LIMITELE LIBERTATII DE EXPRIMARE. POLITICIENI, JURNALISTI, MAGISTRATI – Comentarii si jurisprudenta

Cartea de fata reprezinta prima analiza aprofundata a libertatii de exprimare prin prisma practicii judiciare interne si a jurisprudentei relevante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, surprinzand diversitatea intrebarilor pe care le poate genera exercitarea sa in spatiul public, dar si interferentele cu alte drepturi, atribute sau libertati, prin raportare la care i se definesc limitele.

Comentariile autorilor urmaresc aplicarea principiilor pe care Curtea Europeana a Drepturilor Omului le-a impus in jurisprudenta sa ca fiind necesare in orice demers in care se cauta justul echilibru intre libertatea de exprimare si, in special, impiedicarea ingerintelor in sfera vietii private, inclusiv sub aspectul respectarii onoarei, demnitatii si reputatiei persoanei.

Lucrarea poate constitui, pe langa clasicul instrument metodologic necesar mediului universitar, magistratilor si avocatilor, si o foarte utila sursa de repere in functie de care politicienii, jurnalistii si orice alte persoane care se manifesta in spatiul public isi pot exercita libertatea de exprimare.

Autorii Vasile Bozesan, Dragos-Alin Calin, Ionut Militaru, Florin Mihaita, Dorin Pana

Detalii tehnice: Editura Hamangiu

(560 pagini. ISBN 978-606-678-987-5)

Anunțuri

Dreptul la divorţ (art. 6, 8 şi 12 CEDO): Imposibilitatea unei persoane de a se recăsători izvorâtă din refuzul pronunţării divorţului pentru prima căsătorie

În cauza CEDO Ivanov şi Petrova c. Bulgariei, hotărârea din 14 iunie 2011, cererea nr. 15001/04, Secţia a IV-a a constatat neîncălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie şi a respins ca inadmisibile capetele de cerere privind art. 8, 12 şi 13 din Convenţie.

În fapt, după ce s-au căsătorit în anul 1986, în timpul studenţiei, reclamantul şi soţia sa s-au separat după terminarea studiilor universitare de către soţie. În anul 1990, soţia s-a reîntors în oraşul natal Targovishte, situat în estul Bulgariei, însoţită de cei doi copii născuţi în timpul căsătoriei; la acea dată, reclamantul nu îşi terminase încă studiile. Doi ani mai târziu, acesta din urmă s-a stabilit într-un alt oraş – Plovdiv, în sudul Bulgariei, situat la 270 km de Targovishte.

Soţii au păstrat legătura din ce în ce mai puţin şi diverse proceduri judiciare au fost declanşate cu succes de soţie, în vederea obligării soţului să plătească pensie alimentară. Între timp, în anul 1992, soţul a întâlnit o altă femeie, împreună cu care s-a mutat în anul 2001, pentru ca în anul 2002 să aibă cu aceasta un copil.

Dorind să se recăsătorească, soţul a formulat acţiune în desfacerea căsătoriei în contradictoriu cu prima soţie. Soţia a susţinut însă că, întrucât ea şi soţul său erau căsătoriţi, iar ea nu este responsabilă de separarea lor în fapt, era convinsă că o reconciliere cu soţul ei era încă posibilă, fiind şi în interesul celor doi copii ai lor să nu se pronunţe divorţul; instanţa de fond a respins cererea de divorţ. Legislaţia bulgară în vigoare la acea dată prevedea două cazuri în care se putea pronunţa divorţul, respectiv în cazul destrămării legăturii conjugale şi divorţul prin consimţământul soţilor.

Or, în cazul de faţă, instanţa de fond a apreciat că «destrămarea vieţii conjugale a celor doi soţi a fost cauzată de comportamentul inacceptabil» al soţului. Respingerea acţiunii de divorţ de către prima instanţă de fond a fost confirmată în mod definitiv de judecătorii instanţei de apel, care au reţinut că neînţelegerile dintre cei doi soţi care îi împiedicaseră până atunci să restabilească viaţa conjugală nu erau «insurmontabile». Încercările de divorţ prin consimţământul soţilor nu au avut succes, astfel că şi în prezent subzistă mariajul celor doi soţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată de soţul care dorea să se recăsătorească şi de iubita acestuia. Primul reclamant a susţinut că respingerea de către instanţele bulgare a cererii sale de divorţ a încălcat prevederile art. 6 şi 13 din Convenţie, iar Curtea a apreciat că plângerea trebuie examinată doar din perspectiva art. 6 par. 1 din Convenţie.

În analizarea plângerii, Curtea a reamintit principiul subsidiarităţii, respectiv că «nu se poate substitui instanţelor naţionale în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea dreptului intern» (a se vedea, în acelaşi sens, Lautsi c. Italiei, [M.C.], 18 martie 2011,  nr. 30814/06; J.H. şi alţi 23 c. Franţei, 24 noiembrie 2009, nr. 49637/09).

Curtea a analizat apoi din perspectiva art. 6 din Convenţie dacă hotărârea judecătorească a fost motivată, obligaţia de motivare a hotărârii presupunând «ca instanţele să indice motivele pe care şi-au fundamentat soluţia» (Taxquet c. Belgiei [M.C.], 16 noiembrie 2010, nr. 926/05; Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, nr. 36815/03). După examinarea motivelor furnizate de instanţele bulgare, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a conchis că…

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – Iunie 2011, Autori: Lavinia Cîrciumaru, Ionuţ Militaru

Dreptul la avort (art. 3 şi 8 CEDO): Accesul la informaţii medicale şi efectivitatea dreptului de a cere întreruperea sarcinii

În cauza R.R. c. Poloniei (hotărârea din 26 mai 2011, cererea nr. 27617/04), Curtea a fost din nou chemată să se pronunţe asupra problemei extrem de sensibile a avortului, după câteva luni de la pronunţarea unei hotărâri de răsunet în materie (A, B şi C c. Irlandei [MC], 16 decembrie 2010, nr. 25579/05).

Polonia a fost condamnată pentru încălcarea articolelor 3 (interzicerea tratamentelor inhumane şi degradante) şi 8 (dreptul la respectarea dreptului la viaţă privată şi de familie), Curtea exprimând o poziţie jurisprudenţială paradoxală. Deşi Curtea şi-a exprimat poziţia în acordarea libertăţii statelor membre de a recunoaşte sau nu dreptul la avort, ea a manifestat şi voinţa crescândă de asigurare a acestui drept atunci când este protejat în plan intern. Dorinţa lăudabilă de a proteja femeile însărcinate care doresc să facă avort, care rezultă din soluţia pronunţată în anul 2011, contrastează puternic cu refuzul cristalizat la finalul anului 2010, de acordare a unei protecţii convenţionale autonome dreptului la avort.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – Iunie 2011, Autori: Lavinia Cîrciumaru, Ionuţ Militaru

Fişe tematice de jurisprudenţă CEDO

Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului a creat o remarcabilă serie de fişe ce cuprind jurisprudenţa pe diverse teme. Fişele sunt foarte interesante datorită faptului că pun în valoare cauze recente, fiind menţionate chiar şi cauzele pendinte pe rolul Curţii.

Potrivit comunicatului de presă  « La Cour lance des fiches thématiques sur sa jurisprudence » din 30 septembrie 2010, această creaţie se înscrie în cadrul « Planului de acţiune adoptat în urma Conferinţei de la Interlaken » în ianuarie 2010 (a se vedea Declaraţia de la Interlaken din 19 ianuarie 2010). Curtea speră ca efectul unei mai bune cunoaşteri a jurisprudenţei în statele membre va fi rezolvarea litigiilor în cadrul proceselor din faţa jurisdicţiilor interne, în scopul degrevării judecătorilor europeni de numărul mare de plângeri (a se vedea Raportul anual al CEDO pentru 2009).

Continuă lectura

Cauza Velcea şi Mazăre c. României (1.12.2009)–efectele nedemnităţii asupra retransmiterii succesiunii

Starea de fapt pertinentă

Reclamanţii Ştefan Velcea şi Florica Mazăre sunt tatăl şi sora Tatianei A., care a fost ucisă împreună cu mama sa în 7 ianuarie 1993 în urma unei dispute avută cu soţul său, Aurel A. În noaptea tragediei, acesta era însoţit de fratele său, George L., agent de poliţie aflat în afara serviciului. Amânoi s-au prezentat la domiciliu părinţilor Tatianei A. pentru ca Aurel A. să o convingă să renunţe la acţiunea de divorţ. Împreună au părăsit locul faptei şi George L. l-a condus pe fratele său la domiciliul acestuia. Două ore mai târziu, Aurel A. s-a sinucis, lăsând două scrisori în care mărturisea că şi-a ucis soţia şi soacra. În calitate de agent de poliţie, George L. a informat poliţia despre cele petrecute.

Cercetarea penală pornită împotriva lui Aurel A. s-a finalizat printr-o soluţie de clasare pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pe motiv că autorul infracţiunilor era decedat şi nicio altă persoană nu fusese implicată. Reclamanţii au obţinut înscrisuri din dosar, iar urmare a unei plângeri penale a reclamantului împotriva lui George L., parchetul militar din Bucureşti a efectuat cercetări, finalizate cu soluţie de neîncepere a urmăririi penale în 9 decembrie 1994. La plângerea reclamanţilor, parchetul general militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis continuarea cercetărilor şi ancheta a fost redeschisă. În 7 aprilie 2003, în urma modificărilor legislative privind statutul poliţistului, cauza a fost trimisă parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care a decis neînceperea urmăririi penale la 2 martie 2004. Reclamanţilor nu le-a fost comunicată această soluţie.  Procedura partajului succesoral de pe urma defunctei Tatiana A. a fost declanşată în 1993. Reclamantul a cerut îndepărtarea familiei lui Aurel A. de la succesiune, deoarece fiica sa fusese ucisă de Aurel A. Codul civil român (art. 655 alin. 1) prevedea că persoana condamnată pentru uciderea defunctului este nedemnă de a veni la moştenirea acestuia. Aplicând strict această dispoziţie, jurisdicţiile interne au refuzat să reţină nedemnitatea lui Aurel A. pe motiv că acesta nu a fost condamnat pentru omor printr-o decizie definitivă, din moment ce s-a sinucis la puţin timp după ce şi-a ucis soţia. Lucian L., fratele lui Aurel A., a devenit moştenitorul a 1/4 din patrimoniul Tatianei A., prin retransmitere. Continuă lectura

Hotărârea în cauza Ćosić c. Croaţiei (15 ianuarie 2009) – evacuarea chiriaşului cu încălcarea dreptului la domiciliu

cedoDeciziile autorităţilor naţionale au fost întemeiate numai pe concluzia că reclamanta nu avea niciun drept pentru a ocupa apartamentul potrivit dreptului intern, fără a mai analiza proporţionalitatea măsurii ce urma să fie aplicată.

Garanţiile prevăzute de Convenţie impun ca ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea domiciliului să nu fie bazată doar pe lege, ci trebuie să fie şi proporţională în lumina art. 8 par. 2 cu scopul legitim urmărit, având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei.

Nicio dispoziţie legală din dreptul intern nu trebuie interpretată şi aplicată într-o manieră incompatibilă cu obligaţiile asumate prin Convenţie.

Pierderea locuinţei de către o persoană este o formă extremă a ingerinţei în dreptul la respectarea domiciliului. Orice persoană ce riscă o restrângere atât de gravă trebuie în principiu să poată cere unui tribunal independent să stabilească proporţionalitatea şi caracterul rezonabil al măsurii prin prisma art. 8 din Convenţie, chiar dacă, potrivit dreptului intern, dreptul său de a folosi un imobil s-a stins.

Starea de fapt pertinentă

Reclamantei Katarina Ćosić i s-a atribuit de către o şcoală primară din Požega, graţie calităţii sale de profesor, un apartament de serviciu, care fusese închiriat provizoriu de la proprietarul său, Armata Poporului Iugoslav (YPA).

Închirierea a expirat în 1990. În 1991 statul a preluat toate proprietăţile YPA, devenind astfel proprietarul apartamentului. Şcoala a cerut în mod repetat ca închirierea să fie prelungită, dar cererile au fost ignorate de autorităţile competente. Cu toate acestea, din moment ce nu s-a cerut evacuarea reclamantei şi nici nu i s-a pus la dispoziţie o altă locuinţă de către angajator, aceasta a locuit în continuare în apartament şi a continuat să plătească lunar chiria către stat.

În 7 ianuarie 1999 statul a introdus acţiune în evacuare împotriva şcolii şi a reclamantei, cerând eliberarea apartamentului. Statul a motivat că reclamanta nu mai avea niciun drept legal pentru a ocupa apartamentul, din moment ce contractul de închiriere a expirat.

În 30 octombrie 2002 tribunalul a admis acţiunea şi a obligat reclamanta să elibereze apartamentul în termen de 15 zile, deşi – aşa cum s-a reţinut – reclamanta  nu avea o altă locuinţă. Tribunalul a apreciat că statul avea proprietatea asupra apartamentului şi reclamanta nu avea niciun drept legat de acest imobil.

Hotărârea primei instanţe a fost menţinută în căile de atac printr-o hotătâre din 13 martie 2000 şi printr-o hotărâre din 9 februarie 2006 a Curţii Constituţionale. Ambele jurisdicţii au confirmat motivarea instanţei de fond în sensul că reclamanta nu avea niciun drept pentru a ocupa imobilul.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

Curtea apreciază că evacuarea reclamantei din apartament a constituit o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului, chiar dacă hotărârea de evacuare nu a fost încă pusă în executare (a se vedea mutatis mutandis cauza Stanková c. Slovaciei, nr. 7205/02, par. 7, hotărârea din 9 octombrie 2007).

Sentinţa a fost pronunţată în baza legilor privind proprietatea care îndreptăţeau proprietarul să ceară restituirea imobilului atunci când posesorul nu are niciun drept legal să îl ocupe. Curtea, având în vedere puterea limitată de a examina modul în care au fost respectate dispoziţiile interne [a se vedea Allan Jacobson c. Suediei (nr. 1), hotărârea din 25 octombrie 1989, seria A nr. 163, p. 17, par. 57], consideră că hotărârile instanţelor naţionale respectau dreptul intern. Curtea reţine prin urmare că ingerinţa urmărea un scop legitim, de a proteja drepturile statului în calitate de proprietar al apartamentului.

Întrebarea principală în această cauză este aşadar dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopul urmărit şi dacă a fost “necesară într-o societate democratică”. Trebuie reamintit că această cerinţă a paragrafului 2 al art. 8 ridică o problemă de procedură, dar şi una de fond. Curtea a statuat cu valoare de principiu în privinţa “necesităţii” unei ingerinţe în dreptul la domiciliu în cauza Connors c. Regatului Unit (nr. 66746/01, par. 81–84, 27 mai 2004), după cum urmează:

“81. Ingerinţa va fi considerată “necesară într-o societate democratică” pentru un scop legitim dacă răspunde unei “nevoi sociale acute” şi, în special, dacă este proporţională cu scopul urmărit. Deşi autorităţile naţionale beneficiază de o marjă de apreciere în stabilirea necesităţii, evaluarea finală aparţine Curţii, pentru a stabili dacă motivele invocate sunt relevante şi suficiente, în conformitate cu cerinţele Convenţiei.

82. Din această privinţă, o marjă de apreciere este lăsată, inevitabil, autorităţilor naţionale, care datorită contactului direct şi continuu cu forţele vitale ale statului membru, sunt mai bine poziţionate decât o curte internaţională atunci când evaluează nevoile locale şi condiţiile. Această marjă variază în funcţie de natura dreptului protejat de Convenţie, de importanţa acestuia pentru individ şi de natura activităţilor restrânse, precum şi de natura scopului urmărit de aceste restrângeri. (…) Când consideraţiile de politică generală socială şi economică intervin în contextul art. 8 din Convenţie, scopul marjei de apreciere depinde de contextul cauzei, îndeosebi în legătură cu întinderea ingerinţei în sfera personală a reclamantului.

83. Garanţiile procedurale disponibile pentru o persoană sunt îndreptate în mod special spre a stabili dacă statul membru a respectat marja de apreciere atunci când a fixat cadrul principal al dispoziţiei legale. În special, Curtea trebuie să examineze dacă procesul ce a condus la decizia de evacuare a fost echitabil şi a respectat interesele garantate de art. 8.”

În prezenta cauză, Curtea constată că deciziile autorităţilor naţionale au fost întemeiate numai pe concluzia că reclamanta nu avea niciun drept pentru a ocupa apartamentul potrivit dreptului intern. Prima instanţă a statuat în mod expres că deşi poziţia reclamantei este foarte dificilă, decizia sa trebuie să fie bazată exclusiv pe legea aplicabilă. Instanţele naţionale s-au mulţumit cu constatarea că ocuparea de către reclamantă a imobilului nu avea nicio bază legală, fără a mai analiza proporţionalitatea măsurii ce urma să fie aplicată. Garanţiile prevăzute de Convenţie impun ca ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea domiciliului să nu fie bazată doar pe lege, ci trebuie să fie şi proporţională în lumina art. 8 par. 2 cu scopul legitim urmărit, având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei. Mai mult, nicio dispoziţie legală din dreptul intern nu trebuie interpretată şi aplicată într-o manieră incompatibilă cu obligaţiile Croaţiei de a respecta Convenţia (a se vedea Stanková c. Slovaciei, anterior citată).

În această privinţă, Curtea aminteşte că pierderea locuinţei de către o persoană este o formă extremă a ingerinţei în dreptul la respectarea domiciliului. Orice persoană ce riscă o restrângere atât de gravă trebuie în principiu să poată cere unui tribunal independent să stabilească proporţionalitatea şi rezonabilitatea măsurii prin prisma art. 8 din Convenţie, chiar dacă, potrivit dreptului intern, dreptul său de a ocupa un imobil s-a stins (a se vedea McCann c. Regatului Unit, nr. 19009/04, par. 50, 13 mai 2008).

În circumstanţele prezentei cauze, reclamanta nu a beneficiat de o astfel de posibilitate. Drept urmare, prin lipsa garanţiilor procedurale adecvate, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Art. 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

În privinţa daunelor materiale, Curtea constată că reclamanta nu a înfăţişat nicio probă în susţinerea cererii, astfel că nu este îndreptăţită la o despăgubire legată de acestea (a se vedea Angelova şi Iliev c. Bulgariei, nr. 55523/00, par. 125, 26 iulie 2007, sau Chassagnou şi alţii c. Franţei [GC], nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, par. 130, ECHR 1999-III).

Pe de altă parte, deşi Curtea a constat încălcarea art. 8 numai sub aspect procedural, reclamanta a suferit un prejudiciu moral, datorită sentimentului de frustrare şi nedreptate, insuficient reparat prin constatarea încălcării Convenţiei (a se vedea Connors c. Regatului Unit, nr. 66746/01, par. 114, 27 mai 2004). Statuând în echitate, Curtea atribuie reclamantei suma de 2.000 EUR, la care se adaugă orice taxă ce ar urmează a fi aplicată.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Doar o părere…

Această cauză este relevantă în materia acţiunilor în evacuare, în special atunci când există raporturi locative între stat şi particulari (Legea nr. 114/1996, O.U.G. nr. 40/1999 şi O.U.G. nr. 8/2004). Instanţa de judecată trebuie să analizeze nu numai existenţa sau inexistenţa dreptului locativ al pârâtului, dar şi urmările unei măsuri de evacuare, prin raportare la circumstanţele speciale rezultate din dosarul cauzei, pentru a veghea la respectarea proporţionalităţii măsurii cu scopul (legitim) urmărit.

 În privinţa raporturilor locative dintre particulari, trebuie avut în vedere faptul că proprietarul beneficiază la rândul său de toate garanţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 (situaţia de fapt din cauza Tarik c. României).