Cauza Gingis c. României (4 noiembrie 2008) – recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilelor naţionalizate în considerentele hotărârii

cedo          Starea de fapt pertinentă

         Printr-o decizie din 24 martie 1987 a Consiliului municipal, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, statul român a naţionalizat apartamentul reclamanţilor, soţ şi soţie, pe motiv că au părăsit ţara pentru a se stabili în Statele Unite ale Americii.

         Apartamentul, situat în Constanţa, a fost vândut în 12 septembrie 1996 de stat unor terţi, care îl ocupau în calitate de chiriaşi.

         În perioada 1998-2000 s-a judecat o acţiune în revendicare introdusă de reclamanţi împotriva consiliului municipal şi a chiriaşilor-cumpărători, care a fost respinsă pe motiv că titlul statului este valabil, dat fiind că din actele dosarului rezulta că reclamanţii avuseseră cunoştinţă despre decizia de naţionalizare.

         Printr-o hotărâre din 21 iunie 2004, definitivă şi irevocabilă la 21 decembrie 2005 prin respingerea recursului de Curtea de Apel, s-a respins acţiunea în anularea contractului formulată de reclamanţi, instanţele interne reţinând că naţionalizarea apartamentului era ilegală, dar cumpărătorii au fost de bună-credinţă. În considerente s-a reţinut că „deşi prin decizia din 8 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa s-a constatat valabilitatea deciziei de naţionalizare, acest fapt nu împiedică reanalizarea titlului statului. În cursul procedurii iniţiale, acest titlu a fost analizat pe cale incidentală, în cadrul unei acţiuni în revendicare. Posibilitatea unui nou examen al validităţii titlului statului în prezenta cauză este de netăgăduit. Criteriile în funcţie de care este apreciată validitatea acestuia sunt următoarele: respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data aproprierii bunurilor de către stat. Decretul nr. 223/1974 în temeiul căruia a fost emisă decizia de naţionalizare era contrar Constituţiei din 1965 (…)”.

         În aceeaşi perioadă reclamanţii introduseseră o nouă acţiune în revendicare, suspendată de tribunal până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea contractului. Din actele dosarului nu a rezultat dacă procesul a fost redeschis.

         Cererea de restituire a apartamentului în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată de Primărie pe motiv că reclamanţii nu au furnizat anumite înscrisuri.

         În drept

         Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

         În analiza admisibilităţii, Curtea a respins excepţia tardivităţii plângerii în legătură cu prima acţiune în revendicare şi excepţia prematurităţii în legătură cu cea de-a doua acţiune în revendicare. A reţinut că reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului prin vânzarea imobilului şi prin refuzul jurisdicţiilor naţionale de a anula contractul. Potrivit petitului, plângerea priveşte cea de-a doua procedură judiciară, iar Curtea a înlăturat argumentele Guvernului, reţinând că deşi procesul nu este finalizat la nivel intern, dezlegarea dată prin hotărârea Curţii de Apel Constanţa din 21 decembrie 2005 este definitivă şi irevocabilă. Instanţa europeană nu a găsit decisiv faptul că reclamanţii nu au solicitat redeschiderea judecăţii celei de-a doua acţiuni în revendicare după soluţionarea acţiunii în anularea contractului.

         Constatând că motivele plângerii nu sunt vădit netemeinice, Curtea a unit cu fondul excepţia incompatibilităţii ratione materiae invocată de Guvern, întemeiată pe împrejurarea că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o decizie judiciară definitivă, astfel că nu ar beneficia de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul a învederat că prima acţiune în revendicare a fost respinsă pe motiv că naţionalizarea era conformă cu legea. Împrejurarea că jurisdicţiile naţionale au reţinut, în cea de-a doua procedură şi numai în considerentele hotărârilor, caracterul ilegal al naţionalizării, nu este suficient în aprecierea Guvernului pentru a conferi reclamanţilor o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat.

         Pe fond, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit nelegalitatea naţionalizării bunului în hotărârea din 21 iunie 2004, menţinută de instanţele superioare, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor. Acest drept nu era nici revocabil şi nici nu a fost infirmat până în prezent (a se vedea cauzele Străin c. României, Sebastian Taub c. României, Gabriel c. României, Aldea c. României). În lumina acestor considerente, Curtea a apreciat că argumentul Guvernului în sensul că naţionalizarea ilegală nu a fost reţinută în dispozitivul hotărârii, ci în considerente, nu este de natură să determine o abordare diferită.

         Curtea a amintit că a tratat în mai multe cauze anterioare probleme asemănătoare celor în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 prin vânzarea imobilelor de către stat unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului, datorită lipsei unei despăgubiri (a se vedea cauza Porţeanu c. României, hotărârea din 16 februarie 2006). Mai mult, Curtea a subliniat că nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul produs de absenţa prelungită a despăgubirilor pentru persoanele care, ca şi reclamanţii, au fost private de bunurile lor (cauza Porţeanu c. României).

         Considerând că nu există motive care să determine o schimbare de abordare, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie

         Curtea a respins ca vădit nefondat un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie în legătură cu greşita interpretare de către instanţele interne a probelor din dosar sau cu pretinsa lipsă de imparţialitate a acestora.

         Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

          Art. 41 din Convenţie prevede:

         “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

         Deşi reclamanţii au solicitat restituirea imobilului sau daune materiale în valoare de 100.000 de euro reprezentând contravaloarea imobilului, fără a depune o expertiză, precum şi 8.000 de euro pentru lipsa de folosinţă, iar Guvernul a estimat valoarea apartamentului la 45.647 euro potrivit unei expertize, Curtea – statuând în echitate – a acordat reclamanţilor suma de 46.000 de euro.

         Aceste despăgubiri în echivalent sunt subsidiare restituirii în natură.

         Au fost respinse pretenţiile în legătură cu lipsa de folosinţă a imobilului deoarece, pe de o parte, s-a dispus restituirea bunului şi, pe de altă parte, suma solicitată îmbracă un caracter speculativ, randamentul unei locaţiuni depinzând de mai multe variabile (cauza Buzatu c. României). S-a constatat totodată că reclamanţii nu au solicitat daune morale. 

         Hotărârea a devenit definitivă la data de 4 februarie 2009 în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 02.07.2009.

         Doar o părere…

         Potrivit stării de fapt, jurisdicţiile naţionale au reţinut numai în considerentele hotărârilor caracterul ilegal al naţionalizării imobilului reclamanţilor-foşti proprietari, soluţia din dispozitiv fiind de respingere a acţiunii în anularea titlului chiriaşilor-cumpărători.

         Deşi Guvernul a invocat faptul că reclamanţii nu au nici măcar o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce în dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit în hotărârea sa, menţinută de instanţele superioare, nelegalitatea naţionalizării bunului, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor, chiar dacă această dezlegare nu a apărut în dispozitiv, ci doar în considerente.

         Ulterior, în cauza Czaran c. României, hotărârea din 4 iunie 2009, Curtea a folosit acelaşi raţionament pentru a reţine aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Curtea a apreciat că sesizarea a fost în termen, având reper data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii din 2005 prin care s-a recunoscut preluarea abuzivă, deşi în cadrul acţiunii în revendicare din 2000 – tot definitivă şi irevocabilă – s-a reţinut pe cale incidentală, în considerente, că preluarea fusese legală. Curtea a dat relevanţă soluţiei favorabile reclamanţilor, deşi în circuitul civil existau două hotărâri cu considerente contradictorii, iar existenţa procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 nu a fost de natură să împiedice condamnarea şi obligarea statului la restituirea în natură a imobilului sau a echivalentului în bani.

         Ca atare, orice statuare asupra preluării abuzive într-o hotărâre judecătorească, pronunţată chiar şi după expirarea termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, este de natură a deschide foştilor proprietari calea sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru obţinerea de despăgubiri, în lipsa unei reparaţii echitabile în dreptul intern.

Reclame

Hotărârea în cauza Bacso c. României (04.11.2008) – greşita apreciere a autorităţii de lucru judecat

cedoRespingerea celei de-a doua cereri a reclamanţilor (foşti proprietari) pentru existenţa autorităţii de lucru judecat raportat la o primă acţiune asupra căreia instanţa se pronunţase prin schimbarea obiectului cererii (analiza altui contract) i-a privat pe aceştia de orice posibilitate clară şi concretă de acces la un tribunal pentru a statua asupra cererii în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între chiriaşi şi stat (încălcare art. 6).

În contextul legislativ intern privind acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun.

Nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, ca urmare a lipsei prelungite a despăgubirii (încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1).

Starea de fapt pertinentă

În anul 1975 un apartament al reclamanţilor, soţ şi soţie, a fost naţionalizat.

În 22 aprilie 1997 statul a vândut apartamentul unui terţ-chiriaş.

1. În anul 1998 reclamanţii au introdus acţiune în revendicare şi în anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa evacuării cumpărătorului.

Deşi acţiunea a fost respinsă în fond şi în apel, printr-o decizie din 20 ianuarie 2000 pronunţată în recurs de Curtea de Apel Braşov s-a reţinut că naţionalizarea apartamentului a fost ilegală şi au fost obligaţi pârâţii la restituirea imobilului către reclamanţi. S-a respins însă capătul de cerere privind anularea unui contract de locaţiune, ceea ce reclamanţii nu solicitaseră niciodată. Curtea de apel a făcut trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, care priveau prelungirea valabilităţii contractelor de locaţiune pendinte, iar nu contractele de vânzare-cumpărare.

2. În anul 2001, reclamanţii au sesizat Judecătoria Braşov cu o nouă acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare, respinsă în mod irevocabil la 12 septembrie 2002 de Curtea de Apel Braşov pe motiv că există autoritate de lucru judecat în raport cu hotărârea din 20 ianuarie 2000, care ar fi analizat fondul cauzei.

Judecătorii care au pronunţat această decizie au fost aceiaşi cu cei care pronunţaseră hotărârea din 20 ianuarie 2000.

3. În anul 2003 reclamanţii au sesizat Judecătoria Braşov cu o acţiune în constatarea valabilităţii titlului lor de proprietate, admisă în 10 aprilie 2003 printr-o sentinţă în care s-a constat că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil celui al cumpărătorului deoarece şi-au înscris dreptul de proprietate în Cartea funciară înainte de naţionalizarea apartamentului, în timp ce statul şi cumpărătorul nu făcuseră acest lucru. Potrivit susţinerilor Guvernului, necontestate, această hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă în anul 2005.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

a. Asupra dreptului de acces la un tribunal

Curtea a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim întrucât viza, fără dubiu, asigurarea securităţii raporturilor juridice în materie civilă.

Făcând trimitere la cauzele Lungoci c. României şi Caracas c. României, Curtea a verificat dacă modalitatea în care a fost respinsă a doua acţiune respectă dreptul de acces la justiţie, faţă de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică. A constatat că prin decizia din 20 ianuarie 2000 s-a analizat anularea unui contract de locaţiune, iar nu a contractului de vânzare-cumpărare. Or, reclamanţii nu solicitaseră niciodată acest lucru. Curtea de apel a făcut trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, care priveau prelungirea valabilităţii contractelor de locaţiune, ceea ce fundamentează concluzia că respingerea celei de-a doua cereri pentru existenţa autorităţii lucru judecat a privat reclamanţii de orice posibilitate clară şi concretă de acces la un tribunal pentru a statua asupra cererii în anularea contractului de vânzare-cumpărare.

În concluzie, a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie. 

b. Asupra lipsei de imparţialitate a Curţii de Apel Braşov

Curtea europeană nu a mai considerat necesară pronunţarea asupra acestui capăt de cerere, având în vedere concluziile anterioare, legate de constatarea încălcării art. 6 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Curtea a amintit că a tratat în mai multe cauze anterioare probleme asemănătoare celor în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea cauza Porţeanu c. României, hotărârea din 16 februarie 2006). A reafirmat în mod special că, în contextul legislativ intern privind acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin c. României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, ca urmare a lipsei prelungite a despăgubirii.

Ar fi excesiv să se ceară reclamanţilor să urmeze o procedură de executare silită împotriva chiriaşului-cumpărător, cum propune Guvernul, din moment ce vânzarea apartamentului de către stat unui terţ şi refuzul jurisdicţiilor naţionale de a examina cererea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, i-a pus în imposibilitatea de a se bucura de bunul pe care autorităţile trebuiau să-l restituie (mutatis mutandis, cauzele Mihai-Iulian Popescu c. României, Popescu şi Daşoveanu c. României).

Privarea reclamanţilor de dreptul de proprietate şi absenţa totală a despăgubirilor i-a supus pe aceştia unei sarcini disproporţionate şi excesive, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care a fost încălcat.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a dispus:

a) Statul Român trebuie să achite reclamanţilor 5.000 de euro cu titlu de daune morale;

b) Statul pârât trebuie să achite reclamanţilor 900 de euro cu titlu de cheltuieli judiciare;

c) la acestea se adaugă o dobândă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Cauza Tudor Tudor c. României (24.03.2009) – Case naţionalizate. Practica neunitară în interpretarea bunei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători. Valoarea despăgubirilor

cedoPrintr-o decizie definitivă şi irevocabilă reclamantul a fost obligat să lase apartamentul în deplina şi liniştita posesie a fostului proprietar, apreciindu-se că buna-credinţă a acestuia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ar avea relevanţă numai în cazul în care ar fi introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.

În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor cumpărători ai celorlalte apartamente din acelaşi imobil, respingând acţiunile fostului proprietar.

Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de juridicţie în această materie.

Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă schimbare şi nu există o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în aplicarea legii (încălcare art. 6).

Curtea a admis excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, reţinând că reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie introducând acţiune separată (inadmisibilitate art. 1 Protocol 1).

Starea de fapt pertinentă

Reclamantul locuia din 1973 într-un apartament închiriat de la stat, pe care l-a cumpărat în 13 ianuarie 1997 în baza Legii nr. 112/1995.

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă din 23 mai 1997 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare a fostului proprietar împotriva statului având ca obiect posesia imobilului în care se găsea apartamentul.

Întemeindu-se pe această decizie, fostul proprietar a introdus mai multe acţiuni împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamente în aceste condiţii, inclusiv împotriva reclamantului.

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti din 28 ianuarie 2003 reclamantul a fost obligat să lase apartamentul în deplina şi liniştita posesie a fostului proprietar. În motivare s-a reţinut că titlul fostului proprietar, aşa cum a fost confirmat prin decizia din 23 mai 1997, este mai bine caracterizat decât contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului. S-a apreciat că buna-credinţă a reclamantului la încheierea contractului din 13 ianuarie 1997 ar avea relevanţă numai în cazul în care ar fi introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.

În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor cumpărători ale celorlalte apartamente din acelaşi imobil (contracte din 12 decembrie 1996 sau 27 martie 1997), respingând acţiunile fostului proprietar. În 6 aprilie 2006, 9 februarie 2006 sau 14 februarie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis mai multe recursuri în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în aceste cauze, unele dintre ele aflându-se în continuare pe rolul instanţelor. Într-una dintre ele, după rejudecare, a fost admisă acţiunea fostului proprietar.

În ceea ce priveşte situaţia reclamantului, procedurile de evacuare începute de fostul proprietar sunt încă în desfăşurare în faţa instanţelor interne.

Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă

Curtea tratează în cadrul acestei secţiuni mai multe probleme: materia acţiunii în revendicare în dreptul intern, acţiunea în garanţie pentru evicţiune întemeiată pe Codul civil, acţiunea în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 10/2001, jurisprudenţa internă în materia despăgubirilor prin echivalent, evoluţia jurisprudenţei interne în favoarea chiriaşilor.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

Dacă dispoziţiile Convenţiei nu impun statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. În această privinţă trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului [Broniowski c. Poloniei, nr. 31443/96, par. 151; Păduraru c. României, par. 92 şi Beian c. României (nr. 1), par. 33].

Curtea a constatat că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi divergenţele de jurisprudenţă din domeniul naţionalizării imobilelor au creat un climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică. Aceeaşi incertitudine a intervenit şi în prezenta cauză: aceeaşi curte de apel a dat interpretări diferite asupra relevanţei bunei-credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului cu statul.

Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de juridicţie în această materie. Totodată, niciun mecanism efectiv nu era disponibil pentru Curtea Supremă în scopul de a rezolva conflictul între deciziile instanţelor inferioare (mutatis mutandis, cauza Schwarzkopf şi Taussik c. Republicii Cehe, nr. 42162/02, decizia din 2 decembrie 2008).

În alte cauze din aceeaşi perioadă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursuri în anulare, în cadrul cărora nu rezolva conflictele de interpretare, ci analiza dispoziţii particulare ale legii în cazuri concrete. În plus, această intervenţie era posibilă numai în cadrul unei căi extraordinare de atac, care încălca ea însăşi principiul securităţii juridice (a se vedea cauzele Brumărescu c. României sau SC Maşinexportimport Industrial Group SA c. României).

În final Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă schimbare (aspect tratat la secţiunea Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă) şi nu există o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în aplicarea legii restituirilor.

Deşi nu contestă prerogativa instanţelor interne de a-şi schimba jurisprudenţa, Curtea reţine că, în contextul specific al restituirilor din România, această nouă direcţie a interpretării în favoarea foştilor chiriaşi s-ar putea dovedi a fi doar o schimbare temporară a jurisprudenţei.

Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Păduraru c. României).

În concluzie, a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie şi nu va mai fi analizat art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Asupra excepţiei de neepuizare a căilor de recurs invocate de Guvern, Curtea a reţinut că reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie introducând acţiune separată. Jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern în sensul acordării de despăgubiri în cazuri similare este consistentă, astfel că există un remediu efectiv.

Verificând dacă suma ce poate fi acordată de instanţele interne este suficientă pentru a repara prejudiciul, Curtea a reţinut din jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern că persoane în aceeaşi situaţie cu reclamantul au primit cel puţin preţul actualizat şi posibil ca despăgubire diferenţa până la valoarea de piaţă, precum şi valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului.

Deşi Curtea nu poate specula în această cauză asupra finalităţii procedurilor pentru obţinerea despăgubirii, în cazul în care reclamantul le-ar fi urmat, apreciază totuşi că sumele atribuite de instanţele interne în cauze similare sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincová şi Pinc c. Bulgariei, în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece reclamanţilor li se acordase în compensaţie numai preţul de vânzare (a se vedea şi Velikovi şi alţii c. Bulgariei sau Kalinova c. Bulgariei).

Deşi legea restituirii nu prevede o acţiune specială împotriva statului, Curtea a apreciat că remediul oferit de Codul civil în cazul reclamantului este suficient pentru a constitui o cale pentru realizarea pretenţiilor, pe care acesta însă nu a urmat-o, motiv pentru care acest capăt de cerere este respins în temeiul art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a acordat reclamantului 5.000 de euro cu titlu de daune morale, respingând cererea în privinţa daunelor materiale de 10.000 de euro pe motiv că nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată şi daunele materiale cerute.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Recurs în interesul legii publicat – admisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Secţiile Unite

DECIZIA Nr. 33

din 9 iunie 2008

cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001*)

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 108 din 23 februarie 2009

 Dosar nr. 60/2007

 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

 Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

 Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

 Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil, având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

 Prin recursul în interesul legii nr. 807/C/190/2007, 806/C/189/2007, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 4 octombrie 2007, şi prin precizările şi completările transmise de procurorul general la data de 1 aprilie 2008, ca urmare a Încheierii din data de 19 decembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În acest sens se precizează:

 I. Unele instanţe de judecată au considerat că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14 februarie 2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prevăzute de art. 2 alin. (1) din acest act normativ, se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege, şi, în consecinţă, acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă deoarece Legea nr. 10/2001 are aplicare imediată, fiind o lege specială şi derogatorie de la dreptul comun.

 Totodată, s-a apreciat că, întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, rezultă că acţiunea în revendicare directă este inadmisibilă.

 S-a considerat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu poate fi admisă nici atunci când persoanele îndreptăţite au urmat procedura administrativă obligatorie, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât în situaţiile în care această procedură a fost finalizată, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, cât şi în situaţia în care această procedură nu a fost încheiată.

 II. Alte instanţe, dimpotrivă, au opinat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă întrucât, deşi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.

 Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare de drept comun.

 Instanţele care au procedat în această modalitate au considerat că efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

 Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispoziţiile din dreptul comun, conţinute de art. 480 din Codul civil, dă vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.

 În situaţia în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci şi calea acţiunii directe în revendicarea imobilului.

 Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres şi nici implicit acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat abuziv de către stat.

 În acest sens, s-a reţinut că, deşi art. 18 lit. d) [actualmente lit. c)] din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriaşului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, această normă legală nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat, în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.

 În ceea ce priveşte art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că acesta vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare, ca act juridic, valabilitate analizată prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 948 din Codul civil.

 Redactarea acestui text nu justifică însă extinderea efectelor lui la raporturile dintre cumpărător şi proprietarul deposedat în materia revendicării.

 Totodată, instanţele de judecată au reţinut inaplicabilitatea acestei norme legale în cadrul acţiunii în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi al art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

 În acest sens, s-au avut în vedere principiile de interpretare ale Curţii Europene reflectate în cauzele contra României, în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.

 Privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporţionalităţii.

 În evaluarea proporţionalităţii, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, dar şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.

 Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii acestora.

 Cu toate acestea, în măsura în care statul adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (Cauza Păduraru contra României).

 Totodată, instanţa de contencios european, analizând dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a apreciat că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi şi nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absenţe prelungite a despăgubirii (Cauza Porţeanu contra României), proporţionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia.

 Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului „Proprietatea” de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de lege să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.

 Prin urmare, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă, de fapt, o expropriere, în sensul constituţional al acestei măsuri. În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.

 Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în litera şi spiritul legii, pentru următoarele considerente:

 În conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea civilă dispune numai pentru viitor, iar potrivit dispoziţiilor art. 1 din Codul civil legea civilă nu are putere retroactivă.

 Aceste texte legale consacră teza unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic.

 Totodată, se recunoaşte fără rezerve şi aplicarea imediată a legii noi, în sensul că acţiunea ei se extinde nu numai asupra situaţiilor juridice care urmează să existe, să se modifice ori să stingă, ci şi faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).

 Cu referire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.

 Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operaţiunii juridice de restituire integrală (restitutio in integrum), ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispoziţiile art. 480 şi art. 481 din Codul civil.

 Deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.

 Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum şi, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ şi, în parte, necunoscute dreptului civil comun.

 Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

 Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din Codul civil.

 Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

 Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situaţia juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi şi obligaţii pe care le implică, constituie o situaţie juridică cu persistenţă în timp – facta pendentia care, detaşându-se de momentul constituirii sale, îşi continuă existenţa, intrând astfel în domeniul temporal de incidenţă a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

 Totodată, fiind vorba de o situaţie juridică obiectivă, avându-şi originea în lege, iar nu de o situaţie juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voinţă a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acţiune.

 Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

 Soluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.”

 În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

 Este de precizat însă că o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.

 Declanşarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

 Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancţiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

 Având în vedere aceste considerente, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.

 Astfel, în cazul unor întârzieri nejustificate ale răspunsului la notificarea adresată deţinătorului bunului, persoanele îndreptăţite pot obţine soluţionarea notificării şi, ca atare, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe calea unei acţiuni în justiţie îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, iar nu pe calea unei acţiuni în revendicare de drept comun.

 Nu se poate opera nici cu cealaltă soluţie a unor instanţe de judecată, consacrată în materie de revendicare, respectiv aceea de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.

 Această concluzie decurge din faptul că în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua-credinţă a părţilor din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

 De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

 Din interpretarea acestor norme legale rezultă că, în situaţia în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaş, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.

 Se impune astfel să fie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzătorului, iar apoi buna-credinţă a părţilor din actul juridic de înstrăinare sau respectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

 Ca atare, nulitatea absolută a actului de înstrăinare, constatată însă în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisă inevitabilă restituirii în natură a imobilului preluat abuziv.

 Totodată, şi procedura administrativă prealabilă este o condiţie specială a exerciţiului dreptului la acţiune, normele invocate nefiind susceptibile de interpretare echivocă.

 Este evident că, în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, fiind incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită trebuie să urmeze procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art. 21 şi următoarele din lege.

 Aceasta, deoarece unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri.

 Unitatea deţinătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziţie decât dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 şi următoarele din lege.

 O asemenea condiţie prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

 În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.

 Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.

 O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

 În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale […] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei”.

 Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.

 Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.

 În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.

 Se poate constata deci că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

 Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.”

 De asemenea, persoana interesată poate contesta refuzul unităţii deţinătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

 În consecinţă, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

 Pe de altă parte, s-a reţinut că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

 Ori, aşa cum reiese din jurisprudenţa sa în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Poenaru contra României).

 Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia acţiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluţionarea procedurii administrative.

 De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială.

 Or, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 – lege specială şi derogatorie de la dreptul comun – sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport şi de adagiile generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.

 În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 din Codul civil, care constituie dreptul comun în materia revendicării.

 În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparaţie.

 Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, s-a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 481 din Codul civil).

 Analizând recursul în interesul legii şi hotărârile judecătoreşti anexate acestuia, Înalta Curte constată următoarele:

 Recursul în interesul legii declarat cu privire la „admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”, aşa cum a fost precizat şi completat de procurorul general, relevă existenţa unei practici neunitare atât în cazul în care acţiunile în revendicare sunt îndreptate împotriva statului – prin unităţile deţinătoare – cât şi atunci când sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat.

 Deşi din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii tuturor acţiunilor în revendicare intentate în condiţiile anterior menţionate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluţionat instanţele diferit, în ambele categorii de acţiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994.

 I. O primă problemă, de principiu, rezolvată neunitar, este aceea a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil.

 Potrivit opiniei unor instanţe, o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă, nici expres şi nici implicit, de Legea nr. 10/2001.

 Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil.

 Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală – specialia generalibus derogant – şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

 Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

 Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

 Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.

 Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

 Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

 De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă:

 „Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.”

 Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

 Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

 În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil.

 Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României – 1997 ş.a.).

 II. O altă problemă rezolvată diferit de instanţele judecătoreşti este aceea a raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului.

 1. Unele instanţe au considerat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun şi intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

 Acest punct de vedere nu poate fi absolutizat.

 Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

 Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

 În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

 Faptul că acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.

 Printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

 În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

 Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

 2. Alte instanţe, care recunosc aplicabilitatea dreptului comun ca o alternativă la legea specială, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

 Textul anterior menţionat prevede că: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

 Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor.”

 În Cauza Păduraru contra României s-a reţinut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că:

 „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.

 Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

 Dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă.

 De asemenea, dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.

 În aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi prin interpretarea unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în cauze contra României, unele instanţe au admis acţiunile în revendicare, prin compararea celor două titluri considerate valide şi, având în vedere că titlul persoanei îndreptăţite era, desigur, anterior, i-au dat preferinţă.

 Această soluţie a fost dată în situaţii în care titlul subdobânditorului (fostul chiriaş, terţ cumpărător, societate privatizată ş.a.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorului, fie nu fusese atacat pe această cale, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii.

 Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.

 Se cere arătat că instanţa europeană a procedat în acelaşi mod nu numai în situaţia foştilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ş.a.), ci şi în situaţia cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care le reţinuseră buna-credinţă în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedaţi ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

 În această din urmă cauză, Curtea a subliniat şi că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).

 În aceeaşi hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate „legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri” (paragraful 37).

 O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanţele, deşi au recunoscut dreptul foştilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reţinut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credinţă.

 Astfel, în Cauza Străin ş.a. contra RomânieiCurtea a arătat că „Situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al hotărârii curţii de apel (…) care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1” (paragraful 43).

 În fine, în alte cauze Curtea Europeană a considerat că „în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1” (Cauza Răţeanu contra României – paragraful 23).

 Pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, Curtea a atras atenţia şi „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului” (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).

 În urma examinării hotărârilor menţionate precum şi a unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

 Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

 Pe de altă parte, atât în Cauza Păduraru contra României, cât şi în altele ce i-au urmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ş.a.).

 Cu privire la acest aspect se apreciază că, deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluţie de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

 În acelaşi timp, în ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul „Proprietatea” după cotarea acestuia la Bursă, instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României – paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României – paragraful 27 ş.a.).

 Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului.

 În plus s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza Porţeanu contra României – paragraful 34).

 Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că inconsecvenţele şi deficienţele legislative au generat o practică neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reţinându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.

 Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

 Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

 Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

 Aşa cum s-a mai arătat, instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

 Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

 Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

 Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.

 În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:

 „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).

 De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată.

 Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

 Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

 Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.

 În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.

 Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.

 În acest punct, Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

 În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.

 Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.

 În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

 Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

 Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:

 Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

 În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

 Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

 Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2008. 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei 

Hotărârea în cauza Ćosić c. Croaţiei (15 ianuarie 2009) – evacuarea chiriaşului cu încălcarea dreptului la domiciliu

cedoDeciziile autorităţilor naţionale au fost întemeiate numai pe concluzia că reclamanta nu avea niciun drept pentru a ocupa apartamentul potrivit dreptului intern, fără a mai analiza proporţionalitatea măsurii ce urma să fie aplicată.

Garanţiile prevăzute de Convenţie impun ca ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea domiciliului să nu fie bazată doar pe lege, ci trebuie să fie şi proporţională în lumina art. 8 par. 2 cu scopul legitim urmărit, având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei.

Nicio dispoziţie legală din dreptul intern nu trebuie interpretată şi aplicată într-o manieră incompatibilă cu obligaţiile asumate prin Convenţie.

Pierderea locuinţei de către o persoană este o formă extremă a ingerinţei în dreptul la respectarea domiciliului. Orice persoană ce riscă o restrângere atât de gravă trebuie în principiu să poată cere unui tribunal independent să stabilească proporţionalitatea şi caracterul rezonabil al măsurii prin prisma art. 8 din Convenţie, chiar dacă, potrivit dreptului intern, dreptul său de a folosi un imobil s-a stins.

Starea de fapt pertinentă

Reclamantei Katarina Ćosić i s-a atribuit de către o şcoală primară din Požega, graţie calităţii sale de profesor, un apartament de serviciu, care fusese închiriat provizoriu de la proprietarul său, Armata Poporului Iugoslav (YPA).

Închirierea a expirat în 1990. În 1991 statul a preluat toate proprietăţile YPA, devenind astfel proprietarul apartamentului. Şcoala a cerut în mod repetat ca închirierea să fie prelungită, dar cererile au fost ignorate de autorităţile competente. Cu toate acestea, din moment ce nu s-a cerut evacuarea reclamantei şi nici nu i s-a pus la dispoziţie o altă locuinţă de către angajator, aceasta a locuit în continuare în apartament şi a continuat să plătească lunar chiria către stat.

În 7 ianuarie 1999 statul a introdus acţiune în evacuare împotriva şcolii şi a reclamantei, cerând eliberarea apartamentului. Statul a motivat că reclamanta nu mai avea niciun drept legal pentru a ocupa apartamentul, din moment ce contractul de închiriere a expirat.

În 30 octombrie 2002 tribunalul a admis acţiunea şi a obligat reclamanta să elibereze apartamentul în termen de 15 zile, deşi – aşa cum s-a reţinut – reclamanta  nu avea o altă locuinţă. Tribunalul a apreciat că statul avea proprietatea asupra apartamentului şi reclamanta nu avea niciun drept legat de acest imobil.

Hotărârea primei instanţe a fost menţinută în căile de atac printr-o hotătâre din 13 martie 2000 şi printr-o hotărâre din 9 februarie 2006 a Curţii Constituţionale. Ambele jurisdicţii au confirmat motivarea instanţei de fond în sensul că reclamanta nu avea niciun drept pentru a ocupa imobilul.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

Curtea apreciază că evacuarea reclamantei din apartament a constituit o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului, chiar dacă hotărârea de evacuare nu a fost încă pusă în executare (a se vedea mutatis mutandis cauza Stanková c. Slovaciei, nr. 7205/02, par. 7, hotărârea din 9 octombrie 2007).

Sentinţa a fost pronunţată în baza legilor privind proprietatea care îndreptăţeau proprietarul să ceară restituirea imobilului atunci când posesorul nu are niciun drept legal să îl ocupe. Curtea, având în vedere puterea limitată de a examina modul în care au fost respectate dispoziţiile interne [a se vedea Allan Jacobson c. Suediei (nr. 1), hotărârea din 25 octombrie 1989, seria A nr. 163, p. 17, par. 57], consideră că hotărârile instanţelor naţionale respectau dreptul intern. Curtea reţine prin urmare că ingerinţa urmărea un scop legitim, de a proteja drepturile statului în calitate de proprietar al apartamentului.

Întrebarea principală în această cauză este aşadar dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopul urmărit şi dacă a fost “necesară într-o societate democratică”. Trebuie reamintit că această cerinţă a paragrafului 2 al art. 8 ridică o problemă de procedură, dar şi una de fond. Curtea a statuat cu valoare de principiu în privinţa “necesităţii” unei ingerinţe în dreptul la domiciliu în cauza Connors c. Regatului Unit (nr. 66746/01, par. 81–84, 27 mai 2004), după cum urmează:

“81. Ingerinţa va fi considerată “necesară într-o societate democratică” pentru un scop legitim dacă răspunde unei “nevoi sociale acute” şi, în special, dacă este proporţională cu scopul urmărit. Deşi autorităţile naţionale beneficiază de o marjă de apreciere în stabilirea necesităţii, evaluarea finală aparţine Curţii, pentru a stabili dacă motivele invocate sunt relevante şi suficiente, în conformitate cu cerinţele Convenţiei.

82. Din această privinţă, o marjă de apreciere este lăsată, inevitabil, autorităţilor naţionale, care datorită contactului direct şi continuu cu forţele vitale ale statului membru, sunt mai bine poziţionate decât o curte internaţională atunci când evaluează nevoile locale şi condiţiile. Această marjă variază în funcţie de natura dreptului protejat de Convenţie, de importanţa acestuia pentru individ şi de natura activităţilor restrânse, precum şi de natura scopului urmărit de aceste restrângeri. (…) Când consideraţiile de politică generală socială şi economică intervin în contextul art. 8 din Convenţie, scopul marjei de apreciere depinde de contextul cauzei, îndeosebi în legătură cu întinderea ingerinţei în sfera personală a reclamantului.

83. Garanţiile procedurale disponibile pentru o persoană sunt îndreptate în mod special spre a stabili dacă statul membru a respectat marja de apreciere atunci când a fixat cadrul principal al dispoziţiei legale. În special, Curtea trebuie să examineze dacă procesul ce a condus la decizia de evacuare a fost echitabil şi a respectat interesele garantate de art. 8.”

În prezenta cauză, Curtea constată că deciziile autorităţilor naţionale au fost întemeiate numai pe concluzia că reclamanta nu avea niciun drept pentru a ocupa apartamentul potrivit dreptului intern. Prima instanţă a statuat în mod expres că deşi poziţia reclamantei este foarte dificilă, decizia sa trebuie să fie bazată exclusiv pe legea aplicabilă. Instanţele naţionale s-au mulţumit cu constatarea că ocuparea de către reclamantă a imobilului nu avea nicio bază legală, fără a mai analiza proporţionalitatea măsurii ce urma să fie aplicată. Garanţiile prevăzute de Convenţie impun ca ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea domiciliului să nu fie bazată doar pe lege, ci trebuie să fie şi proporţională în lumina art. 8 par. 2 cu scopul legitim urmărit, având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei. Mai mult, nicio dispoziţie legală din dreptul intern nu trebuie interpretată şi aplicată într-o manieră incompatibilă cu obligaţiile Croaţiei de a respecta Convenţia (a se vedea Stanková c. Slovaciei, anterior citată).

În această privinţă, Curtea aminteşte că pierderea locuinţei de către o persoană este o formă extremă a ingerinţei în dreptul la respectarea domiciliului. Orice persoană ce riscă o restrângere atât de gravă trebuie în principiu să poată cere unui tribunal independent să stabilească proporţionalitatea şi rezonabilitatea măsurii prin prisma art. 8 din Convenţie, chiar dacă, potrivit dreptului intern, dreptul său de a ocupa un imobil s-a stins (a se vedea McCann c. Regatului Unit, nr. 19009/04, par. 50, 13 mai 2008).

În circumstanţele prezentei cauze, reclamanta nu a beneficiat de o astfel de posibilitate. Drept urmare, prin lipsa garanţiilor procedurale adecvate, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Art. 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

În privinţa daunelor materiale, Curtea constată că reclamanta nu a înfăţişat nicio probă în susţinerea cererii, astfel că nu este îndreptăţită la o despăgubire legată de acestea (a se vedea Angelova şi Iliev c. Bulgariei, nr. 55523/00, par. 125, 26 iulie 2007, sau Chassagnou şi alţii c. Franţei [GC], nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, par. 130, ECHR 1999-III).

Pe de altă parte, deşi Curtea a constat încălcarea art. 8 numai sub aspect procedural, reclamanta a suferit un prejudiciu moral, datorită sentimentului de frustrare şi nedreptate, insuficient reparat prin constatarea încălcării Convenţiei (a se vedea Connors c. Regatului Unit, nr. 66746/01, par. 114, 27 mai 2004). Statuând în echitate, Curtea atribuie reclamantei suma de 2.000 EUR, la care se adaugă orice taxă ce ar urmează a fi aplicată.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Doar o părere…

Această cauză este relevantă în materia acţiunilor în evacuare, în special atunci când există raporturi locative între stat şi particulari (Legea nr. 114/1996, O.U.G. nr. 40/1999 şi O.U.G. nr. 8/2004). Instanţa de judecată trebuie să analizeze nu numai existenţa sau inexistenţa dreptului locativ al pârâtului, dar şi urmările unei măsuri de evacuare, prin raportare la circumstanţele speciale rezultate din dosarul cauzei, pentru a veghea la respectarea proporţionalităţii măsurii cu scopul (legitim) urmărit.

 În privinţa raporturilor locative dintre particulari, trebuie avut în vedere faptul că proprietarul beneficiază la rândul său de toate garanţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 (situaţia de fapt din cauza Tarik c. României).

Hotărârea în cauza Koprinarovi c. Bulgariei (15 ianuarie 2009) – despăgubiri pentru cumpărătorii imobilelor naţionalizate revendicate de foştii proprietari

cedoApartamentul aparţinuse unei persoane fizice până la naţionalizările realizate de regimul comunist în Bulgaria în 1947 şi a fost cumpărat ulterior de la stat de autorul reclamantelor.

Titlul reclamantelor a fost declarat nul la cererea foştilor proprietari şi au fost private de proprietatea lor, din simplul motiv că în 1958 autorităţile nu au îndeplinit corespunzător o formalitate administrativă – un document important a fost semnat de şeful unui departament în locul ministrului -, greşeală imputabilă numai statului, nu şi reclamantelor sau persoanei de la care primiseră moştenirea.

Pierderea de către reclamante a termenului pentru utilizarea procedurii despăgubirilor în acţiuni nu poate afecta în mod decisiv soluţia dată plângerii sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1 (încălcare).

Dacă reclamantele ar fi utilizat această procedură, ar fi obţinut între 15% şi 25% din valoarea apartamentului, motiv pentru care a fost aplicată o reducere corespunzătoare a sumei atribuite ca satisfacţie echitabilă.

Această reducere a fost una moderată, având în vedere că legislaţia naţională în materia despăgubirilor a făcut frecvent obiectul modificărilor în direcţii contradictorii şi a fost deci imprevizibilă, generând instabilitate legislativă.

Starea de fapt pertinentă

Prima reclamantă, d-na Evgenia Petrova Koprinarova, este născută în 1920. A decedat în 30 aprilie 2006. A doua reclamantă, d-na Zinaida Krasteva Koprinarova, fiica celei dintâi şi unică moştenitoare, şi-a exprimat dorinţa de a continua procedura în nume propriu şi în numele defunctei. A doua reclamantă este născută în 1945 şi locuieşte în Sofia.

În 1958, Dl. Koprinarov, ale căror succesoare în drepturi sunt reclamantele, a cumpărat de la stat un etaj dintr-un imobil cu trei etaje aflat în Plovdiv. Suprafaţa proprietăţii era de 109 metri pătraţi. Proprietatea aparţinuse unei persoane fizice până la naţionalizările realizate de regimul comunist în Bulgaria în 1947 şi câţiva ani după aceea.

După adoptarea Legii restituirii (ЗВСОНИ) în 1992, foştii proprietari dinainte de naţionalizare au deschis procedurile de anulare a titlului reclamanţilor şi de restituire a proprietăţii, în temeiul secţiunii 7 a Legii.

Cauza a parcurs de două ori fazele de judecată, primind soluţia irevocabilă pe rolul Curţii Supreme de Casaţie în 26 iulie 1999.

Instanţele au examinat şi respins mai multe argumente ale reclamanţilor cu privire la încălcarea legislaţiei locative şi a altor dispoziţii în vigoare în 1958. Instanţele au considerat că înscrisul relevant privind vânzarea-cumpărarea din 1958 – respectiv aprobarea de către Ministerul Construcţiilor Publice – a fost semnat de către un şef de departament, nu de către ministru personal. Pe cale de consecinţă, persoana de la care reclamanţii moşteniseră imobilul obţinuse în mod nelegal proprietatea asupra acestuia. Titlul reclamanţilor a fost anulat şi au fost obligaţi la restituirea proprietăţii.

Reclamanţii au fost evacuaţi din imobil în 17 septembrie 2001. După evacuare, au trimis mai multe petiţii autorităţilor municipale, solicitând comensaţie sub forma unui apartament din fondul de stat sau sub forma unui teren, dar nu au obţinut niciun răspuns.

La o dată neprecizată din 1999 reclamanţii au introdus o acţiune împotriva Municipiului Plovdiv şi a Ministerului Construcţiilor Publice şi Dezvoltării Regionale, solicitând daune compensatorii pentru faptul că au pierdut proprietatea datorită unei erori administrative comise de intimaţi în 1958. Au solicitat valoarea de circulaţie a apartamentului estimată la 54.000 de leva (BGN), respectiv 27.000 de euro (EUR). Acţiunea a fost respinsă irevocabil de Curtea Supremă de Casaţie în 27 iunie 2006 pe motiv că legislaţia relevantă – Legea Răspunderii Statului pentru Daune din 1989 – nu se aplica retroactiv şi că legea prevedea pentru cazuri ca al reclamantelor o procedură specială pentru daune compensatorii constând în acţiuni.

În anul 2000, a devenit posibilă obţinerea compensaţiei de la stat sub forma unor acţiuni ce puteau fi utilizate în ofertele de privatizăre sau puteau fi vândute brokerilor.

Rclamantele au optat pentru comensaţia în acţiuni abia în iulie 2006, după ce cererea lor pentru compensaţii băneşti fusese respinsă. În 16 august 2007 guvernatorul regional a respins cererea ca inadmisibilă deoarece au depăşit termenul de 3 luni de la adoptarea reglementării din ianuarie 2000. Guvernatorul a reţinut că noile modificări ale Legii restituirii nu au instituit noi termene.

Reclamantele au locuit în Sofia într-o locuinţă de serviciu pusă la dispoziţie de angajatorul soţului celei de-a doua reclamante.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamantele susţin că au cumpărat apartamentul cu bună credinţă şi nu erau răspunzătoare pentru omisiunea administrativă care a condus la anularea titlului lor 40 de ani mai târziu. Au menţionat că nu au primit o despăgubire adecvată pentru privarea de proprietate. Au precizat totodată că acţiunile în compensaţie pe care le puteau primi în 2000 au fost tranzacţionate la 10% din valoarea lor de la acea vreme şi că după modificarea legii în 2006 nu a mai subzistat posibilitatea obţinerii acestor acţiuni. Reclamantele au mai învederat, în opoziţie cu susţinerile Guvernului, că nu erau îndreptăţite să închirieze apartamente din fondul de stat, acestea fiind disponibile numai pentru persoane cu nevoi speciale sau cu probeleme sociale ori de sănătate.

Guvernul a susţinut că legile de restituire adoptate după căderea comunismului aveau ca scop restabilirea situaţiei de drept. În cazul reclamantelor, instanţele au aplicat în mod corect dispoziţiile legale. Justul echilibru nu a fost rupt, deoarece reclamantele aveau dreptul la închirierea unui apartament municipal şi la compensaţie în acţiuni, care după modificarea legislativă din 2006 puteau fi tranzacţionate la valoarea nominală. Reclamantele nu au respectat termenul de introducere a cererii pentru obţinerea compensaţiei.

Curtea constată că prezenta cauză priveşte aceeaşi legislaţie şi aceleaşi aspecte ca şi cele analizate în cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei (cererile nr. 43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01 şi 194/02, hotărârea din 15 Martie 2007).

Faptele ce fac obiectul plângerii constituie fără putinţă de tăgadă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor şi vor fi analizate sub incidenţa art. 1 par. 1 al Protocolului nr. 1, ca o privare de bun.

Curtea trebuie să examineze aşadar dacă privarea de bun a fost legală, a urmărit un interes public şi a respectat un just echilibru între nevoia de a proteja interesul general al comunităţii şi necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale persoanei.

Curtea reţine că ingerinţa a avut o bază legală şi a urmărit un scop legitim în interes public – restabilirea justiţiei şi respectarea statului de drept. Ca şi în Velikova şi alţii c. Bulgariei (par. 162-176), Curtea apreciază, faţă de circumstanţele speciale ale cauzei, chestiunea privind claritatea şi previzibilitatea legii nu poate fi separată de aceea a proporţionalităţii.

Aplicând criteriile din Velikovi şi alţii c. Bulgariei (par. 183-192), Curtea constată că titlul reclamantelor a fost declarat nul şi că acestea au fost private de proprietatea lor, din simplul motiv că în 1958 autorităţile nu au îndeplinit corespunzător o formalitate administrativă – un document important a fost semnat de şeful unui departament în locul ministrului. Greşeala este în mod evident imputabilă statului, nu reclamantelor sau persoanei de la care primiseră moştenirea. Mai mult decât atât, nu s-a susţinut că în 1958 Dl. Koprinarov ar fi avut vreo posibilitate de a interveni în îndeplinirea formalităţilor administrative.

Curtea consideră că situaţia din prezenta cauză este similară cu cea a reclamanţilor Bogdanovi şi Tzilevi, examinată în Velikovi şi alţii c. Bulgariei (a se vedea par. 220 şi 224 din hotărâre), unde s-a reţinut că în astfel de cazuri justul echilibru impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi respectat decât cu acordarea unor despăgubiri adecvate.

Curtea constată că reclamantele nu au primit despăgubiri. Cu toate acestea, ca şi într-una din plângerile examinate în Velikovi şi alţii (par. 226-228 – cererea reclamantului Tzilevi – reclamantele nu au solicitat acordarea de compensaţii în acţiuni, cum aveau posibilitatea în anul 2000. Curtea consideră, drept urmare, că au pierdut şansa de a obţine cel puţin între 15% şi 25% din valoarea apartamentului, aşa cum erau cotate acţiunile tranzacţionate până la finalul anului 2004. Faptul că preţul acţiunilor a crescut către sfârşitul anului 2004 sau că legea aplicabilă a fost modificată în 2006, instituind plata acţiunilor la valoarea nominală, nu poate conduce la concluzia că autorităţile le-ar fi asigurat reclamantelor o despăgubire adecvată. Într-adevăr, reclamantele nu puteau prevedea preţurile acţiunilor sau modificările legislative şi Curtea nu poate specula cu privire la cazul în care ele ar fi aşteptat patru ani sau mai mult înainte de a încasa valoarea acţiunilor. Mai mult, legislaţia privind despăgubirile a suferit schimbări frecvente şi nu era previzibilă (Velikovi şi alţii, anterior citată, par. 191 şi 226).

În aceste împrejurări, Curtea apreciază că nu a fost asigurată reclamantelor într-o manieră clară şi previzibilă posibilitatea de a obţine despăgubiri. Pierderea de către reclamante a ocaziei de a utiliza procedura compensaţiilor în acţiuni va fi avută în vedere la analiza art. 41, dar nu a afectat în mod decisiv soluţia dată plângerii sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În concluzie, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Art. 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

Cea de-a doua reclamantă a solicitat 250.000 de leva (BGN), aproximativ 127.000 de euro (EUR), potrivit valorii de circulaţie a apartamentului şi a depus un raport de evaluare din aprilie 2008, executat de un expert ales de dânsa. A mai solicitat 20.000 BGN (10.000 EUR) pentru daunele morale suferite de dânsa şi de mama sa.

Guvernul nu a exprimat nicio poziţie.

Aplicând mecanismul din cauze similare, din perspectiva naturii încălcării constatate, Curtea consideră potrivită fixarea unei sume globale pentru prejudiciul material şi moral prin raportare la valoarea apartamentului şi la alte circumstanţe relevante (a se vedea cauza Todorova şi alţii c. Bulgariei -satisfacţie echitabilă -, nr. 48380/99, 51362/99, 60036/00 şi 73465/01, par. 10 şi 47, hotărârea din 24 aprilie 2008).

Pentru a determina cuantumul sumei ce va fi atribuită reclamantelor, Curtea observă că anterior a statuat că pierderea de către reclamante a ocaziei de a utiliza procedura compensaţiilor în acţiuni va fi avută în vedere la analiza art. 41. Constată că dacă reclamantele ar fi utilizat această procedură, ar fi obţinut între 15% şi 25% din valoarea apartamentului. Curtea consideră prin urmare că trebuie aplicată o reducere corespunzătoare a sumei atribuite ca satisfacţie echitabilă datorită pierderii şansei de a obţine compensaţia parţială. Este de acceptat că această reducere trebuie să fie moderată, având în vedere faptul că legislaţia naţională în materia despăgubirilor a făcut frecvent obiectul modificărilor în direcţii contradictorii şi a fost deci imprevizibilă, generând instabilitate legislativă (a se vedea Todorova şi alţii, precitată, par. 46).

Curtea constată că în 1999 valoarea de piaţă a apartamentului a foat evaluată de reclamante la 27.000 de euro şi că în aprilie 2008 un expert angajat de acestea a estimat valoarea apartamentului la 127.000 de euro. Curtea reţine totodată că reclamantele nu au primit o locuinţă din fondul municipalităţii, nu există indicii că ar fi riscat să rămână pe drumuri şi rezultă din documentele depuse că au locuit într-o locuinţă de serviciu pusă la dispoziţie de angajatorul soţului celei de-a doua reclamante.

Faţă de aceste considerente, de circumstanţele cauzei şi de informaţiile deţinute cu privire la piaţa imobiliară din Plovdiv, Curtea atribuie celei de-a doua reclamante, care a formulat plângerea în nume propriu şi în numele mamei sale, suma de 72.000 de euro pentru prejudiciul material şi moral suferit.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.