Cauza Oleg Kolesnik c. Ucrainei (19 noiembrie 2009)–declaraţii obţinute în absenţa avocatului şi imposibilitate de ascultare a martorilor

Starea de fapt pertinentă 

Reclamantul a fost arestat în noiembrie 1998, alături de alte trei persoane, pentru omor şi furt calificat. În timpul interogatoriului iniţial ce a urmat unei reconstituiri, ambele activităţi desfăşurate în lipsa unui avocat, reclamantul a recunoscut că a ucis împreună cu alţi suspecţi două persoane. Ulterior, a afirmat că poliţia îl forţase să recunoască săvârşirea faptelor şi să renunţe la dreptul de a fi asistat de un avocat.  

După ce i-a fost desemnat un apărător, reclamantul a retractat declaraţiile anterioare şi a susţinut în faţa procurorului că e nevinovat. Tribunalul regional a restituit cauza parchetului pentru completarea urmăririi penale, apreciind că au fost încălcate unele dispoziţii ale codului de procedură penală. Tribunalul a apreciat cu precădere că acuzaţiile penale împotriva reclamantului impuneau ca acesta să fi fost reprezentat de un avocat în stadiul iniţial al procedurii.  

În februarie 2001, după completarea urmăririi penale, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant – deşi acesta a pledat nevinovat – pentru omor şi furt calificat, aplicând o pedeapsă  cu închisoarea de 14 ani. Declaraţiile a doi martori care confirmau alibiul reclamantului au fost înlăturate, datorită dubiului cu privire la credibilitatea acestora. Hotărârea a fost confirmată de Curtea supremă în mai 2001.  

În drept 

Curtea europeană a observat că instanţele naţionale au recunoscut încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului în faza iniţială a urmăririi penale, cu precădere a dreptului la apărare. Cu toate acestea, declaraţiile autoincriminante ale reclamantului – luate în lipsa avocatului şi în circumstanţe ce pot conduce în mod rezonabil la aprecierea că renunţarea la dreptul la apărare şi recunoaşterea faptelor au fost obţinute împotriva voinţei acestuia – au constituit elementele cheie în condamnarea sa. Curtea a constatat, cu unanimitate, că a fost încălcat art. 6 par. 1 şi 3 lit. c din Convenţie.

35.  The Court reiterates that, although not absolute, the right of everyone charged with a criminal offence to be effectively defended by a lawyer, assigned officially if need be, is one of the fundamental features of a fair trial (see Krombach v. France, no. 29731/96, § 89, ECHR 2001-II). The rights of the defence will in principle be irretrievably prejudiced when incriminating statements made during police interrogation without access to a lawyer are used for a conviction (see Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, § 55, ECHR 2008-…). 

36.  As regards the use of evidence obtained in breach of the right to silence and the privilege against self-incrimination, the Court reiterates that these are generally recognised international standards which lie at the heart of the notion of a fair trial under Article 6. Their rationale lies, inter alia, in the protection of the accused against improper compulsion by the authorities, thereby contributing to the avoidance of miscarriages of justice and to the fulfilment of the aims of Article 6. The right not to incriminate oneself, in particular, presupposes that the prosecution in a criminal case seek to prove their case against the accused without resort to evidence obtained through methods of coercion or oppression in defiance of the will of the accused (see Shabelnik, cited above, § 55 with further references).

37.  The Court notes that the domestic courts acknowledged the violation of the applicant’s procedural rights during the initial stage of the investigation, in particular his right of defence (see paragraph 12 above). Nevertheless, despite the acknowledgment of this violation, the applicant’s self-incriminating statements, obtained in the absence of a lawyer and in circumstances that give rise to a suspicion that both the original waiver of the right to legal representation and the applicant’s confessions were obtained in defiance of his will, served as a crucial element in his conviction.

Curtea a amintit că toate elementele de probă trebuie, de principiu, să fie administrate în şedinţă publică şi în prezenţa acuzatului, iar acesta trebuie să poată obţine interogarea martorilor sau să le adreseze întrebări. În speţă, reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi confruntat cu cei trei martori principali, nici în timpul urmăririi penale, nici în timpul judecăţii. Din actele dosarului şi din explicaţiile oferite de guvernul ucrainean a rezultat că autorităţile naţionale nu au luat măsuri suficiente pentru a asigura prezentarea martorilor în faţa instanţei. În ciuda acestor carenţe, declaraţiile martorilor au constituit o parte importantă din ansamblul probelor care au condus la condamnarea reclamantului. Acesta a fost privat de un proces echitabil şi din acest punct de vedere, constatându-se, cu unanimitate, încălcarea art. 6 par. 1 şi 3 lit. d din Convenţie. 

41.  The Court reiterates that all the evidence must normally be produced at a public hearing, in the presence of the accused, with a view to adversarial argument. There are exceptions to this principle, but they must not infringe the rights of the defence. It may prove necessary in certain circumstances to refer to statements made during the investigative stage. If the defendant has been given an adequate and proper opportunity to challenge the statements, either when made or at a later stage, their admission in evidence will not in itself contravene Article 6 §§ 1 and 3 (d). The corollary of that, however, is that where a conviction is based solely or to a decisive degree on statements that have been made by a person whom the accused has had no opportunity to examine or to have examined, whether during the investigation or at the trial, the rights of the defence are restricted to an extent that is incompatible with the guarantees provided by Article 6. With respect to statements of witnesses who proved to be unavailable for questioning in the presence of the defendant or his counsel, the Court observes that paragraph 1 of Article 6 taken together with paragraph 3 requires the Contracting States to take positive steps so as to enable the accused to examine or have examined witnesses against him. However, provided that the authorities cannot be accused of a lack of diligence in their efforts to afford the defendant an opportunity to examine the witnesses in question, the witnesses’ unavailability as such does not make it necessary to discontinue the prosecution. Evidence obtained from a witness under conditions in which the rights of the defence cannot be secured to the extent normally required by the Convention should, however, be treated with extreme care. The defendant’s conviction should not be based either solely or to a decisive extent on statements which the defence has not been able to challenge (see Zhoglo, cited above, §§ 38-40 with further references). 

42.  The Court notes that in the instant case the key witnesses for the prosecution were not examined by the court and the applicant had no opportunity to confront them either at the investigation stage or during the trial. It does not appear from the evidence and explanations presented by the Government that the domestic authorities took sufficient steps to secure the presence of those witnesses before the court. As to the Government’s contentions that the applicant and his lawyer did not object to the continuation of the proceedings without the witnesses in question being examined, it does not appear to the Court that such actions could be interpreted as implicit consent to the use of those witnesses’ statements as an important element in the applicant’s conviction. Furthermore, it should be noted that the applicant and his lawyer raised the issue of the impossibility of questioning witnesses in their appeal to the Supreme Court. Despite the above shortcomings, the testimonies of the witnesses Mrs V., Mr P. and Mrs N. (see paragraphs 16 and 17 above) formed an important part of the body of evidence for the applicant’s conviction, together with the self-incriminating statements of the accused examined above. 

Tot cu unanimitate, Curtea a apreciat că decizia prin care s-a constatat încălcarea Convenţiei constituie prin ea însăşi o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.  

 Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie. 

Anunțuri

Cauza Gingis c. României (4 noiembrie 2008) – recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilelor naţionalizate în considerentele hotărârii

cedo          Starea de fapt pertinentă

         Printr-o decizie din 24 martie 1987 a Consiliului municipal, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, statul român a naţionalizat apartamentul reclamanţilor, soţ şi soţie, pe motiv că au părăsit ţara pentru a se stabili în Statele Unite ale Americii.

         Apartamentul, situat în Constanţa, a fost vândut în 12 septembrie 1996 de stat unor terţi, care îl ocupau în calitate de chiriaşi.

         În perioada 1998-2000 s-a judecat o acţiune în revendicare introdusă de reclamanţi împotriva consiliului municipal şi a chiriaşilor-cumpărători, care a fost respinsă pe motiv că titlul statului este valabil, dat fiind că din actele dosarului rezulta că reclamanţii avuseseră cunoştinţă despre decizia de naţionalizare.

         Printr-o hotărâre din 21 iunie 2004, definitivă şi irevocabilă la 21 decembrie 2005 prin respingerea recursului de Curtea de Apel, s-a respins acţiunea în anularea contractului formulată de reclamanţi, instanţele interne reţinând că naţionalizarea apartamentului era ilegală, dar cumpărătorii au fost de bună-credinţă. În considerente s-a reţinut că „deşi prin decizia din 8 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa s-a constatat valabilitatea deciziei de naţionalizare, acest fapt nu împiedică reanalizarea titlului statului. În cursul procedurii iniţiale, acest titlu a fost analizat pe cale incidentală, în cadrul unei acţiuni în revendicare. Posibilitatea unui nou examen al validităţii titlului statului în prezenta cauză este de netăgăduit. Criteriile în funcţie de care este apreciată validitatea acestuia sunt următoarele: respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data aproprierii bunurilor de către stat. Decretul nr. 223/1974 în temeiul căruia a fost emisă decizia de naţionalizare era contrar Constituţiei din 1965 (…)”.

         În aceeaşi perioadă reclamanţii introduseseră o nouă acţiune în revendicare, suspendată de tribunal până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea contractului. Din actele dosarului nu a rezultat dacă procesul a fost redeschis.

         Cererea de restituire a apartamentului în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată de Primărie pe motiv că reclamanţii nu au furnizat anumite înscrisuri.

         În drept

         Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

         În analiza admisibilităţii, Curtea a respins excepţia tardivităţii plângerii în legătură cu prima acţiune în revendicare şi excepţia prematurităţii în legătură cu cea de-a doua acţiune în revendicare. A reţinut că reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului prin vânzarea imobilului şi prin refuzul jurisdicţiilor naţionale de a anula contractul. Potrivit petitului, plângerea priveşte cea de-a doua procedură judiciară, iar Curtea a înlăturat argumentele Guvernului, reţinând că deşi procesul nu este finalizat la nivel intern, dezlegarea dată prin hotărârea Curţii de Apel Constanţa din 21 decembrie 2005 este definitivă şi irevocabilă. Instanţa europeană nu a găsit decisiv faptul că reclamanţii nu au solicitat redeschiderea judecăţii celei de-a doua acţiuni în revendicare după soluţionarea acţiunii în anularea contractului.

         Constatând că motivele plângerii nu sunt vădit netemeinice, Curtea a unit cu fondul excepţia incompatibilităţii ratione materiae invocată de Guvern, întemeiată pe împrejurarea că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o decizie judiciară definitivă, astfel că nu ar beneficia de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul a învederat că prima acţiune în revendicare a fost respinsă pe motiv că naţionalizarea era conformă cu legea. Împrejurarea că jurisdicţiile naţionale au reţinut, în cea de-a doua procedură şi numai în considerentele hotărârilor, caracterul ilegal al naţionalizării, nu este suficient în aprecierea Guvernului pentru a conferi reclamanţilor o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat.

         Pe fond, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit nelegalitatea naţionalizării bunului în hotărârea din 21 iunie 2004, menţinută de instanţele superioare, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor. Acest drept nu era nici revocabil şi nici nu a fost infirmat până în prezent (a se vedea cauzele Străin c. României, Sebastian Taub c. României, Gabriel c. României, Aldea c. României). În lumina acestor considerente, Curtea a apreciat că argumentul Guvernului în sensul că naţionalizarea ilegală nu a fost reţinută în dispozitivul hotărârii, ci în considerente, nu este de natură să determine o abordare diferită.

         Curtea a amintit că a tratat în mai multe cauze anterioare probleme asemănătoare celor în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 prin vânzarea imobilelor de către stat unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului, datorită lipsei unei despăgubiri (a se vedea cauza Porţeanu c. României, hotărârea din 16 februarie 2006). Mai mult, Curtea a subliniat că nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul produs de absenţa prelungită a despăgubirilor pentru persoanele care, ca şi reclamanţii, au fost private de bunurile lor (cauza Porţeanu c. României).

         Considerând că nu există motive care să determine o schimbare de abordare, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie

         Curtea a respins ca vădit nefondat un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie în legătură cu greşita interpretare de către instanţele interne a probelor din dosar sau cu pretinsa lipsă de imparţialitate a acestora.

         Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

          Art. 41 din Convenţie prevede:

         “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

         Deşi reclamanţii au solicitat restituirea imobilului sau daune materiale în valoare de 100.000 de euro reprezentând contravaloarea imobilului, fără a depune o expertiză, precum şi 8.000 de euro pentru lipsa de folosinţă, iar Guvernul a estimat valoarea apartamentului la 45.647 euro potrivit unei expertize, Curtea – statuând în echitate – a acordat reclamanţilor suma de 46.000 de euro.

         Aceste despăgubiri în echivalent sunt subsidiare restituirii în natură.

         Au fost respinse pretenţiile în legătură cu lipsa de folosinţă a imobilului deoarece, pe de o parte, s-a dispus restituirea bunului şi, pe de altă parte, suma solicitată îmbracă un caracter speculativ, randamentul unei locaţiuni depinzând de mai multe variabile (cauza Buzatu c. României). S-a constatat totodată că reclamanţii nu au solicitat daune morale. 

         Hotărârea a devenit definitivă la data de 4 februarie 2009 în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 02.07.2009.

         Doar o părere…

         Potrivit stării de fapt, jurisdicţiile naţionale au reţinut numai în considerentele hotărârilor caracterul ilegal al naţionalizării imobilului reclamanţilor-foşti proprietari, soluţia din dispozitiv fiind de respingere a acţiunii în anularea titlului chiriaşilor-cumpărători.

         Deşi Guvernul a invocat faptul că reclamanţii nu au nici măcar o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce în dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit în hotărârea sa, menţinută de instanţele superioare, nelegalitatea naţionalizării bunului, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor, chiar dacă această dezlegare nu a apărut în dispozitiv, ci doar în considerente.

         Ulterior, în cauza Czaran c. României, hotărârea din 4 iunie 2009, Curtea a folosit acelaşi raţionament pentru a reţine aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Curtea a apreciat că sesizarea a fost în termen, având reper data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii din 2005 prin care s-a recunoscut preluarea abuzivă, deşi în cadrul acţiunii în revendicare din 2000 – tot definitivă şi irevocabilă – s-a reţinut pe cale incidentală, în considerente, că preluarea fusese legală. Curtea a dat relevanţă soluţiei favorabile reclamanţilor, deşi în circuitul civil existau două hotărâri cu considerente contradictorii, iar existenţa procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 nu a fost de natură să împiedice condamnarea şi obligarea statului la restituirea în natură a imobilului sau a echivalentului în bani.

         Ca atare, orice statuare asupra preluării abuzive într-o hotărâre judecătorească, pronunţată chiar şi după expirarea termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, este de natură a deschide foştilor proprietari calea sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru obţinerea de despăgubiri, în lipsa unei reparaţii echitabile în dreptul intern.

Hotărârea în cauza Lawyer Partners c. Slovaciei (16.06.2009) – refuzul de înregistrare a cererilor transmise pe cale electronică încalcă dreptul de acces la un tribunal

cedo          Curtea a concluzionat în unanimitate că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie (dreptul de acces la un tribunal) prin refuzul instanţelor interne de a înregistra pe rol acţiuni (peste 70.000) formulate pe cale electronică de societatea reclamantă. Dacă ar fi fost printate, documentele ar fi avut peste 40 de milioane de pagini.

          Legislaţia slovacă prevedea din 2002 posibilitatea înregistrării de cereri pe cale electronică, astfel că autorităţile naţionale trebuiau să asigure dotările necesare.

          În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat societăţii reclamante suma de 10.000 de euro pentru daune materiale şi morale, precum şi 8.000 de euro pentru cheltuielile de judecată.

          Hotărârea este disponibilă în limba engleză şi va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

          1.  Principaux faits

          La requérante, Lawyer Partners a.s, est une société de droit privé à responsabilité limitée dont le siège se trouve à Bratislava. Entre 2005 et 2006, elle conclut avec la Compagnie radiophonique de Slovaquie des contrats lui conférant le droit de recouvrer le montant des redevances impayées dues par les titulaires de licences de réception de services radiophoniques, et ce dans 355 917 cas.

          Cette société fut contrainte d’attaquer en justice les personnes ayant refusé de payer la créance qu’elle avait acquis le droit de recouvrer. Elle prépara des actions individuelles où elle demandait que soient émis des ordres de paiement à l’encontre des débiteurs.

          En mars et juillet 2006, elle introduisit donc des actions auprès de plusieurs tribunaux de district. Vu le nombre de procédures individuelles – plus de 70 000 –, elle créa les actions au moyen d’un logiciel informatique et les enregistra sur des DVD qu’elle adressa aux tribunaux concernés avec une lettre explicative. Les tribunaux refusèrent d’inscrire ces actions au rôle au motif qu’ils ne disposaient pas du matériel nécessaire pour recevoir et traiter des demandes créées et signées par voie électronique.

          La Cour constitutionnelle rejeta les recours formés par la société requérante concernant ces refus – cette dernière alléguait à cet égard une violation du droit d’accès à un tribunal – au motif qu’elle avait été saisie en dehors du délai légal de deux mois.

          Le ministère de la Justice indiqua d’abord en avril 2006 que les juridictions ordinaires n’étaient pas équipées du matériel nécessaire pour recevoir des demandes par voie électronique. A la suite de rencontres avec les présidents de tribunaux de district et régionaux en novembre 2006 et février 2007, le ministère conclut toutefois qu’ils disposaient de l’équipement adéquat. Des informations sur la manière de procéder pour soumettre des demandes signées par voie électronique furent publiées sur le site internet du ministère de la Justice en octobre 2008.

          Grief

          Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante dénonçait une violation de son droit d’accès à un tribunal en ce que les juridictions internes avaient refusé d’inscrire au rôle les actions qu’elle avait soumises par voie électronique.

          Décision de la Cour

          Même si le droit slovaque prévoyait d’autres moyens pour l’introduction de requêtes auprès des tribunaux, tels que le télégraphe, la télécopie, par écrit ou oralement, la seule possibilité qu’avait en pratique la société requérante de soumettre les 70 000 procédures individuelles était la voie électronique. En effet, si les documents enregistrés sur les DVD avaient été imprimés, ils auraient représenté plus de 40 millions de pages.

          La Cour rappelle que les juridictions internes avaient invoqué leur manque d’équipement pour traiter les actions de la société requérante ; cependant le droit interne prévoyait la possibilité de présenter des requêtes par voie électronique depuis 2002.

          La Cour conclut donc que le refus d’examiner les actions soumises par la société requérante a restreint de manière disproportionnée le droit de l’intéressée d’introduire ses actions en justice de manière effective, en violation de l’article 6 § 1.

Hotărârea în cauza Tănase c. României (12.05.2009) – tratament inuman şi durata excesivă a arestării

cedo      Reclamantul Niculae Tănase este cetăţean român născut în 1953 şi locuieşte la Bucureşti. În februarie 2001, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale ce desfăşura activităţi cu produse petroliere, a fost inculpat şi arestat, fiind suspectat, printre altele, de înşelăciune, evaziune fiscală, fals în înscrisuri şi deturnare de fonduri. A fost încarcerat în arestul din Ploieşti.

      Curtea europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) datorită incompatibilităţii stării de sănătate a reclamantului cu detenţia provizorie şi a faptului că acesta a fost încătuşat de patul din spitalul civil unde a fost internat.

      De precizat că reclamantul suferea de cancer de prostată, tulburări de personalitate post-traumatice în urma unui accident auto din 1993 şi afecţiuni urologice care s-au agravat în arest.

      A fost supus unor intervenţii chirurgicale pe parcursul arestării sale şi a fost pus în libertate de Curtea de Apel tocmai datorită acestor afecţiuni. Această decizie a instanţelor interne, motivată tocmai pe incompatibilitatea stării de sănătate cu arestarea, a constituit un argument pentru a ajunge la o concluzie de condamnare a statului român. Curtea a reţinut că în perioada 2001- iunie 2002 reclamantul a beneficiat de îngrijiri corespunzătoare şi chiar a suferit o intervenţie chirurgicală, însă după această dată expertizele medico-legale au constatat că starea de sănătate a reclamantului este compatibilă cu arestarea numai dacă ar fi transferat periodic într-un spital civil pentru tratament, lucru care nu s-a întâmplat.

      La încălcarea art. 3 au mai concurat faptul că era vorba despre o măsură preventivă, iar nu de executarea unei pedepse definitive, precum şi lipsa unor mecanisme procedurale în dreptul intern de punere în libertate pe motive medicale (acestea au fost adoptate abia prin Legea nr. 281/2003) sau atitudinea comisiei medico-legale competente, care a făcut trimitere în avizele sale la rapoarte anterioare, deşi tribunalul apreciase că este necesară o nouă expertiză.

      În privinţa încătuşării de pat, reclamantul a pus la dispoziţie fotografii realizate în Spitalul „Sf. Ioan”. Curtea a subliniat că încătuşarea nu pune în mod normal probleme din prisma art. 3 din Convenţie dacă ar corespunde unei privări legale de libertate şi nu ar atrage folosirea forţei sau expunerea publică, de o manieră care să poată fi considerată rezonabilă. În cazul reclamantului, Curtea a apreciat că natura infracţiunilor săvârşite (non-violente) şi starea de sănătate nu justificau măsura încătuşării, mai ales că un gardian era poziţionat în faţa camerei de spital tocmai pentru a asigura paza. Curtea a luat act de faptul că Legea nr. 275/2004 interzice această măsură, însă a constatat tratamentul inuman la care a fost supus reclamantul prin măsura disproporţionată aplicată.

      S-a mai constatat încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie datorită duratei excesive a arestării (aproximativ 2 ani). Curtea a observat că autorităţile naţionale nu au furnizat explicaţii concrete care să justifice menţinerea arestării pentru a evita un impact negativ asupra societăţii sau pentru a asigura buna desfăşurare a anchetei penale. Dimpotrivă, instanţele au menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune „stereotipe”.

      În privinţa art. 6 par. 1 din Convenţie, legat de durata rezonabilă, Curtea a constatat că nu a fost încălcat, deoarece multe amânări s-au datorat cererilor inculpaţilor care au determinat transferul dosarului la diferite jurisdicţii şi datorită activităţii experţilor, asupra cărora instanţele au exercitat totuşi în mod corespunzător controlul.

      Alte capete de cerere privind lipsa unui proces echitabil, lipsa de imparţialitate a parchetului şi judecătorilor, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită punerii sub sechestru a apartamentelor membrilor familiei, încălcarea dreptului la corespondenţă prin deschiderea scrisorilor la arest, au fost respinse de Curte ca vădit neîntemeiate.

      În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat reclamantului despăgubiri pentru daune morale de 8.000 de euro. În privinţa daunelor materiale, s-a constatat că reclamantul a fost condamnat, iar perioada de arest a fost dedusă, astfel că nu se justifică acordarea despăgubirilor la valoarea salariilor (mutatis mutandis Kalachnikov c. Russie, nr. 47095/99).

      Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

      Doar o părere…

      În cadrul hotărârii Curtea a alocat un spaţiu special analizei dispoziţiilor legale privind condiţiile de internare a unui deţinut într-un spital civil, acesta fiind şi motivul pentru care recomand lecturarea întregii hotărâri.

      Întrucât a existat recent o dezbatere publică legată de punerea în libertate a unor persoane aflate în arest sau în executarea unei pedepse cu închisoarea, în condiţiile în care există o expertiză medico-legală ce propune acest lucru, şi s-a susţinut ipoteza internării într-un spital civil în ciuda acestui aviz, consider că această hotărâre răspunde tuturor problemelor. Şi nu reprezintă un precedent, ci se încadrează în jurisprudenţa constantă a CEDO…

Cauza Tudor Tudor c. României (24.03.2009) – Case naţionalizate. Practica neunitară în interpretarea bunei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători. Valoarea despăgubirilor

cedoPrintr-o decizie definitivă şi irevocabilă reclamantul a fost obligat să lase apartamentul în deplina şi liniştita posesie a fostului proprietar, apreciindu-se că buna-credinţă a acestuia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ar avea relevanţă numai în cazul în care ar fi introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.

În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor cumpărători ai celorlalte apartamente din acelaşi imobil, respingând acţiunile fostului proprietar.

Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de juridicţie în această materie.

Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă schimbare şi nu există o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în aplicarea legii (încălcare art. 6).

Curtea a admis excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, reţinând că reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie introducând acţiune separată (inadmisibilitate art. 1 Protocol 1).

Starea de fapt pertinentă

Reclamantul locuia din 1973 într-un apartament închiriat de la stat, pe care l-a cumpărat în 13 ianuarie 1997 în baza Legii nr. 112/1995.

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă din 23 mai 1997 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare a fostului proprietar împotriva statului având ca obiect posesia imobilului în care se găsea apartamentul.

Întemeindu-se pe această decizie, fostul proprietar a introdus mai multe acţiuni împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamente în aceste condiţii, inclusiv împotriva reclamantului.

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti din 28 ianuarie 2003 reclamantul a fost obligat să lase apartamentul în deplina şi liniştita posesie a fostului proprietar. În motivare s-a reţinut că titlul fostului proprietar, aşa cum a fost confirmat prin decizia din 23 mai 1997, este mai bine caracterizat decât contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului. S-a apreciat că buna-credinţă a reclamantului la încheierea contractului din 13 ianuarie 1997 ar avea relevanţă numai în cazul în care ar fi introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.

În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor cumpărători ale celorlalte apartamente din acelaşi imobil (contracte din 12 decembrie 1996 sau 27 martie 1997), respingând acţiunile fostului proprietar. În 6 aprilie 2006, 9 februarie 2006 sau 14 februarie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis mai multe recursuri în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în aceste cauze, unele dintre ele aflându-se în continuare pe rolul instanţelor. Într-una dintre ele, după rejudecare, a fost admisă acţiunea fostului proprietar.

În ceea ce priveşte situaţia reclamantului, procedurile de evacuare începute de fostul proprietar sunt încă în desfăşurare în faţa instanţelor interne.

Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă

Curtea tratează în cadrul acestei secţiuni mai multe probleme: materia acţiunii în revendicare în dreptul intern, acţiunea în garanţie pentru evicţiune întemeiată pe Codul civil, acţiunea în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 10/2001, jurisprudenţa internă în materia despăgubirilor prin echivalent, evoluţia jurisprudenţei interne în favoarea chiriaşilor.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

Dacă dispoziţiile Convenţiei nu impun statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. În această privinţă trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului [Broniowski c. Poloniei, nr. 31443/96, par. 151; Păduraru c. României, par. 92 şi Beian c. României (nr. 1), par. 33].

Curtea a constatat că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi divergenţele de jurisprudenţă din domeniul naţionalizării imobilelor au creat un climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică. Aceeaşi incertitudine a intervenit şi în prezenta cauză: aceeaşi curte de apel a dat interpretări diferite asupra relevanţei bunei-credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului cu statul.

Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de juridicţie în această materie. Totodată, niciun mecanism efectiv nu era disponibil pentru Curtea Supremă în scopul de a rezolva conflictul între deciziile instanţelor inferioare (mutatis mutandis, cauza Schwarzkopf şi Taussik c. Republicii Cehe, nr. 42162/02, decizia din 2 decembrie 2008).

În alte cauze din aceeaşi perioadă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursuri în anulare, în cadrul cărora nu rezolva conflictele de interpretare, ci analiza dispoziţii particulare ale legii în cazuri concrete. În plus, această intervenţie era posibilă numai în cadrul unei căi extraordinare de atac, care încălca ea însăşi principiul securităţii juridice (a se vedea cauzele Brumărescu c. României sau SC Maşinexportimport Industrial Group SA c. României).

În final Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă schimbare (aspect tratat la secţiunea Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă) şi nu există o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în aplicarea legii restituirilor.

Deşi nu contestă prerogativa instanţelor interne de a-şi schimba jurisprudenţa, Curtea reţine că, în contextul specific al restituirilor din România, această nouă direcţie a interpretării în favoarea foştilor chiriaşi s-ar putea dovedi a fi doar o schimbare temporară a jurisprudenţei.

Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Păduraru c. României).

În concluzie, a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie şi nu va mai fi analizat art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Asupra excepţiei de neepuizare a căilor de recurs invocate de Guvern, Curtea a reţinut că reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie introducând acţiune separată. Jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern în sensul acordării de despăgubiri în cazuri similare este consistentă, astfel că există un remediu efectiv.

Verificând dacă suma ce poate fi acordată de instanţele interne este suficientă pentru a repara prejudiciul, Curtea a reţinut din jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern că persoane în aceeaşi situaţie cu reclamantul au primit cel puţin preţul actualizat şi posibil ca despăgubire diferenţa până la valoarea de piaţă, precum şi valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului.

Deşi Curtea nu poate specula în această cauză asupra finalităţii procedurilor pentru obţinerea despăgubirii, în cazul în care reclamantul le-ar fi urmat, apreciază totuşi că sumele atribuite de instanţele interne în cauze similare sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincová şi Pinc c. Bulgariei, în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece reclamanţilor li se acordase în compensaţie numai preţul de vânzare (a se vedea şi Velikovi şi alţii c. Bulgariei sau Kalinova c. Bulgariei).

Deşi legea restituirii nu prevede o acţiune specială împotriva statului, Curtea a apreciat că remediul oferit de Codul civil în cazul reclamantului este suficient pentru a constitui o cale pentru realizarea pretenţiilor, pe care acesta însă nu a urmat-o, motiv pentru care acest capăt de cerere este respins în temeiul art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a acordat reclamantului 5.000 de euro cu titlu de daune morale, respingând cererea în privinţa daunelor materiale de 10.000 de euro pe motiv că nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată şi daunele materiale cerute.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Cauza Vilén c. Finlandei (17.02.2009) – lipsa accesului la înscrisurile dosarului încalcă dreptul la un proces echitabil

cedoUnul din elementele conceptului larg de proces echitabil este principiul egalităţii de arme, care impune ca fiecare parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o poziţie de dezavantaj substanţial faţă de partea adversă.

Acest drept înseamnă, în principiu, posibilitatea părţilor în litigiu de a cunoaşte orice probă administrată sau argumente invocate, în măsura a influenţa soluţia instanţei, şi de a le dezbate.

Această poziţie nu este periclitată când observaţiile sunt neutre faţă de obiectul judecăţii sau când în aprecierea instanţei nu reprezintă nicio împrejurare de fapt sau argument care să nu fi fost deja antamat în decizia atacată.

Doar părţile în litigiu pot decide în mod corespunzător dacă se află într-una din aceste situaţii; ele decid dacă un înscris este de natură a fi contestat sau nu.

Starea de fapt pertinentă

Reclamantul, dl. Pauli Vilén, a solicitat o indemnizaţie de concediu medical datorită incapacităţii de a munci pentru perioada 3 iunie-31 decembrie 2002. În 10 iunie 2002 medicul reclamantului a eliberat un certificat medical potrivit căruia acesta era incapabil de a munci până în 31 decembrie 2002.

Instituţia de Asigurări Sociale (“KELA”) a respins cererea reclamantului prin două decizii din 28 august 2002, în care dizabilitatea reclamantului era descrisă în detaliu, dar nu a fost considerată incapacitate de a munci.

În 13 septembrie 2002 reclamantul a formulat apel la Direcţia de Asigurări Sociale, care a fost respins în 24 aprilie 2003. În hotărâre nu s-a făcut referire la certificatul emis de medicul reclamantului. S-a reţinut că reclamantul a avut posibilitatea de a contrazice constatările KELA, dar nu s-a menţionat care era conţinutul acestor constatări şi nici dacă reclamantul a şi formulat obiecţiunile.

În 4 iunie 2003 reclamantul a atacat hotărârea la Comisia de Apel a Direcţiei de Asigurări Sociale, cererea fiindu-i respinsă în 15 ianuarie 2004. În decizie nu s-a făcut referire la constatările doctorului reclamantului sau la raportul întocmit în perioada în care acesta a fost în convalescenţă, dintre 8 ianuarie şi 28 ianuarie 2003. Ca şi în hotărârea Direcţiei de Asigurări Sociale, s-a reţinut că reclamantul a avut posibilitatea de a contrazice constatările KELA, dar nu s-a menţionat care era conţinutul acestor constatări şi nici dacă reclamantul a şi formulat obiecţiunile.

În 1 martie 2004 reclamantul a solicitat informaţii cu privire la documentele din dosarul său aflate la KELA. Documentele conţineau mai multe constatări ale unui medic expert, solicitate de KELA în mai multe rânduri. Aceste constatări erau din 10 aprilie, 6 iunie, 22 august, 17 octombrie 2002 şi 18 iunie 2003. Nicio autoritate nu în furnizase anterior copii de pe aceste constatări.

Potrivit informaţiilor provenite de la Guvern, la solicitarea Curţii, constatările medicale în discuţie au fost incluse în dosarul de la Comisia de Apel a Direcţiei.

Dreptul intern relevant

Secţiunea 34 a Legii Procedurii de Judecată Administrativă (hallintolainkäyttölaki, förvaltningsprocesslagen, nr. 586/1996) şi secţiunea 15 din Legea Procedurii Administrative (hallintomenettelylaki, förvaltningsförfarandelagen, nr. 598/1982) prevăd că înainte de soluţionarea cauzei părţile vor avea posibilitatea de a comenta cererile părţii adverse şi orice probă care ar putea influenţa soluţia. Litigiul poate fi rezolvat fără ascultarea părţii dacă se respinge cererea fără a se antama fondul, dacă este respinsă fără întârziere ori dacă ascultarea este vădit inutilă dintr-un alt motiv. Cu scopul de a formula observaţii, o parte va avea acces la înscrisurile nepublice dacă sunt îndeplinite condiţiile conform Legii Transparenţei Activităţilor Guvernamentale.

Secţiunea 11, subsecţiunea 2 din Legea Transparenţei Activităţilor Guvernamentale (julkisuuslaki, offentlighetslagen; 621/1999) prevede:

O parte sau reprezentantul său ori apărătorul nu vor avea acces…la : […]

3) Un memoriu de prezentare, un proiect al unei decizii (draft) sau la un înscris comparabil întocmit de o autoritate pentru pregătirea unei probleme juridice, înainte de finalizarea analizei acelei probleme de către autoritatea în cauză…

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

Reclamantul a susţinut că procedura nu a fost contradictorie, deoarece dosarul de la Comisia de Apel includea opinii medicale pregătite de KELA, care nu îi fuseseră comunicate. A descoperit aceste opinii în martie 2004, când a cerut examinarea dosarului.

Reclamantul a făcut trimitere la cauza H.A.L. c. Finlandei (cererea nr. 38267/97, hotărârea din 27 ianuarie 2004) în care s-a statuat că exista obligaţia Comisiei de Apel de a asigura participarea efectivă a reclamantului la procedură, chiar dacă înscrisurile nu ar fi avut decât o relevanţă scăzută în luarea hotărârii.

Guvernul, făcând trimitere la aceeaşi cauză, H.A.L. c. Finlandei, a negat susţinerea reclamantului că nu a putut participa la proces. S-a învederat că se ceruse de către Comisia de Apel depunerea unei constatări KELA. Cu scopul de a pregăti constatările KELA a desemnat medici-experţi din cadrul său pentru a-şi exprima opinia asupra subiectului. Aceste opinii au reprezentat o parte din documentele preparatorii interne. Guvernul a subliniat că esenţa opiniilor medicale se regăsea în constatarea KELA, care a fost pusă la dispoziţia reclamantului şi a Comisiei de Apel a Direcţiei, aşa cum s-a menţionat în decizia Comisiei din 15 ianuarie 2004.

Ca atare, reclamantul a avut acces la conţinutul opiniilor medicilor-experţi încă din timpul procedurii legate de constatările KELA. Principiul egalităţii de arme garantat de art. 6 par. 1 a fost respectat.

Curtea subliniază că aprecierea caracterului echitabil al procesului se face prin raportare la ansamblul procedurii (a se vedea Dallos c. Ungariei, nr. 29082/95, par. 47, ECHR 2001‑II). Unul din elementele conceptului larg de proces echitabil este principiul egalităţii de arme, care impune ca fiecare parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o poziţie de dezavantaj substanţial faţă de partea adversă (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Nideröst-Huber c. Elveţiei, 18 februarie 1997, par. 23, Reports of Judgments and Decisions 1997‑I). Acest drept înseamnă, în principiu, posibilitatea părţilor în litigiu de a cunoaşte orice probă administrată sau argumente invocate, în măsura a influenţa soluţia instanţei, şi de a le dezbate (a se vedea Lobo Machado c. Portugaliei, 20 februarie 1996, par. 31, Reports of Judgments and Decisions 1996‑I). Această poziţie nu este periclitată când observaţiile sunt neutre faţă de obiectul judecăţii (a se vedea see Göç c. Turciei [GC], nr. 36590/97, par. 55, ECHR 2002‑V) sau când în aprecierea instanţei nu reprezintă nicio împrejurare de fapt sau argument care să nu fi fost deja antamat în decizia atacată. Doar părţile în litigiu pot decide în mod corespunzător dacă se află într-una din aceste situaţii; ele decid dacă un înscris este de natură a fi contestat sau nu (cauza Nideröst-Huber c. Elveţiei, anterior citată, par. 29). 

Curtea reţine că opiniile în cauză reprezentau considerente ce ţineau de temeinicia apelului reclamantului. Opiniile au fost depuse la Comisia de Apel. Este nerelevant dacă informaţiile din aceste opinii au fost incluse în constatările depuse de KELA, dacă opiniile au fost anterior documente preparatorii interne la KELA şi dacă ar fi avut vreo importanţă în decizia Comisiei sau nu. Din moment ce au fost depuse la dosarul cauzei aflate în faţa Comisiei de Apel, reclamantul era cel în măsură să aprecieze dacă erau de natură a fi contestate. Era prin urmare obligaţia Comisiei de Apel de a permite reclamantului să comenteze opiniile medicale înainte de luarea deciziei finale.

Procedura nu a permis reclamantului să participe la procedura de judecată şi l-a privat de un proces echitabil, cu încălcarea art. 6 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Art. 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

Curtea a apreciat că lipsa garanţiilor art. 6 a cauzat reclamantului un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a încălcării Convenţiei. Apreciind în echitate, Curtea atribuie reclamantului suma de 2.000 de euro cu titlu de daune morale.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.