Interzicerea tratamentelor inumane şi degradante (art. 3 CEDO): Portul de lanţuri şi cătuşe de către un deţinut şi prezenţa gardienilor penitenciarului în timpul consultaţiilor medicale

În hotărârea CEDO pronunţată în cauza Duval c. Franţei, nr. 19868/08, Curtea a statuat că lanţurile şi cătuşele impuse unui deţinut, combinate cu prezenţa constantă a paznicilor sau a poliţiştilor în timpul unei consultaţii medicale care prezenta un anumit caracter intim, în afara locului de detenţie, constituie un tratament inuman şi degradant, Franţa fiind condamnată pentru încălcarea art. 3 din Convenţie.

În această hotărâre, Curtea a reamintit că, în mod normal, purtarea cătuşelor nu ridică probleme din punctul de vedere al art. 3 din Convenţie, atunci când este consecinţa unei detenţii legale şi nu au fost constatate folosirea forţei ori expunerea publică, cu depăşirea a ceea ce în mod rezonabil poate fi considerat ca fiind necesar, iar utilizarea lanţurilor pe durata consultaţiilor medicale rămâne o problemă acută din perspectiva art. 3 din Convenţie, la fel ca şi purtarea lanţurilor de către un deţinut care este transferat la un spital. În speţă, s-a considerat că măsura nu a fost în mod «strict necesară exigenţelor de securitate», că «astfel de măsuri de constrângere şi de supraveghere au fost de natură să cauzeze o senzaţie de arbitrar, un sentiment de inferioritate şi de nelinişte ce au atins un grad de umilire care a depăşit acel nivel inevitabil de umilire pe care examenele medicale în creează deţinuţilor».

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – Iunie 2011, Autori: Lavinia Cîrciumaru, Ionuţ Militaru

Reclame

Dreptul la avort (art. 3 şi 8 CEDO): Accesul la informaţii medicale şi efectivitatea dreptului de a cere întreruperea sarcinii

În cauza R.R. c. Poloniei (hotărârea din 26 mai 2011, cererea nr. 27617/04), Curtea a fost din nou chemată să se pronunţe asupra problemei extrem de sensibile a avortului, după câteva luni de la pronunţarea unei hotărâri de răsunet în materie (A, B şi C c. Irlandei [MC], 16 decembrie 2010, nr. 25579/05).

Polonia a fost condamnată pentru încălcarea articolelor 3 (interzicerea tratamentelor inhumane şi degradante) şi 8 (dreptul la respectarea dreptului la viaţă privată şi de familie), Curtea exprimând o poziţie jurisprudenţială paradoxală. Deşi Curtea şi-a exprimat poziţia în acordarea libertăţii statelor membre de a recunoaşte sau nu dreptul la avort, ea a manifestat şi voinţa crescândă de asigurare a acestui drept atunci când este protejat în plan intern. Dorinţa lăudabilă de a proteja femeile însărcinate care doresc să facă avort, care rezultă din soluţia pronunţată în anul 2011, contrastează puternic cu refuzul cristalizat la finalul anului 2010, de acordare a unei protecţii convenţionale autonome dreptului la avort.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – Iunie 2011, Autori: Lavinia Cîrciumaru, Ionuţ Militaru

Fişe tematice de jurisprudenţă CEDO

Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului a creat o remarcabilă serie de fişe ce cuprind jurisprudenţa pe diverse teme. Fişele sunt foarte interesante datorită faptului că pun în valoare cauze recente, fiind menţionate chiar şi cauzele pendinte pe rolul Curţii.

Potrivit comunicatului de presă  « La Cour lance des fiches thématiques sur sa jurisprudence » din 30 septembrie 2010, această creaţie se înscrie în cadrul « Planului de acţiune adoptat în urma Conferinţei de la Interlaken » în ianuarie 2010 (a se vedea Declaraţia de la Interlaken din 19 ianuarie 2010). Curtea speră ca efectul unei mai bune cunoaşteri a jurisprudenţei în statele membre va fi rezolvarea litigiilor în cadrul proceselor din faţa jurisdicţiilor interne, în scopul degrevării judecătorilor europeni de numărul mare de plângeri (a se vedea Raportul anual al CEDO pentru 2009).

Continuă lectura

Hotărârea în cauza Tănase c. României (12.05.2009) – tratament inuman şi durata excesivă a arestării

cedo      Reclamantul Niculae Tănase este cetăţean român născut în 1953 şi locuieşte la Bucureşti. În februarie 2001, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale ce desfăşura activităţi cu produse petroliere, a fost inculpat şi arestat, fiind suspectat, printre altele, de înşelăciune, evaziune fiscală, fals în înscrisuri şi deturnare de fonduri. A fost încarcerat în arestul din Ploieşti.

      Curtea europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) datorită incompatibilităţii stării de sănătate a reclamantului cu detenţia provizorie şi a faptului că acesta a fost încătuşat de patul din spitalul civil unde a fost internat.

      De precizat că reclamantul suferea de cancer de prostată, tulburări de personalitate post-traumatice în urma unui accident auto din 1993 şi afecţiuni urologice care s-au agravat în arest.

      A fost supus unor intervenţii chirurgicale pe parcursul arestării sale şi a fost pus în libertate de Curtea de Apel tocmai datorită acestor afecţiuni. Această decizie a instanţelor interne, motivată tocmai pe incompatibilitatea stării de sănătate cu arestarea, a constituit un argument pentru a ajunge la o concluzie de condamnare a statului român. Curtea a reţinut că în perioada 2001- iunie 2002 reclamantul a beneficiat de îngrijiri corespunzătoare şi chiar a suferit o intervenţie chirurgicală, însă după această dată expertizele medico-legale au constatat că starea de sănătate a reclamantului este compatibilă cu arestarea numai dacă ar fi transferat periodic într-un spital civil pentru tratament, lucru care nu s-a întâmplat.

      La încălcarea art. 3 au mai concurat faptul că era vorba despre o măsură preventivă, iar nu de executarea unei pedepse definitive, precum şi lipsa unor mecanisme procedurale în dreptul intern de punere în libertate pe motive medicale (acestea au fost adoptate abia prin Legea nr. 281/2003) sau atitudinea comisiei medico-legale competente, care a făcut trimitere în avizele sale la rapoarte anterioare, deşi tribunalul apreciase că este necesară o nouă expertiză.

      În privinţa încătuşării de pat, reclamantul a pus la dispoziţie fotografii realizate în Spitalul „Sf. Ioan”. Curtea a subliniat că încătuşarea nu pune în mod normal probleme din prisma art. 3 din Convenţie dacă ar corespunde unei privări legale de libertate şi nu ar atrage folosirea forţei sau expunerea publică, de o manieră care să poată fi considerată rezonabilă. În cazul reclamantului, Curtea a apreciat că natura infracţiunilor săvârşite (non-violente) şi starea de sănătate nu justificau măsura încătuşării, mai ales că un gardian era poziţionat în faţa camerei de spital tocmai pentru a asigura paza. Curtea a luat act de faptul că Legea nr. 275/2004 interzice această măsură, însă a constatat tratamentul inuman la care a fost supus reclamantul prin măsura disproporţionată aplicată.

      S-a mai constatat încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie datorită duratei excesive a arestării (aproximativ 2 ani). Curtea a observat că autorităţile naţionale nu au furnizat explicaţii concrete care să justifice menţinerea arestării pentru a evita un impact negativ asupra societăţii sau pentru a asigura buna desfăşurare a anchetei penale. Dimpotrivă, instanţele au menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune „stereotipe”.

      În privinţa art. 6 par. 1 din Convenţie, legat de durata rezonabilă, Curtea a constatat că nu a fost încălcat, deoarece multe amânări s-au datorat cererilor inculpaţilor care au determinat transferul dosarului la diferite jurisdicţii şi datorită activităţii experţilor, asupra cărora instanţele au exercitat totuşi în mod corespunzător controlul.

      Alte capete de cerere privind lipsa unui proces echitabil, lipsa de imparţialitate a parchetului şi judecătorilor, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită punerii sub sechestru a apartamentelor membrilor familiei, încălcarea dreptului la corespondenţă prin deschiderea scrisorilor la arest, au fost respinse de Curte ca vădit neîntemeiate.

      În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat reclamantului despăgubiri pentru daune morale de 8.000 de euro. În privinţa daunelor materiale, s-a constatat că reclamantul a fost condamnat, iar perioada de arest a fost dedusă, astfel că nu se justifică acordarea despăgubirilor la valoarea salariilor (mutatis mutandis Kalachnikov c. Russie, nr. 47095/99).

      Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

      Doar o părere…

      În cadrul hotărârii Curtea a alocat un spaţiu special analizei dispoziţiilor legale privind condiţiile de internare a unui deţinut într-un spital civil, acesta fiind şi motivul pentru care recomand lecturarea întregii hotărâri.

      Întrucât a existat recent o dezbatere publică legată de punerea în libertate a unor persoane aflate în arest sau în executarea unei pedepse cu închisoarea, în condiţiile în care există o expertiză medico-legală ce propune acest lucru, şi s-a susţinut ipoteza internării într-un spital civil în ciuda acestui aviz, consider că această hotărâre răspunde tuturor problemelor. Şi nu reprezintă un precedent, ci se încadrează în jurisprudenţa constantă a CEDO…

Hotărârea în cauza Aleksanyan contra Rusiei (22 decembrie 2008) – tratament inuman, arestare preventivă, percheziţie

cedoAutorităţile naţionale nu au protejat suficient sănătatea reclamantului prin transferul într-un spital specializat, exterior locului de deţinere, ceea ce a constituit o atingere a demnităţii acestuia şi a reprezentat o încercare foarte dificilă, mult peste nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi afecţiunilor de care suferea (încălcare a art. 3 – a contrario, cauza I.T. contra României).

O privare de libertate provizorie atât de lungă (2 ani şi 8 luni) este prin ea însăşi sursa preocupării şi trebuie justificată prin motive temeinice. Riscul de a se sustrage, ţinând cont de starea de sănătate a reclamantului, a devenit neglijabil pe măsură ce timpul s-a scurs. În privinţa riscului de a fugi în străinătate, autorităţile interne nu au explicat de ce retragerea paşaportului reclamantului – măsură expres prevăzută de dreptul intern pentru a preveni riscul de a fugi – nu ar fi fost suficientă pentru a împiedica un astfel de plan (încălcare a art. 5 par. 3)

Autorizaţiile de percheziţie din aprilie 2006 au fost emise în termeni excesiv de vagi şi au dat în fapt acuzatorilor o putere discreţionară nelimitată pentru a determina ce documente ar prezenta un „interes” pentru ancheta penală (încălcare a art. 8).

Guvernul rus are obligaţia de a înlocui arestarea preventivă cu una sau mai multe măsuri de contrângere, rezonabile şi mai puţin severe prevăzute de dreptul intern rus.

Rezumatul stării de fapt

Reclamantul Vassili Guéorguïévitch Aleksanyan este un resortisant rus născut în 1971. El este în prezent deţinut la Moscova, în Spitalul nr. 60. Fost avocat în Baroul Moscova, el a ocupat până în 2003 funcţia de director al serviciului juridic al Ioukos.

În 2003-2004, au fost deschise procedurile penale împotriva mai multor cadre superioare din societatea Ioukos pentru înşelăciune şi delapidare de fonduri. În aceeaşi perioadă, serviciile fiscale urmăreau silit societatea pentru a recupera sume datorate cu titlu de impozit pe profit.

Începând cu martie 2006 s-au desfăşurat activităţi în vederea începerii urmăririi penale împotriva reclamantului. În 4 şi 5 aprilie 2006, anchetatorii au efectuat o percheziţie la locuinţele acestuia şi au ridicat anumite înscrisuri. În 6 aprilie 2006, reclamantul a fost arestat şi pus sub detenţie provizorie.

Starea de arest a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori, ultima decizie în acest sens prevăzând menţinerea în detenţie până în ianuarie 2009.

De-a lungul acestei perioade, sănătatea reclamantului s-a deteriorat progresiv. Vederea, care era afectată încă din momentul arestării, a devenit din ce în ce mai slabă, până la orbire. Mai mult, în septembrie 2006, a fost diagnosticat seropozitiv.

În octombrie 2007, reclamantul s-a îmbolnăvit de SIDA şi prezenta mai multe afecţiuni pe acest fond. A fost supus la numeroase controale medicale, dar data exactă a acestora şi natura tratamentelor propuse constituie o controversă. În octombrie 2007, a fost transferat din celula de arest în spitalul unui alt loc de deţinere. Medicii au concluzionat că trebuie tratat într-un spital specializat. Anchetatorul care instrumenta cauza a sesizat tribunalul cu o cerere de liberare condiţionată pe motive de sănătate. Cu toate acestea, tribunalul a refuzat să examineze această cerere.

În 26 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus în temeiul art. 39 ca Guvernul Federaţiei Ruse să ia măsurile necesare pentru transferul reclamantului într-un spital specializat. În 21 decembrie 2007, Curtea a confirmat această dispoziţie şi a invitat autorităţile ruse să organizeze o comisie medicală bipartită pentru a diagnostica problemele de sănătate ale reclamantului şi a propune un tratament.

În 27 decembrie 2007, Guvernul a răspuns că reclamantul poate primi tratament medical satisfăcător în infirmeria locului de deţinere şi că nu este posibilă în dreptul rus organizarea unei comisii medicale mixte care să-l examineze pe reclamant.

În 31 ianuarie 2008 medicii l-au diagnosticat pe reclamant cu un limfom legat de SIDA:

În 8 februarie 2008, reclamantul a fost admis într-un serviciu de hematologie exterior locului de deţinere, unde a fost transferat sub paza poliţiştilor 24 de ore din 24 într-o cameră cu gratii la ferestre.

Potrivit ultimelor informaţii, reclamantul se găseşte încă în acest spital exterior locului de deţinere, unde urmează un tratament medical.

Obiectul plângerii

Art. 3 din Convenţie

Este foarte clar că reclamantul a fost şi este grav bolnav, că suferă de o formă avansată de SIDA şi că în 2006-2008 a dezvoltat mai multe afecţiuni pe acest fond şi un cancer de limfă.

Reclamantul nu contestă că a beneficiat, în locul de deţinere, de anumite forme de asistenţă medicală generală. A primit, în special, fie de la apropiaţii săi, fie de la farmacia penitenciarului, medicamente antiinflamatoare, antivirale şi antiseptice de uz curent.

Chestiunea principală poartă asupra tratamentului primit după diagnosticul seropozitiv şi mai ales asupra accesului la medicamente antiretrovirale şi asupra nevoii acestuia de a fi transferat într-un spital specializat.

Ţinând cont de faptul că reclamantul a putut să-şi procure medicamente antiretrovirale prin intermediul familiei, chiar dacă acestea nu erau disponibile la farmacia locului de deţinere, Curtea este dispusă să accepte că absenţa acestor medicamente din farmacie nu era, prin ea însăşi, de natură a conduce la o încălcare a art. 3. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte faptul că reclamantul nu a beneficiat de asistenţă medicală specializată, Curtea concluzionează că începând cu luna octombrie 2007 starea de sănătate a acestuia necesita transferul într-un spital specializat în tratamentul SIDA.

Rezultă aşadar că autorităţile naţionale nu au protejat suficient sănătatea reclamantului măcar prin transferul într-un spital exterior locului de deţinere, ceea ce a constituit o atingere a demnităţii acestuia şi a reprezentat o încercare foarte dificilă, mult peste nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi afecţiunilor de care suferea. Această situaţie, constituind un tratament inuman şi degradant, reprezintă o încălcare a art. 3 din Convenţie.

Art. 5 din Convenţie

Reclamantul a fost arestat în 6 aprilie 2006. Începând cu această dată, a fost privat de libertate fără întrerupere, adică aproximativ 2 ani şi 8 luni până în prezent. O privare de libertate provizorie atât de lungă este prin ea însăşi sursa preocupării şi trebuie justificată prin motive temeinice.

În ceea ce priveşte motivele concrete invocate de autorităţile ruse, Curtea consideră că în niciun moment jurisdicţiile interne nu au dovedit de manieră convingătoare existenţa unui risc de recidivă. Cu privire la riscul prezumat că reclamantul ar fi împiedicat aflarea adevărului, trecerea timpului face ca acest motiv să fie din ce în ce mai puţin pertinent. La sfârşitul anului 2006, aptitudinea reclamantului de a influenţa martorii sau de a distruge probele materiale, precum şi riscul încheierii unor înţelegeri ilicite deveniseră practic nule.

În ceea ce priveşte riscul de a se sustrage, Curtea observă că, ţinând cont de starea de sănătate a reclamantului, acesta a devenit neglijabil pe măsură ce timpul s-a scurs. În privinţa riscului de a fugi în străinătate, autorităţile interne nu au explicat de ce retragerea paşaportului reclamantului – măsură expres prevăzută de dreptul intern pentru a preveni riscul de a fugi – nu ar fi fost suficientă pentru a împiedica un astfel de plan.

Printre altele, în niciun moment al procesului jurisdicţiile naţionale nu au luat în considerare posibilitatea de liberare condiţionată a reclamantului, chiar şi atunci când anchetatorul ce instrumenta dosarul s-a pronunţat în favoarea unei astfel de măsuri.

În fine, în 6 februarie 2008, procesul reclamantului a fost suspendat datorită gravităţii stării de sănătate a reclamantului. În principiu, scurtele întreruperi ale procesului pentru motive medicale sunt admisibile. Cu toate acestea, reclamantul a petrecut deja mai mult de 34 de luni în detenţie. Anumite maladii sunt incurabile. Astfel, boala ar putea dura nelimitat şi procesul nu ar mai fi reluat niciodată. În astfel de circumstanţe, privarea de libertate nu are niciun sens şi nu poate fi prelungită fără a fi încălcat art. 5.

Pe scurt, din decembrie 2006, autorităţile prelungesc starea de arest a reclamantului pentru motive care nu pot fi considerate ca „pertinente” şi „suficiente”, chiar dacă s-ar ţine cont de efectul lor cumulativ.

A avut loc prin urmare o încălcare a art. 5 paragraful 3.

Art. 8 din Convenţie

Curtea constată că mandatele de percheziţie din aprilie 2006 au fost emise în termeni excesiv de vagi şi au dat în fapt acuzatorilor o putere discreţionară nelimitată pentru a determina ce documente ar prezenta un „interes” pentru ancheta penală.

Această lipsă gravă permite prin ea însăşi să se concluzioneze că percheziţiile efectuate în locuinţele reclamantului au constituit o încălcare a art. 8.

Art. 34 din Convenţie

Curtea a indicat Guvernului două măsuri provizorii. În privinţa primeia, abia în 8 februarie reclamantul a fost transferat într-un spital exterior locului de deţinere. Chiar dacă s-ar accepta că acest spital ar putea fi considerat ca o „instituţie specializată”, este clar că timp de două luni Guvernul nu a încetat să refuze aplicarea măsurii provizorii indicate de Curte şi a pus astfel în pericol sănătatea şi chiar viaţa reclamantului. În aceste împrejurări, neexecutarea măsurii este imputabilă întru totul refuzului autorităţilor de a coopera cu Curtea.

În privinţa celei de-a doua măsuri, autorităţile ruse nu au permis examinarea reclamantului de către o comisie medicală mixtă, compusă din medici aleşi de acesta. Reclamantul fiind grav bolnav, nu ar fi putut strânge el însuşi toate informaţiile necesare, şi o astfel de atitudine din partea autorităţilor a constituit aşadar, în speţă, o tentativă de a-l împiedica să-şi susţină plângerea în baza art. 34 din Convenţie.

Guvernul rus şi-a încălcat angajamentul asumat în temeiul art. 34 de a respecta măsurile provizorii indicat conform art. 39 din Regulamentul Curţii.

Art. 41 şi 46 din Convenţie

Faţă de încălcările Convenţiei constatate şi de gravitatea stării de sănătate a reclamantului, Curtea consideră că menţinerea în arest a acestuia este inacceptabilă. Concluzionează că pentru a-şi îndeplini îndatorirea juridică potrivit art. 46 din Convenţie, guvernul rus are obligaţia de a înlocui arestarea preventivă cu una sau mai multe măsuri de contrângere, rezonabile şi mai puţin severe prevăzute de dreptul intern rus.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Decizie de inadmisibilitate în cauza I.T. contra României (24 noiembrie 2005)

cedo

Curtea constată existenţa anumitor eşecuri ale autorităţilor în respectarea obligaţiei lor pozitive de a asigura reclamantului (deţinut infectat cu virusul HIV) îngrijiri medicale, regimul alimentar ori tratamentul medicamentos.

Cu toate acestea, Curtea constată că aceste insuficienţe privesc perioade limitate de timp şi că în general autorităţile au reacţionat adecvat problemelor de sănătate ale reclamantului.

Deşi blamabile, insuficienţele susmenţionate, prin ele însele şi în lumina circumstanţelor speţei, nu permit să se concluzioneze că autorităţile române ar fi omis cu desăvârşire îndeplinirea obligaţiei de a proteja sănătatea reclamantului şi că ar trebui angajată răspunderea statului român pe terenul art. 3 din Convenţie.

Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale constante, pentru a cădea sub incidenţa art. 3, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate (McGlinchey şi alţii c. Regatului Unit, nr. 50390/99, par. 45, CEDH 2003-V). Aprecierea acestui minim este relativă în esenţă; ea depinde de ansamblul împrejurărilor cauzei şi în mod special de natura şi de contextul tratamentului, de modalităţile de executare, de durata, de efectele fizice şi mentale, precum şi – câteodată – de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea printre altele, Assenov şi alţii c. Bulgariei hotărârea din 28 octombrie 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3288 § 94 ; Kudla c. Poloniei[GC], nr. 30210/96, par. 91, CEDH 2000-XI).

În privinţa persoanelor private de libertate, art. 3 impune statului obligaţia pozitivă de a se asigura că orice persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectul demnităţii umane, că modalităţile de executare a măsurii nu supun persoana interesată la un stres sau la încercări de o intensitate care să exceadă nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, având în vedere exigenţele practice ale privării de libertate, sănătatea şi starea de bine a deţinutului sunt asigurate în mod adecvat, mai ales prin administrarea de îngrijiri medicale (Kudla precitat, par. 94).

În speţă, Curtea constată că reclamantul nu se plânge de tratamentele din partea autorităţilor naţionale vizând expres umilirea sa, ci mai degrabă de omisiuni, de oferirea cu întârziere a medicamentelor sau de lipsa acestora şi a regimului alimentar necesare pentru tratamentul afecţiunii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Sakkopoulos c. Greciei, nr. 61828/00, par. 41, 15 ianuarie 2004). Prin urmare, Curtea va examina respectarea de către autorităţi a obligaţiei lor pozitive de a asigura reclamantului pe durata privării de libertate asistenţa şi tratamentul medical, precum şi regimul alimentar prescris de medici pentru a-l trata de afecţiunea de care suferea, ţinând cont totodată de evoluţia stării sale de sănătate.

Curtea observă de la bun început că părţile sunt în dezacord în privinţa originii infecţiei reclamantului cu virusul HIV. Reclamantul susţine că autorităţile sunt responsabile de contaminarea sa, care a avut loc în închisoare, în timp ce Guvernul consideră că acesta era deja purtător al virusului HIV la data privării sale de libertate la 17 septembrie 1998.

Curtea remarcă din actele dosarului că examenul medical efectuat în 17 septembrie 1998 nu a inclus un test HIV şi nu este deci concludent. Ulterior, reclamantul a fost supus mai multor examene specializate, din care primul realizat în 15 februarie 1999 a constatat absenţa oricărei urme a virusului HIV, în timp ce altele două, efectuate în 9 iunie şi 21 iulie 1999 au stabilit că reclamantul era infectat cu virusul HIV. Curtea observă că reclamantul nu a dovedit că a fost supus altor teste de depistare între datele indicate.

Curtea observă că reclamantul nu a precizat care erau evenimentele cu risc de contaminare survenite în penitenciar şi pentru care autorităţile ar fi fost responsabile. Pe de altă parte, constată că reclamantul a declarat în 1 februarie 1999 că ar fi avut o expunere la risc în luna septembrie 1998, înainte de arestarea sa. Curtea relevă totuşi că, potrivit majorităţii studiilor de specialitate, „fereastra serologică”, respectiv perioada ulterioară infestării în care prezenţa virusului nu este detectabilă, variază în general de la câteva săptămâni la şase luni, poate chiar mai mult în unele cazuri. Având în vedere elementele de fapt ce rezultă din dosar, Curtea nu se consideră în măsură să statueze că infectarea reclamantului cu virusul HIV ar fi intervenit după privarea de libertate, nici că autorităţile ar fi fost responsabile.  

În ceea ce priveşte asistenţa medicală a reclamantului, Curtea constată, din analiza scrisorii din 10 august 2004 din partea medicului P. din Institutul Matei Balş din Bucureşti, că asistenţa medicală a reclamantului trebuia să constea în principal din examene periodice într-un centru medical specializat, în urma cărora medicii să poată analiza datele obţinute şi adapta în funcţie de acestea tratamentul antiretroviral administrat reclamantului de medicii stabilimentului penitenciar. În această privinţă, reiese din dosar că reclamantul a fost internat de mai multe ori cu precădere în spitalul penitenciar Bucureşti, al cărui personal era competent să stabilească bilanţul sănătăţii în materie de sida, şi a fost supus cu regularitate la analize specializate în Institutul Naţional al Bolilor infecţioase Matei Balş din Bucureşti.

În ceea ce priveşte tratamentul medical, Curtea constată că, exceptând perioadele cuprinse între lunile iulie şi decembrie 1999, între 16 iulie şi 29 august 2002, şi între 1 şi 17 septembrie 2003, autorităţile au furnizat reclamantului medicamentele antiretrovirale prescrise de medici. Totodată, relevă că medicamentele în cauză au fost deseori furnizate reclamantului cu întârzieri importante. Un astfel de caz a fost în lunile februarie, martie şi septembrie 2003, mai, iunie şi decembrie 2004, ori ianuarie şi februarie 2005, iar din dosar rezultă că pentru succesul terapiei este foarte importantă continuitatea tratamentului. Curtea observă totodată că, de-a lungul acestor perioade, reclamantul şi-a urmat tratamentul antiretroviral utilizând propriile medicamente.

În ceea ce priveşte regimul alimentar consolidat, hiperproteic şi hipercaloric prescris reclamantului de către medici, Curtea observă că, exceptând o scrisoare din 21 februarie 2005 a Ministerului de Justiţie, Guvernul nu a furnizat Curţii documente care să ateste că reclamantul a beneficiat efectiv de un astfel de regim alimentar în penitenciarul Colibaşi, aşa cum s-a întâmplat când s-a aflat în penitenciarul Aiud, în 2003. Existenţa unor documente ale penitenciarului Aiud şi lipsa unor astfel de documente pentru penitenciarul Colibaşi îndreptăţesc Curtea să pună sub îndoială temeinicia afirmaţiei Guvernului că reclamantul ar fi beneficiat în această ultimă închisoare înainte de 23 iunie 2004 de regimul alimentar prescris.

Curtea constată existenţa anumitor eşecuri ale autorităţilor în respectarea obligaţiei lor pozitive de a asigura reclamantului îngrijiri medicale, regimul alimentar ori tratamentul medicamentos. Cu toate acestea, Curtea constată că aceste insuficienţe privesc perioade limitate de timp şi că în general autorităţile au reacţionat adecvat problemelor de sănătate ale reclamantului. Printre altele, constată din actele dosarului că infectarea reclamantului cu virusul HIV a fost ţinută sub control de către medici şi că starea sa de sănătate nu s-a deteriorat în penitenciar. Dacă la primele diagnostice stabilite în 25 mai şi 4 iulie 2000 infecţia cu HIV era clasată în stadiul A3 pe o scară de la A1 la C3, după examinările din 5 noiembrie 2003 şi 29 iulie 2004, aceasta a regresat la stadiul A1, ceea ce dovedeşte ţinerea sub control a evoluţiei infecţiei prin tratamentul antiretroviral prescris. Curtea nu poate specula asupra evoluţiei infecţiei cu virusul HIV în cazul în care reclamantul nu ar fi avut mijloace proprii pentru a-şi asigura continuitatea tratamentului atunci când au fost furnizate cu întârziere. Cu siguranţă, insuficienţele amintite au putut provoca reclamantului un anumit disconfort şi autorităţile sunt responsabile. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost privat de medicamente pe o perioadă lungă de timp şi, per ansamblu, nu a trebuit să suporte costul tratamentului.

Deşi blamabile, insuficienţele susmenţionate nu permit prin ele însele şi în lumina circumstanţelor speţei să se concluzioneze că autorităţile române ar fi omis cu desăvârşire îndeplinirea obligaţiei de a proteja sănătatea reclamantului şi că ar trebui angajată răspunderea statului român pe terenul art. 3 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Cara‑Damiani c. Italiei (dec.), nr. 35995/97, 28 martie 2000 şi Gelfmann c. Franţei, nr. 25875/03, par. 59, 14 decembrie 2004).

Rezultă aşadar că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi va fi respins cu aplicarea art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.