Hotărârea CJCE în cauzele conexate C-402/07 și C-432/07 Sturgeon/Condor Flugdienst GmbH și Böck și alții/Air France SA

          Pasagerii zborurilor întârziate pot avea dreptul la compensație atunci când ajung la destinația lor finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută.

        Aceștia pot, asemănător pasagerilor zborurilor anulate, să solicite companiei aeriene plata unei compensații forfetare, cu excepția cazului în care întârzierea este cauzată de împrejurări excepționale. 

        Într-o hotărâre pronunțată astăzi, Curtea de Justiție precizează drepturile de care dispun pasagerii zborurilor întârziate în raport cu compania aeriană în temeiul regulamentului comunitar referitor la compensarea și asistența pasagerilor aerieni.[1]

        Acest regulament prevede că în cazul anulării unui zbor, pasagerii pot primi o compensație forfetară al cărei cuantum este cuprins între 250 și 600 euro (punctul 40). În schimb, regulamentul nu prevede în mod expres că pasagerii zborurilor întârziate beneficiază, de asemenea, de un astfel de drept (punctul 41).

        Prin hotărârea de astăzi, Curtea răspunde la mai multe întrebări care i-au fost adresate de Bundesgerichtshof (Germania) și de Handelsgericht Wien (Austria). Aceste instanțe naționale trebuie să se pronunțe asupra unor acțiuni prin care anumiți pasageri solicită obligarea companiei aeriene Condor și, respectiv, a companiei aeriene Air France la plata compensației prevăzute de regulament pentru cazul anulării zborurilor, pentru motivul că aceste companii i-au transportat la aeroportul de destinație cu întârzieri de 25 și, respectiv, de 22 de ore față de ora de sosire prevăzută (punctul 27).

        Mai întâi, Curtea precizează că durata, chiar îndelungată, a întârzierii nu este suficientă pentru ca zborul să poată fi considerat anulat (punctul 33). Un zbor întârziat, indiferent de durata întârzierii, nu poate fi considerat anulat atunci când, cu excepția orei de plecare, rămân neschimbate toate celelalte elemente ale zborului astfel cum au fost programate inițial, printre care în special itinerarul (punctele 30-34). În schimb, în cazul în care compania aeriană asigură, după ora de plecare prevăzută, transportul pasagerilor cu un zbor alternativ, cu alte cuvinte cu un zbor care a fost programat independent de cel pentru care pasagerii își efectuaseră rezervările, zborul poate, în principiu, să fie considerat anulat (punctele 35 și 36). Pentru această calificare, nu sunt determinante indicațiile de pe panoul de afișaj din aeroport sau informațiile date de personal, împrejurarea că pasagerii își recuperează bagajele sau obțin cărți de îmbarcare noi ori modificarea componenței grupului de pasageri (punctele 37 și 38).

        Apoi, în ceea ce privește dreptul la compensație, prevăzut de regulament în favoarea pasagerilor al căror zbor a fost anulat, Curtea constată că pasagerii zborurilor întârziate suportă un prejudiciu similar care constă într-o pierdere de timp și se găsesc astfel într-o situație comparabilă (punctul 54). Astfel, pasagerii unui zbor anulat au dreptul la compensație chiar și atunci când sunt redirecționați de compania aeriană cu un alt zbor dacă pierd trei ore sau mai mult față de durata prevăzută inițial (punctul 57). Nu ar fi justificat ca pasagerii zborurilor întârziate să fie tratati în mod diferit atunci când ajung la destinația lor finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută inițial (punctul 61).

        În sfârșit, Curtea arată că o asemenea întârziere nu dă naștere unui drept la compensație în cazul în care compania aeriană poate face dovada că întârzierea a fost cauzată de împrejurări excepționale care scapă de sub controlul efectiv al companiei aeriene și care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile (punctul 69). În această privință, Curtea amintește că o problemă tehnică survenită la o aeronavă nu poate fi considerată o împrejurare excepțională decât în cazul în care această problemă este urmarea unor evenimente care, prin natura sau prin originea lor, nu sunt inerente exercitării normale a activității companiei aeriene vizate și scapă de sub controlul efectiv al acesteia (punctul 70).

        Comunicat CJCE

       Textul integral al hotărârii va fi disponibil aici.


[1] Regulamentul (CE) nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor (JO L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12, p. 218).

Anunțuri

Hotărârea CJCE în cauzele conexate C-22/08 și C-23/08 Vatsouras și Koupatantze/ARGE Nürnberg 900

curia-cjce         O persoană aflată în căutarea unui loc de muncă ce a stabilit legături reale cu piaţa muncii dintr-un stat membru poate beneficia de o prestaţie de natură financiară menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Existenţa unei astfel de legături poate fi verificată în special prin constatarea că persoana în cauză a căutat în mod efectiv şi real un loc de muncă în statul membru în discuţie de-a lungul unei perioade cu o durată rezonabilă.

         Indiferent de calificarea acesteia în legislaţia naţională, o astfel de prestaţie nu este o „prestaţie de asistenţă socială” pe care statele membre o pot refuza persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

         Curtea precizează că o condiţie precum cea prevăzută în Germania pentru prestaţiile de bază în favoarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, şi anume ca persoana interesată să fie în măsură să exercite o activitate profesională, ar putea constitui un indiciu în sensul că prestaţia este menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Comunicat CJCE

         Sozialgericht Nürnberg (Tribunalul de contencios social din Nürnberg) ridică în faţa Curţii problema posibilităţii excluderii de la anumite prestaţii financiare a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă din alte state membre. Această întrebare este adresată în cadrul unor litigii între doi resortisanţi eleni, pe de o parte, şi Arbeitsgemeinschaft (ARGE) Nürnberg 900 (Oficiul pentru ocuparea forţei de muncă al oraşului Nürnberg) pe de altă parte, privind încetarea acordării către aceştia a prestaţiilor de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă.

         Sozialgericht consideră că cei doi reclamanţi nu au beneficiat în perioada relevantă de garanţii specifice în favoarea „lucrători[lor]” deoarece activitatea profesională „minoră exercitată pentru scurt timp” de primul reclamant, domnul Vatsouras, a fost „insuficientă pentru a-i asigura mijloacele de subzistenţă“, iar activitatea exercitată de domnul Koupatantze „a durat un pic mai mult de o lună”. Or, potrivit directivei comunitare privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii,[1] un stat membru nu ar fi obligat să acorde o prestaţie de asistenţă socială cetăţenilor care nu sunt activi din punct de vedere economic. Sozialgericht ridică totuşi problema conformităţii acestei excepţii cu principiul egalităţii de tratament garantat de dreptul comunitar.

         În prezenta hotărâre, Curtea invită mai întâi Sozialgericht să examineze situaţia reclamanţilor din perspectiva jurisprudenţei sale referitoare la calitatea de lucrător. Astfel, indiferent de nivelul limitat al remuneraţiei şi de durata redusă a activităţii profesionale, nu este exclusă posibilitatea ca aceasta, în urma unei aprecieri globale a raportului de muncă în cauză, să fie considerată de autorităţile naţionale drept reală şi efectivă, permiţând astfel atribuirea calităţii de „lucrător” titularului său.

         În cazul în care Sozialgericht ar ajunge să reţină calitatea de lucrători a domnilor Vatsouras şi Koupatantze, aceştia din urmă ar fi avut dreptul, în temeiul directivei în cauză2, la prestaţiile solicitate, pentru cel puţin şase luni după pierderea locului de muncă.

         În continuare, Curtea examinează posibilitatea de a refuza o prestaţie de asistenţă socială persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă ce nu au calitatea de lucrători. În această privinţă, Curtea aminteşte că, ţinând seama de instaurarea cetăţeniei europene, persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă beneficiază de dreptul la egalitate de tratament, în ceea ce priveşte solicitarea prestaţiei de natură financiară menită să faciliteze accesul pe piaţa muncii.

         Cu toate acestea, este legitim ca un stat membru să nu acorde o astfel de prestaţie decât persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă ce au o legătură reală cu piaţa muncii din acest stat. Existenţa unei astfel de legături poate fi verificată în special prin constatarea că persoana în cauză a căutat în mod efectiv şi real un loc de muncă în statul membru în discuţie de-a lungul unei perioade cu o durată rezonabilă.

         Rezultă că cetăţenii Uniunii care au stabilit legături reale cu piaţa muncii din alt stat membru pot beneficia de o prestaţie de natură financiară care este menită să faciliteze accesul pe piaţa muncii, indiferent de calificarea acesteia în legislaţia naţională.

         Revine autorităţilor naţionale competente şi, dacă este cazul, instanţelor naţionale, sarcina nu numai să constate existenţa unei legături reale cu piaţa muncii, ci şi să analizeze elementele constitutive ale prestaţiei respective. Obiectivul prestaţiei trebuie examinat în funcţie de rezultatele acesteia, iar nu în funcţie de structura sa formală.

         Curtea precizează că o condiţie precum cea prevăzută în Germania pentru prestaţiile de bază în favoarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, şi anume ca persoana interesată să fie în măsură să exercite o activitate profesională, ar putea constitui un indiciu în sensul că prestaţia este menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Textul integral al hotărârii este disponibil aici.


[1] Articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, JO L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, L 197, p. 34, precum şi în JO 2007, L 204, p. 28, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 56.

Hotărârea CJCE în cauza C-559/07 Comisia / Grecia

curia-cjceDiferenţele între sexe prevăzute pentru vârsta de pensionare şi pentru perioada minimă de serviciu cerută de sistemul elen de pensii civile şi militare sunt incompatibile cu dreptul comunitar.

Aceste norme se limitează să acorde femeilor, în special mamelor, condiţii mai favorabile decât cele aplicabile bărbaţilor, fără a remedia problemele pe care acestea le întâmpină în cursul carierei lor profesionale.

Prin „remuneraţie” se înţelege salariul, precum şi toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată.

Pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă plătite în raport cu munca prestată, stabilirea de condiţii privind vârsta şi perioadele de serviciu minime necesare, diferite în funcţie de sex, pentru lucrători care se află în situaţii identice sau comparabile, este contrară principiului egalităţii de tratament.

Comunicat CJCE

Tratatul CE[1] interzice orice discriminare în ceea ce privește remunerarea între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, indiferent care ar fi mecanismul care determină această inegalitate.

Comisia a solicitat Curţii de Justiţie să constate că dispoziţiile Codului elen al pensiilor civile și militare[2] care prevăd diferenţe între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin în ceea ce privește vârsta de pensionare și perioada minimă de serviciu necesară încalcă principiul egalităţii de tratament. Comisia consideră că acest sistem impune condiţii de pensionare mai puţin favorabile pentru bărbaţi decât pentru femei.

Grecia nu a contestat diferenţele de tratament, dar a susţinut că sistemul de pensii elen, în calitate de sistem legal de asigurări sociale, nu ar intra în domeniul de aplicare al tratatului, ci ar cădea sub incidenţa Directivei 79/7.[3] În orice caz, aceste diferenţe ar corespunde rolului social al bărbaţilor și, respectiv, al femeilor și ar constitui măsuri de compensare a dezavantajelor suportate de femei din cauza duratei mai scurte a vieţii profesionale a acestora.

Curtea aminteşte, înainte de toate, că, potrivit Tratatului CE, fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, pentru aceeași muncă. Prin „remunerație” se înțelege salariul, precum și toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată. Noţiunea de remuneraţie nu include sistemele de asigurări sociale reglementate în mod direct prin lege, ci prestaţiile acordate în temeiul unui sistem de pensii, care depinde, în esenţă, de locul de muncă ocupat.

Aceasta subliniază că, printre criteriile reţinute de jurisprudenţa Curţii pentru calificarea unei pensii pentru limită de vârstă drept „remuneraţie”, numai criteriul muncii prestate (faptul că pensia este plătită lucrătorului în baza raportului de muncă cu fostul său angajator) poate avea un caracter determinant, modalităţile de finanţare și de gestionare a sistemului neconstituind elemente decisive.

Curtea constată că pensia plătită în temeiul codului elen îndeplinește cele trei criterii elaborate de jurisprudenţa Curţii care permit calificarea acesteia drept „remuneraţie” în sensul tratatului:

• este plătită unui grup de lucrători larg și diversificat care – chiar dacă este format din categorii heteroclite de funcţionari, având sarcini și raporturi de muncă total diferite – se distinge prin caracteristici proprii determinate de raportul de muncă cu statul sau cu alţi angajatori publici;

• este calculată în funcţie de durata serviciului îndeplinit;

• este calculată pe baza ultimului salariu.

În continuare, Curtea subliniază că, pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă plătite în raport cu munca prestată, stabilirea de condiţii privind vârsta şi perioadele de serviciu minime necesare, diferite în funcţie de sex, pentru lucrători care se află în situaţii identice sau comparabile, este contrară principiului egalităţii de tratament.

Acest principiu nu împiedică un stat membru să aplice măsuri care să prevadă avantaje specifice menite să faciliteze exercitarea unei activităţi profesionale de către sexul mai slab reprezentat, ori să prevină sau să compenseze anumite dezavantaje în cariera profesională. Astfel de măsuri naţionale trebuie, în orice caz, să contribuie la a ajuta femeile să își desfășoare viaţa profesională în condiţii de egalitate cu bărbaţii.

Or, Curtea constată că dispoziţiile Codului elen al pensiilor civile și militare nu sunt de natură să compenseze dezavantajele la care sunt expuse carierele funcţionarilor și ale militarilor de sex feminin, ajutându-le în viaţa profesională.

Textul integral al hotărârii este disponibil aici.


[1] Articolul 141 CE

[2] Decretul prezidenţial nr. 166/2000 din 3 iulie 2000.

[3] Directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale (JO L6, p. 24, Ediţie specială, 05/vol. 1, p. 192), care permite statelor membre să excludă stabilirea vârstei de pensionare din domeniul său de aplicare.

Sfera noţiunii de „consumator” în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 119/2007

În cadrul litigiilor având ca obiect cereri de emitere a ordonanţei de plată întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007 se invocă de către societăţile comerciale chemate în judecată în calitate de debitoare excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că potrivit art. 2 alin. 2 lit. b din ordonanţă nu sunt incluse în sfera sa de aplicare contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Ordonanţa nu defineşte în niciun fel sfera consumatorilor. Ea reprezintă o transpunere în dreptul intern a Directivei 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, care, la rândul său, nu cuprinde definiţia „consumatorului”.

Termenul de „consumator” face obiectul mai multor acte internaţionale, cum ar fi Convenţia de la Bruxelles din 1968, Convenţia de la Roma din 1980, Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate de consumatori, Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor în materia contractelor la distanţă, fiind în general definit ca persoana fizică ce încheie – în afara cadrului comerţului său, a afacerilor sale sau a profesiei sale – un contract cu un furnizor aflat în exerciţiul activităţii sale profesionale sau comerciale.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat cu titlu de principiu prin hotărârea din 22 noiembrie 2001 pronunţată în cauzele reunite C-541/99 Cape Snc/Iealservice Srl şi C-542/99 Idealservice MN RE Sas/OMAI Srl că „noţiunea de consumator în privinţa clauzelor abuzive (…) trebuie interpretată în sensul că vizează exclusiv persoanele fizice”.

În dreptul comparat s-a constatat uneori extinderea sferei de aplicare a noţiunii de „consumator”, însă în dreptul intern Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului a limitat sfera la orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (pct. 13 din Anexa legii).

Prin decizia nr. 1129 din 16.10.2008 Curtea Constituţională a României a reţinut că autorul excepţiei critica modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, susţinând că definiţia noţiunii de „consumator” ar trebui să includă şi persoana juridică, atunci când aceasta este parte la încheierea unor contracte comerciale ce pot intra sub sfera actului normativ criticat. Excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că pretinsa neconstituţionalitate este dedusă dintr-o omisiune de reglementare pe care Curtea Constituţională nu o poate complini, întrucât, potrivit art. 61 din Constituţie, „Parlamentul este (…) unica autoritate legiuitoare a ţării”, modificarea sau completarea normelor juridice fiind atribuţii exclusive ale acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, contractul comercial este contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând întro sumă de bani.

În măsura în care părţile care au încheiat contractul pe care se întemeiază pretenţiile sunt comercianţi-persoane juridice, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. 2 pct. b din O.U.G. 119/2007, astfel că excepţia inadmisibilităţii cererii este neîntemeiată.

Hotărârea CJCE în cauza C-388/07 The Incorporated Trustees of the National Council on Ageing (England)/Secretary of State for Business, Enterprise and Regulatory Reform

curia-cjceCurtea clarifică condiţiile în care statele membre pot autoriza concedierea lucrătorilor pe motive de pensionare.

O legislație națională poate prevedea, în mod general, că acest tip de diferență de tratament pe motive de vârstă este justificată dacă reprezintă un mijloc proporțional de a atinge un obiectiv legitim de politică socială în legătură cu politica ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale.

                Este de competența instanței naționale să verifice, pe de o parte, dacă reglementarea corespunde unui astfel de obiectiv legitim și, pe de altă parte, dacă mijloacele alese erau corespunzătoare și necesare pentru realizarea acestui obiectiv.

Comunicat CJCE

Directiva 2000/78[1] interzice discriminările pe motive de vârstă în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Cu titlu de excepție, această directivă prevede că anumite diferențe de tratament pe motive de vârstă nu constituie discriminare atunci când sunt justificate în mod obiectiv și rezonabil de obiective legitime, precum cele în legătură cu politica ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale. În plus, mijloacele de realizare a acestui obiectiv trebuie să fie corespunzătoare și necesare. Directiva enumeră câteva diferenţe de tratament care pot fi justificate.

Legea britanică de transpunere a directivei prevede că angajații care au împlinit vârsta normală de pensionare aplicabilă în întreprinderea unde lucrează sau, dacă nu există o astfel de vârstă specială, vârsta de 65 de ani pot fi concediați pe motive de pensionare, fără ca un asemenea tratament să fie considerat discriminatoriu. Legea prevede anumite criterii destinate verificării dacă motivul concedierii este într-adevăr pensionarea și impune respectarea unei proceduri determinate. În privința angajaților care nu au împlinit 65 de ani, legea nu conține dispoziții specifice și se limitează să prevadă principiul potrivit căruia orice discriminare pe motive de vârstă este ilegală, cu excepția cazului în care angajatorul poate demonstra că este vorba despre „un mijloc proporțional pentru a realiza un obiectiv legitim”.

The National Council on Ageing (Age Concern England), o asociație caritativă care promovează bunăstarea persoanelor în vârstă, a contestat legalitatea acestei legislații pentru motivul că nu reprezintă o transpunere corectă a directivei. Această asociație susține că posibilitatea de concediere, pe motive de pensionare, a unui angajat în vârstă de 65 de ani sau mai mult este contrară directivei.

High Court a solicitat Curții de Justiție să stabilească dacă directiva impune statelor membre să definească sub forma unei liste diferitele tipuri de tratamente care pot fi justificate și dacă această directivă se opune unei legislații care se limitează să prevadă, în mod general, că o diferență de tratament pe motive de vârstă nu constituie o discriminare dacă reprezintă un mijloc proporțional pentru atingerea unui scop legitim.

Curtea amintește că transpunerea unei directive nu impune întotdeauna o reluare formală a dispozițiilor acesteia într-o dispoziție legală expresă și specifică. În speță, directiva nu impune statelor membre să stabilească o listă specifică a diferențelor de tratament care pot fi justificate printr-un obiectiv legitim.

În lipsa unei astfel de precizii, este totuși important ca alte elemente, deduse din contextul general al măsurii respective, să permită identificarea obiectivului pe care se întemeiază această măsură în scopul exercitării unui control judiciar cu privire la legitimitatea sa, precum și cu privire la caracterul corespunzător și necesar al mijloacelor utilizate pentru realizarea acestui obiectiv. Curtea arată că obiectivele care pot fi considerate „legitime” de către directivă și, în consecință, de natură să justifice o derogare de la principiul interzicerii discriminărilor pe motive de vârstă, sunt obiective de politică socială, precum cele legate de politica ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale. Prin interesul general pe care îl prezintă, aceste obiective legitime se disting de motivele pur individuale care sunt specifice situației angajatorului, precum reducerea costurilor sau îmbunătățirea competitivității.

Este de competența instanței naționale să verifice, pe de o parte, dacă reglementarea britanică corespunde unui astfel de obiectiv legitim și, pe de altă parte, dacă mijloacele alese erau corespunzătoare și necesare pentru realizarea acestui obiectiv.

Textul integral al hotărârii este disponibil aici.

Doar o părere… 

Trebuie avut în vedere faptul că vârsta de concediere (pensionare) era unică, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. În caz contrar, ar fi fost vorba de discriminare sexuală. Prin hotărârea din 26 februarie 1986 pronunţată în cauza C-152/84 Helen Marshall / Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority Curtea a statuat că art. 5 par. 1 al Directivei nr. 76/207 privind egalitatea de tratament trebuie să fie interpretat în sensul că o politică generală de concediere implicând concedierea unei femei pentru singurul motiv că a împlinit sau depăşit vârsta ce îi dă dreptul la o pensie de stat, vârstă care este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei conform legislaţiei naţionale, constituie o discriminare sexuală interzisă de această directivă.


[1] Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7).

Hotărârea CJCE în cauza C-465/07 Meki Elgafaji şi Noor Elgafaji/Staatssecretaris van Justitie

https://ionutmilitaru.files.wordpress.com/2008/12/curia-cjce.jpg

În analiza condiţiilor de acordare a statutului de refugiat, un solicitant de protecţie subsidiară nu trebuie în mod necesar să dovedească faptul că ameninţările îl vizează în mod special ca urmare a unor elemente proprii situaţiei sale, în ţara sa de origine 

Comunicat CJCE – textul integral al hotărârii este disponibil aici.

Directiva 2004/83/CE[1] are ca obiectiv principal, pe de o parte, să asigure aplicarea de către toate statele membre a unor criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională şi, pe de altă parte, să asigure un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre.

La 13 decembrie 2006, soții Elgafaji au formulat cereri de eliberare a unor permise de şedere temporară în Țările de Jos, însoțite de elemente prin care urmăreau să dovedească riscul real la care ar fi fost expuşi în cazul expulzării către țara lor de origine, în speță Irak. Prin Deciziile din 20 decembrie 2006, ministrul competent a refuzat să acorde permise de şedere temporară soților Elgafaji. Între altele, ministrul a considerat că soții Elgafaji nu dovediseră în mod satisfăcător împrejurările invocate şi, ca urmare, nu demonstraseră existența riscului real privind amenințările grave şi individuale la care pretindeau că sunt expuşi în țara lor de origine.

Ca urmare a respingerii solicitărilor acestora, soții Elgafaji au introdus acțiuni la Rechtbank te ’s-Gravenhage (Tribunalul din Haga), acțiuni pe care această instanță le-a admis. Raad van State (Consiliul de Stat, instanţa administrativă supremă), sesizat în apel, a considerat că prevederile relevante din cadrul Directivei 2004/83/CE prezintă o serie de dificultăți de interpretare şi a hotărât să adreseze Curții de Justiție două întrebări preliminare. Instanța de trimitere urmăreşte să afle în special dacă dispozițiile pertinente ale directivei[2] trebuie interpretate în sensul că existența unor amenințări grave şi individuale la adresa vieții sau a persoanei solicitantului de protecție subsidiară este supusă condiției ca acesta să facă dovada faptului că amenințările îl vizează în mod specific ca urmare a unor elemente proprii situației sale.

Curtea consideră că vătămarea definită în directivă ca fiind constituită din „amenințări grave şi individuale la adresa vieții sau a persoanei” solicitantului[3] acoperă un risc de a suferi o vătămare mai general decât celelalte două tipuri de vătămări definite în directivă[4], care acoperă situații în care solicitantul este expus în mod specific riscului de a suferi o vătămare de un anume tip.

Astfel, în acest caz, sunt avute în vedere la modul mai general amenințări la adresa vieții sau a persoanei unui civil, iar nu violențe determinate. În plus, aceste amenințări sunt inerente unei situații generalizate de „conflict armat intern sau internațional”. În sfârşit, violența în cauză, aflată la originea acestor amenințări, este calificată drept „generalizată”, termen care implică faptul că se poate extinde asupra indivizilor indiferent de situația personală a acestora.

În această privință, este necesar să se precizeze că, cu cât solicitantul este mai în măsură să demonstreze că este afectat în mod specific, ca urmare a unor elemente proprii situației sale personale, cu atât mai redus va fi gradul de violență generalizată necesar pentru a putea beneficia de protecția subsidiară.

În plus, Curtea adăugă că, în cadrul evaluării individuale a unei cereri de protecție subsidiară, se poate ține seama în special:

    de extinderea geografică a situației de violență generalizată, precum şi de destinația precisă a solicitantului în cazul trimiterii către țara în cauză şi

    după caz, de existența unui indiciu serios al unui risc real precum faptul că solicitantul a suferit deja vătămări grave sau a făcut deja obiectul unor amenințări directe cu astfel de vătămări, cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectivele vătămări grave nu se vor mai repeta, indiciu în funcție de care exigența unei violențe generalizate, necesară pentru a putea beneficia de protecția subsidiară, poate avea un nivel mai scăzut.

Prin urmare, dispozițiile pertinente ale directivei trebuie interpretate în sensul că:

existența unor amenințări grave şi individuale la adresa vieții sau a persoanei solicitantului de protecție subsidiară nu este supusă condiției ca acesta să facă dovada faptului că amenințările îl vizează în mod specific ca urmare a unor elemente proprii situației sale personale;

în mod excepțional, existența unor astfel de amenințări poate fi considerată dovedită în cazul în care gradul de violență generalizată ce caracterizează conflictul armat aflat în curs de desfăşurare, apreciat de autoritățile naționale competente sesizate cu o cerere de protecție subsidiară sau de instanțele din cadrul unui stat membru, atinge un nivel atât de ridicat, încât există motive serioase şi întemeiate de a crede că un civil trimis în țara respectivă sau în regiunea în cauză ar fi expus, ca urmare a simplei sale prezențe în acest teritoriu, unui risc real de a suferi amenințări grave şi individuale.


[1] Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO L 304, p. 12, rectificare în JO 2005, L 204, p. 24, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52).

[2] Articolul 15 litera (c) din directivă coroborat cu articolul 2 litera (e) din aceasta.

[3] Articolul 15 litera (c) din directivă.

[4] Articolul 15 literele (a) și (b) din directivă, în care sunt utilizați termenii „pedeapsa cu moartea”, „execuția”, precum și „tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante”.