate folosirea forţei ori expunerea publică, cu depăşirea a ceea ce în mod rezonabil poate fi considerat ca fiind necesar, iar utilizarea lanţurilor pe durata consultaţiilor medicale rămâne o problemă acută din perspectiva art. 3 din Convenţie, la fel ca şi purtarea lanţurilor de către un deţinut care este transferat la un spital. În speţă, s-a considerat că măsura nu a fost în mod «strict necesară exigenţelor de securitate», că «astfel de măsuri de constrângere şi de supraveghere au fost de natură să cauzeze o senzaţie de arbitrar, un sentiment de inferioritate şi de nelinişte ce au atins un grad de umilire care a depăşit acel nivel inevitabil de umilire pe care examenele medicale în creează deţinuţilor».

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – Iunie 2011, Autori: Lavinia Cîrciumaru, Ionuţ Militaru

Reclame

Fişe tematice de jurisprudenţă CEDO

Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului a creat o remarcabilă serie de fişe ce cuprind jurisprudenţa pe diverse teme. Fişele sunt foarte interesante datorită faptului că pun în valoare cauze recente, fiind menţionate chiar şi cauzele pendinte pe rolul Curţii.

Potrivit comunicatului de presă  « La Cour lance des fiches thématiques sur sa jurisprudence » din 30 septembrie 2010, această creaţie se înscrie în cadrul « Planului de acţiune adoptat în urma Conferinţei de la Interlaken » în ianuarie 2010 (a se vedea Declaraţia de la Interlaken din 19 ianuarie 2010). Curtea speră ca efectul unei mai bune cunoaşteri a jurisprudenţei în statele membre va fi rezolvarea litigiilor în cadrul proceselor din faţa jurisdicţiilor interne, în scopul degrevării judecătorilor europeni de numărul mare de plângeri (a se vedea Raportul anual al CEDO pentru 2009).

Continuă lectura

Cauza Oleg Kolesnik c. Ucrainei (19 noiembrie 2009)–declaraţii obţinute în absenţa avocatului şi imposibilitate de ascultare a martorilor

Starea de fapt pertinentă 

Reclamantul a fost arestat în noiembrie 1998, alături de alte trei persoane, pentru omor şi furt calificat. În timpul interogatoriului iniţial ce a urmat unei reconstituiri, ambele activităţi desfăşurate în lipsa unui avocat, reclamantul a recunoscut că a ucis împreună cu alţi suspecţi două persoane. Ulterior, a afirmat că poliţia îl forţase să recunoască săvârşirea faptelor şi să renunţe la dreptul de a fi asistat de un avocat.  

După ce i-a fost desemnat un apărător, reclamantul a retractat declaraţiile anterioare şi a susţinut în faţa procurorului că e nevinovat. Tribunalul regional a restituit cauza parchetului pentru completarea urmăririi penale, apreciind că au fost încălcate unele dispoziţii ale codului de procedură penală. Tribunalul a apreciat cu precădere că acuzaţiile penale împotriva reclamantului impuneau ca acesta să fi fost reprezentat de un avocat în stadiul iniţial al procedurii.  

În februarie 2001, după completarea urmăririi penale, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant – deşi acesta a pledat nevinovat – pentru omor şi furt calificat, aplicând o pedeapsă  cu închisoarea de 14 ani. Declaraţiile a doi martori care confirmau alibiul reclamantului au fost înlăturate, datorită dubiului cu privire la credibilitatea acestora. Hotărârea a fost confirmată de Curtea supremă în mai 2001.  

În drept 

Curtea europeană a observat că instanţele naţionale au recunoscut încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului în faza iniţială a urmăririi penale, cu precădere a dreptului la apărare. Cu toate acestea, declaraţiile autoincriminante ale reclamantului – luate în lipsa avocatului şi în circumstanţe ce pot conduce în mod rezonabil la aprecierea că renunţarea la dreptul la apărare şi recunoaşterea faptelor au fost obţinute împotriva voinţei acestuia – au constituit elementele cheie în condamnarea sa. Curtea a constatat, cu unanimitate, că a fost încălcat art. 6 par. 1 şi 3 lit. c din Convenţie.

35.  The Court reiterates that, although not absolute, the right of everyone charged with a criminal offence to be effectively defended by a lawyer, assigned officially if need be, is one of the fundamental features of a fair trial (see Krombach v. France, no. 29731/96, § 89, ECHR 2001-II). The rights of the defence will in principle be irretrievably prejudiced when incriminating statements made during police interrogation without access to a lawyer are used for a conviction (see Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, § 55, ECHR 2008-…). 

36.  As regards the use of evidence obtained in breach of the right to silence and the privilege against self-incrimination, the Court reiterates that these are generally recognised international standards which lie at the heart of the notion of a fair trial under Article 6. Their rationale lies, inter alia, in the protection of the accused against improper compulsion by the authorities, thereby contributing to the avoidance of miscarriages of justice and to the fulfilment of the aims of Article 6. The right not to incriminate oneself, in particular, presupposes that the prosecution in a criminal case seek to prove their case against the accused without resort to evidence obtained through methods of coercion or oppression in defiance of the will of the accused (see Shabelnik, cited above, § 55 with further references).

37.  The Court notes that the domestic courts acknowledged the violation of the applicant’s procedural rights during the initial stage of the investigation, in particular his right of defence (see paragraph 12 above). Nevertheless, despite the acknowledgment of this violation, the applicant’s self-incriminating statements, obtained in the absence of a lawyer and in circumstances that give rise to a suspicion that both the original waiver of the right to legal representation and the applicant’s confessions were obtained in defiance of his will, served as a crucial element in his conviction.

Curtea a amintit că toate elementele de probă trebuie, de principiu, să fie administrate în şedinţă publică şi în prezenţa acuzatului, iar acesta trebuie să poată obţine interogarea martorilor sau să le adreseze întrebări. În speţă, reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi confruntat cu cei trei martori principali, nici în timpul urmăririi penale, nici în timpul judecăţii. Din actele dosarului şi din explicaţiile oferite de guvernul ucrainean a rezultat că autorităţile naţionale nu au luat măsuri suficiente pentru a asigura prezentarea martorilor în faţa instanţei. În ciuda acestor carenţe, declaraţiile martorilor au constituit o parte importantă din ansamblul probelor care au condus la condamnarea reclamantului. Acesta a fost privat de un proces echitabil şi din acest punct de vedere, constatându-se, cu unanimitate, încălcarea art. 6 par. 1 şi 3 lit. d din Convenţie. 

41.  The Court reiterates that all the evidence must normally be produced at a public hearing, in the presence of the accused, with a view to adversarial argument. There are exceptions to this principle, but they must not infringe the rights of the defence. It may prove necessary in certain circumstances to refer to statements made during the investigative stage. If the defendant has been given an adequate and proper opportunity to challenge the statements, either when made or at a later stage, their admission in evidence will not in itself contravene Article 6 §§ 1 and 3 (d). The corollary of that, however, is that where a conviction is based solely or to a decisive degree on statements that have been made by a person whom the accused has had no opportunity to examine or to have examined, whether during the investigation or at the trial, the rights of the defence are restricted to an extent that is incompatible with the guarantees provided by Article 6. With respect to statements of witnesses who proved to be unavailable for questioning in the presence of the defendant or his counsel, the Court observes that paragraph 1 of Article 6 taken together with paragraph 3 requires the Contracting States to take positive steps so as to enable the accused to examine or have examined witnesses against him. However, provided that the authorities cannot be accused of a lack of diligence in their efforts to afford the defendant an opportunity to examine the witnesses in question, the witnesses’ unavailability as such does not make it necessary to discontinue the prosecution. Evidence obtained from a witness under conditions in which the rights of the defence cannot be secured to the extent normally required by the Convention should, however, be treated with extreme care. The defendant’s conviction should not be based either solely or to a decisive extent on statements which the defence has not been able to challenge (see Zhoglo, cited above, §§ 38-40 with further references). 

42.  The Court notes that in the instant case the key witnesses for the prosecution were not examined by the court and the applicant had no opportunity to confront them either at the investigation stage or during the trial. It does not appear from the evidence and explanations presented by the Government that the domestic authorities took sufficient steps to secure the presence of those witnesses before the court. As to the Government’s contentions that the applicant and his lawyer did not object to the continuation of the proceedings without the witnesses in question being examined, it does not appear to the Court that such actions could be interpreted as implicit consent to the use of those witnesses’ statements as an important element in the applicant’s conviction. Furthermore, it should be noted that the applicant and his lawyer raised the issue of the impossibility of questioning witnesses in their appeal to the Supreme Court. Despite the above shortcomings, the testimonies of the witnesses Mrs V., Mr P. and Mrs N. (see paragraphs 16 and 17 above) formed an important part of the body of evidence for the applicant’s conviction, together with the self-incriminating statements of the accused examined above. 

Tot cu unanimitate, Curtea a apreciat că decizia prin care s-a constatat încălcarea Convenţiei constituie prin ea însăşi o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.  

 Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie. 

Hotărârea în cauza Tănase c. României (12.05.2009) – tratament inuman şi durata excesivă a arestării

cedo      Reclamantul Niculae Tănase este cetăţean român născut în 1953 şi locuieşte la Bucureşti. În februarie 2001, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale ce desfăşura activităţi cu produse petroliere, a fost inculpat şi arestat, fiind suspectat, printre altele, de înşelăciune, evaziune fiscală, fals în înscrisuri şi deturnare de fonduri. A fost încarcerat în arestul din Ploieşti.

      Curtea europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) datorită incompatibilităţii stării de sănătate a reclamantului cu detenţia provizorie şi a faptului că acesta a fost încătuşat de patul din spitalul civil unde a fost internat.

      De precizat că reclamantul suferea de cancer de prostată, tulburări de personalitate post-traumatice în urma unui accident auto din 1993 şi afecţiuni urologice care s-au agravat în arest.

      A fost supus unor intervenţii chirurgicale pe parcursul arestării sale şi a fost pus în libertate de Curtea de Apel tocmai datorită acestor afecţiuni. Această decizie a instanţelor interne, motivată tocmai pe incompatibilitatea stării de sănătate cu arestarea, a constituit un argument pentru a ajunge la o concluzie de condamnare a statului român. Curtea a reţinut că în perioada 2001- iunie 2002 reclamantul a beneficiat de îngrijiri corespunzătoare şi chiar a suferit o intervenţie chirurgicală, însă după această dată expertizele medico-legale au constatat că starea de sănătate a reclamantului este compatibilă cu arestarea numai dacă ar fi transferat periodic într-un spital civil pentru tratament, lucru care nu s-a întâmplat.

      La încălcarea art. 3 au mai concurat faptul că era vorba despre o măsură preventivă, iar nu de executarea unei pedepse definitive, precum şi lipsa unor mecanisme procedurale în dreptul intern de punere în libertate pe motive medicale (acestea au fost adoptate abia prin Legea nr. 281/2003) sau atitudinea comisiei medico-legale competente, care a făcut trimitere în avizele sale la rapoarte anterioare, deşi tribunalul apreciase că este necesară o nouă expertiză.

      În privinţa încătuşării de pat, reclamantul a pus la dispoziţie fotografii realizate în Spitalul „Sf. Ioan”. Curtea a subliniat că încătuşarea nu pune în mod normal probleme din prisma art. 3 din Convenţie dacă ar corespunde unei privări legale de libertate şi nu ar atrage folosirea forţei sau expunerea publică, de o manieră care să poată fi considerată rezonabilă. În cazul reclamantului, Curtea a apreciat că natura infracţiunilor săvârşite (non-violente) şi starea de sănătate nu justificau măsura încătuşării, mai ales că un gardian era poziţionat în faţa camerei de spital tocmai pentru a asigura paza. Curtea a luat act de faptul că Legea nr. 275/2004 interzice această măsură, însă a constatat tratamentul inuman la care a fost supus reclamantul prin măsura disproporţionată aplicată.

      S-a mai constatat încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie datorită duratei excesive a arestării (aproximativ 2 ani). Curtea a observat că autorităţile naţionale nu au furnizat explicaţii concrete care să justifice menţinerea arestării pentru a evita un impact negativ asupra societăţii sau pentru a asigura buna desfăşurare a anchetei penale. Dimpotrivă, instanţele au menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune „stereotipe”.

      În privinţa art. 6 par. 1 din Convenţie, legat de durata rezonabilă, Curtea a constatat că nu a fost încălcat, deoarece multe amânări s-au datorat cererilor inculpaţilor care au determinat transferul dosarului la diferite jurisdicţii şi datorită activităţii experţilor, asupra cărora instanţele au exercitat totuşi în mod corespunzător controlul.

      Alte capete de cerere privind lipsa unui proces echitabil, lipsa de imparţialitate a parchetului şi judecătorilor, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită punerii sub sechestru a apartamentelor membrilor familiei, încălcarea dreptului la corespondenţă prin deschiderea scrisorilor la arest, au fost respinse de Curte ca vădit neîntemeiate.

      În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat reclamantului despăgubiri pentru daune morale de 8.000 de euro. În privinţa daunelor materiale, s-a constatat că reclamantul a fost condamnat, iar perioada de arest a fost dedusă, astfel că nu se justifică acordarea despăgubirilor la valoarea salariilor (mutatis mutandis Kalachnikov c. Russie, nr. 47095/99).

      Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

      Doar o părere…

      În cadrul hotărârii Curtea a alocat un spaţiu special analizei dispoziţiilor legale privind condiţiile de internare a unui deţinut într-un spital civil, acesta fiind şi motivul pentru care recomand lecturarea întregii hotărâri.

      Întrucât a existat recent o dezbatere publică legată de punerea în libertate a unor persoane aflate în arest sau în executarea unei pedepse cu închisoarea, în condiţiile în care există o expertiză medico-legală ce propune acest lucru, şi s-a susţinut ipoteza internării într-un spital civil în ciuda acestui aviz, consider că această hotărâre răspunde tuturor problemelor. Şi nu reprezintă un precedent, ci se încadrează în jurisprudenţa constantă a CEDO…

Hotărârea în cauza Aleksanyan contra Rusiei (22 decembrie 2008) – tratament inuman, arestare preventivă, percheziţie

cedoAutorităţile naţionale nu au protejat suficient sănătatea reclamantului prin transferul într-un spital specializat, exterior locului de deţinere, ceea ce a constituit o atingere a demnităţii acestuia şi a reprezentat o încercare foarte dificilă, mult peste nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi afecţiunilor de care suferea (încălcare a art. 3 – a contrario, cauza I.T. contra României).

O privare de libertate provizorie atât de lungă (2 ani şi 8 luni) este prin ea însăşi sursa preocupării şi trebuie justificată prin motive temeinice. Riscul de a se sustrage, ţinând cont de starea de sănătate a reclamantului, a devenit neglijabil pe măsură ce timpul s-a scurs. În privinţa riscului de a fugi în străinătate, autorităţile interne nu au explicat de ce retragerea paşaportului reclamantului – măsură expres prevăzută de dreptul intern pentru a preveni riscul de a fugi – nu ar fi fost suficientă pentru a împiedica un astfel de plan (încălcare a art. 5 par. 3)

Autorizaţiile de percheziţie din aprilie 2006 au fost emise în termeni excesiv de vagi şi au dat în fapt acuzatorilor o putere discreţionară nelimitată pentru a determina ce documente ar prezenta un „interes” pentru ancheta penală (încălcare a art. 8).

Guvernul rus are obligaţia de a înlocui arestarea preventivă cu una sau mai multe măsuri de contrângere, rezonabile şi mai puţin severe prevăzute de dreptul intern rus.

Rezumatul stării de fapt

Reclamantul Vassili Guéorguïévitch Aleksanyan este un resortisant rus născut în 1971. El este în prezent deţinut la Moscova, în Spitalul nr. 60. Fost avocat în Baroul Moscova, el a ocupat până în 2003 funcţia de director al serviciului juridic al Ioukos.

În 2003-2004, au fost deschise procedurile penale împotriva mai multor cadre superioare din societatea Ioukos pentru înşelăciune şi delapidare de fonduri. În aceeaşi perioadă, serviciile fiscale urmăreau silit societatea pentru a recupera sume datorate cu titlu de impozit pe profit.

Începând cu martie 2006 s-au desfăşurat activităţi în vederea începerii urmăririi penale împotriva reclamantului. În 4 şi 5 aprilie 2006, anchetatorii au efectuat o percheziţie la locuinţele acestuia şi au ridicat anumite înscrisuri. În 6 aprilie 2006, reclamantul a fost arestat şi pus sub detenţie provizorie.

Starea de arest a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori, ultima decizie în acest sens prevăzând menţinerea în detenţie până în ianuarie 2009.

De-a lungul acestei perioade, sănătatea reclamantului s-a deteriorat progresiv. Vederea, care era afectată încă din momentul arestării, a devenit din ce în ce mai slabă, până la orbire. Mai mult, în septembrie 2006, a fost diagnosticat seropozitiv.

În octombrie 2007, reclamantul s-a îmbolnăvit de SIDA şi prezenta mai multe afecţiuni pe acest fond. A fost supus la numeroase controale medicale, dar data exactă a acestora şi natura tratamentelor propuse constituie o controversă. În octombrie 2007, a fost transferat din celula de arest în spitalul unui alt loc de deţinere. Medicii au concluzionat că trebuie tratat într-un spital specializat. Anchetatorul care instrumenta cauza a sesizat tribunalul cu o cerere de liberare condiţionată pe motive de sănătate. Cu toate acestea, tribunalul a refuzat să examineze această cerere.

În 26 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus în temeiul art. 39 ca Guvernul Federaţiei Ruse să ia măsurile necesare pentru transferul reclamantului într-un spital specializat. În 21 decembrie 2007, Curtea a confirmat această dispoziţie şi a invitat autorităţile ruse să organizeze o comisie medicală bipartită pentru a diagnostica problemele de sănătate ale reclamantului şi a propune un tratament.

În 27 decembrie 2007, Guvernul a răspuns că reclamantul poate primi tratament medical satisfăcător în infirmeria locului de deţinere şi că nu este posibilă în dreptul rus organizarea unei comisii medicale mixte care să-l examineze pe reclamant.

În 31 ianuarie 2008 medicii l-au diagnosticat pe reclamant cu un limfom legat de SIDA:

În 8 februarie 2008, reclamantul a fost admis într-un serviciu de hematologie exterior locului de deţinere, unde a fost transferat sub paza poliţiştilor 24 de ore din 24 într-o cameră cu gratii la ferestre.

Potrivit ultimelor informaţii, reclamantul se găseşte încă în acest spital exterior locului de deţinere, unde urmează un tratament medical.

Obiectul plângerii

Art. 3 din Convenţie

Este foarte clar că reclamantul a fost şi este grav bolnav, că suferă de o formă avansată de SIDA şi că în 2006-2008 a dezvoltat mai multe afecţiuni pe acest fond şi un cancer de limfă.

Reclamantul nu contestă că a beneficiat, în locul de deţinere, de anumite forme de asistenţă medicală generală. A primit, în special, fie de la apropiaţii săi, fie de la farmacia penitenciarului, medicamente antiinflamatoare, antivirale şi antiseptice de uz curent.

Chestiunea principală poartă asupra tratamentului primit după diagnosticul seropozitiv şi mai ales asupra accesului la medicamente antiretrovirale şi asupra nevoii acestuia de a fi transferat într-un spital specializat.

Ţinând cont de faptul că reclamantul a putut să-şi procure medicamente antiretrovirale prin intermediul familiei, chiar dacă acestea nu erau disponibile la farmacia locului de deţinere, Curtea este dispusă să accepte că absenţa acestor medicamente din farmacie nu era, prin ea însăşi, de natură a conduce la o încălcare a art. 3. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte faptul că reclamantul nu a beneficiat de asistenţă medicală specializată, Curtea concluzionează că începând cu luna octombrie 2007 starea de sănătate a acestuia necesita transferul într-un spital specializat în tratamentul SIDA.

Rezultă aşadar că autorităţile naţionale nu au protejat suficient sănătatea reclamantului măcar prin transferul într-un spital exterior locului de deţinere, ceea ce a constituit o atingere a demnităţii acestuia şi a reprezentat o încercare foarte dificilă, mult peste nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi afecţiunilor de care suferea. Această situaţie, constituind un tratament inuman şi degradant, reprezintă o încălcare a art. 3 din Convenţie.

Art. 5 din Convenţie

Reclamantul a fost arestat în 6 aprilie 2006. Începând cu această dată, a fost privat de libertate fără întrerupere, adică aproximativ 2 ani şi 8 luni până în prezent. O privare de libertate provizorie atât de lungă este prin ea însăşi sursa preocupării şi trebuie justificată prin motive temeinice.

În ceea ce priveşte motivele concrete invocate de autorităţile ruse, Curtea consideră că în niciun moment jurisdicţiile interne nu au dovedit de manieră convingătoare existenţa unui risc de recidivă. Cu privire la riscul prezumat că reclamantul ar fi împiedicat aflarea adevărului, trecerea timpului face ca acest motiv să fie din ce în ce mai puţin pertinent. La sfârşitul anului 2006, aptitudinea reclamantului de a influenţa martorii sau de a distruge probele materiale, precum şi riscul încheierii unor înţelegeri ilicite deveniseră practic nule.

În ceea ce priveşte riscul de a se sustrage, Curtea observă că, ţinând cont de starea de sănătate a reclamantului, acesta a devenit neglijabil pe măsură ce timpul s-a scurs. În privinţa riscului de a fugi în străinătate, autorităţile interne nu au explicat de ce retragerea paşaportului reclamantului – măsură expres prevăzută de dreptul intern pentru a preveni riscul de a fugi – nu ar fi fost suficientă pentru a împiedica un astfel de plan.

Printre altele, în niciun moment al procesului jurisdicţiile naţionale nu au luat în considerare posibilitatea de liberare condiţionată a reclamantului, chiar şi atunci când anchetatorul ce instrumenta dosarul s-a pronunţat în favoarea unei astfel de măsuri.

În fine, în 6 februarie 2008, procesul reclamantului a fost suspendat datorită gravităţii stării de sănătate a reclamantului. În principiu, scurtele întreruperi ale procesului pentru motive medicale sunt admisibile. Cu toate acestea, reclamantul a petrecut deja mai mult de 34 de luni în detenţie. Anumite maladii sunt incurabile. Astfel, boala ar putea dura nelimitat şi procesul nu ar mai fi reluat niciodată. În astfel de circumstanţe, privarea de libertate nu are niciun sens şi nu poate fi prelungită fără a fi încălcat art. 5.

Pe scurt, din decembrie 2006, autorităţile prelungesc starea de arest a reclamantului pentru motive care nu pot fi considerate ca „pertinente” şi „suficiente”, chiar dacă s-ar ţine cont de efectul lor cumulativ.

A avut loc prin urmare o încălcare a art. 5 paragraful 3.

Art. 8 din Convenţie

Curtea constată că mandatele de percheziţie din aprilie 2006 au fost emise în termeni excesiv de vagi şi au dat în fapt acuzatorilor o putere discreţionară nelimitată pentru a determina ce documente ar prezenta un „interes” pentru ancheta penală.

Această lipsă gravă permite prin ea însăşi să se concluzioneze că percheziţiile efectuate în locuinţele reclamantului au constituit o încălcare a art. 8.

Art. 34 din Convenţie

Curtea a indicat Guvernului două măsuri provizorii. În privinţa primeia, abia în 8 februarie reclamantul a fost transferat într-un spital exterior locului de deţinere. Chiar dacă s-ar accepta că acest spital ar putea fi considerat ca o „instituţie specializată”, este clar că timp de două luni Guvernul nu a încetat să refuze aplicarea măsurii provizorii indicate de Curte şi a pus astfel în pericol sănătatea şi chiar viaţa reclamantului. În aceste împrejurări, neexecutarea măsurii este imputabilă întru totul refuzului autorităţilor de a coopera cu Curtea.

În privinţa celei de-a doua măsuri, autorităţile ruse nu au permis examinarea reclamantului de către o comisie medicală mixtă, compusă din medici aleşi de acesta. Reclamantul fiind grav bolnav, nu ar fi putut strânge el însuşi toate informaţiile necesare, şi o astfel de atitudine din partea autorităţilor a constituit aşadar, în speţă, o tentativă de a-l împiedica să-şi susţină plângerea în baza art. 34 din Convenţie.

Guvernul rus şi-a încălcat angajamentul asumat în temeiul art. 34 de a respecta măsurile provizorii indicat conform art. 39 din Regulamentul Curţii.

Art. 41 şi 46 din Convenţie

Faţă de încălcările Convenţiei constatate şi de gravitatea stării de sănătate a reclamantului, Curtea consideră că menţinerea în arest a acestuia este inacceptabilă. Concluzionează că pentru a-şi îndeplini îndatorirea juridică potrivit art. 46 din Convenţie, guvernul rus are obligaţia de a înlocui arestarea preventivă cu una sau mai multe măsuri de contrângere, rezonabile şi mai puţin severe prevăzute de dreptul intern rus.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.