Pierderea dreptului la pensie de serviciu ca urmare a condamnării penale a magistraților pentru infracțiuni de corupție. Conformitatea măsurii cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

1. Aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

În ceea ce privește existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la condiționarea prin lege a acordării dreptului la pensie de inexistența unei condamnări penale, Curtea Europeană a observat în jurisprudența sa că dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența sa, dreptul la o pensie bazată pe ocuparea forței de muncă poate, în anumite circumstanțe, să fie tratată ca un drept de proprietate.

Astfel, în cazul în care s-au plătit contribuții speciale, Curtea a statuat că dreptul de a obține un beneficiu social a fost legat de plata acestora, astfel că acordarea prestației în cauză nu putea fi refuzată unei persoane care a contribuit la acest sistem (Gaygusuz c. Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, par. 39-41). Această cauză se referea la alocațiile acordate de către stat, în regim de urgență, persoanelor aflate în nevoie și Curtea a considerat că există un drept de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1. Curtea a constatat o încălcare a art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr 1, deoarece statul a refuzat să acorde alocația menționată pentru motive de naționalitate.

Același principiu este aplicabil și în cazul în care angajatorul s-a obligat cu titlu general să plătească o pensie în condiții care pot fi considerate ca făcând parte din contractul de muncă (Sture Stigson c. Suediei, nr. 12264/86, decizia Comisiei din 13 iulie 1988).

Având în vedere dispozițiile relevante ale legislației naționale a pensiilor, Curtea a concluzionat în cauza Apostolakis c. Greciei (hotărârea din 22 octombrie 2009, nr. 39574/07, par. 29) că, prin simplul fapt al ocupării unei funcții publice, reclamantul a dobândit un drept care constituie un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (art. 64 alin. 1 din Codul pensiilor în Grecia prevedea că soțul și copiii unei persoane condamnate în conformitate cu articolul 62 au dreptul la pensia acesteia, ca și în cazul în care ar fi decedat).

Cu toate acestea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie de o anumită sumă (a se vedea deciziile Skórkiewicz c. Poloniei, 1 iunie 1999, nr. 39860/98; Schwengel c. Germaniei, 2 martie 2000, nr. 52442/99; Janković c. Croației, nr 43440/98; Laloyaux c. Belgiei, 9 martie 2006, nr. 73511/01).

2. Condiții de fond

În cazul unui sistem de asigurări sociale în care condamnarea penală pentru fapte de corupție atrage pierderea automată a dreptului la pensie, Curtea Europeană a considerat că lipsirea de pensia pentru limită de vârstă a constituit o ingerință în dreptul de proprietate, care nu corespunde unei exproprieri și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor (cauza Apostolakis c. Greciei, par. 37). Această măsură trebuie examinată din prisma tezei întâi a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Banfield c. Regatul Unit, decizia din 18 octombrie 2005, nr. 6223/04). De asemenea, este necesar să se stabilească dacă un just echilibru a fost menținut între cerințele de interes general ale societății și cele referitoare la protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

În cauza Banfield c. Regatul Unit (par. 38), Curtea a concluzionat că decizia instanțelor britanice de a priva reclamantul – ofițer de poliție care a comis infracțiuni grave – de o parte din pensia sa, corespunzătoare contribuțiilor statului la pensia reclamantului, nu rupe echilibrul just care trebuie să existe între drepturile reclamantului și interesele angajatorului său și ale comunității. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a dat o greutate considerabilă faptului că retragerea dreptului la pensie nu a avut loc în mod automat, în temeiul unei dispoziții a legii, ci după un proces care implică mai multe etape, fiecare conducând la pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Curtea a acordat, de asemenea, importanță faptului că reclamantul nu a fost total lipsit de dreptul la pensie, ci doar de un procent de 65%, reprezentând contribuțiile statului la fondul de pensii, și nu de procentul corespunzător propriilor contribuții.

În cauza Apostolakis c. Greciei (par. 39), Curtea a constatat că reclamantului i-a fost retras în mod automat, în urma condamnării, dreptul la pensie pentru tot restul vieții. În vârstă de 69 de ani, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a începe o nouă activitate profesională, fiind privat de toate mijloacele de subzistență. Reclamantul a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru infracțiunea de a fi participat în calitate de funcționar public la falsificarea unor livrete de asigurare în perioada când era directorul unui serviciu de pensii al unui organism de asigurări sociale). Cu toate acestea, în opinia Curții, comportamentul reclamantului, deși condamnabil din punct de vedere penal, nu putea avea o relație de cauzalitate cu drepturile sale de pensie în calitate de asigurat social. În aceste condiții, Curtea a considerat că reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă care, deși evaluată ținând cont de marja largă de apreciere recunoscută statelor contractante în materie de legislație socială, nu poate fi justificată prin scopul de a asigura buna funcționare a administrației și credibilitatea și integritatea serviciului public, fiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea de la Strasbourg a considerat că, în cadrul marjei lor de apreciere, statele pot introduce în legislația națională sancțiuni financiare, ca urmare a unei condamnări penale. Cu toate acestea, o astfel de sancțiune, care ar conduce la pierderea totală a drepturilor la pensie și securitate socială, incluzând asigurările de sănătate, ar fi nu numai o pedeapsă dublă, dar ar avea efectul lipsirii de principalele mijloace de trai a unei persoane care a împlinit vârsta de pensionare. Un astfel de efect nu este în concordanță cu principiul de reabilitare socială care reglementează dreptul penal al statelor contractante și nici cu spiritul Convenției.

3. Scurte considerații cu privire la recenta modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

În Monitorul Oficial al României nr. 549 din 24 iulie 2014 a fost publicată Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prin care s-a eliminat posibilitatea magistraților și personalului asimilat acestora de a mai beneficia de pensie de serviciu în cazul în care au fost condamnati pentru fapte de corupție.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2014, Autor: Ionuţ Militaru

Anunțuri

Sfera noţiunii de „consumator” în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 119/2007

În cadrul litigiilor având ca obiect cereri de emitere a ordonanţei de plată întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007 se invocă de către societăţile comerciale chemate în judecată în calitate de debitoare excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că potrivit art. 2 alin. 2 lit. b din ordonanţă nu sunt incluse în sfera sa de aplicare contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Ordonanţa nu defineşte în niciun fel sfera consumatorilor. Ea reprezintă o transpunere în dreptul intern a Directivei 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, care, la rândul său, nu cuprinde definiţia „consumatorului”.

Termenul de „consumator” face obiectul mai multor acte internaţionale, cum ar fi Convenţia de la Bruxelles din 1968, Convenţia de la Roma din 1980, Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate de consumatori, Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor în materia contractelor la distanţă, fiind în general definit ca persoana fizică ce încheie – în afara cadrului comerţului său, a afacerilor sale sau a profesiei sale – un contract cu un furnizor aflat în exerciţiul activităţii sale profesionale sau comerciale.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat cu titlu de principiu prin hotărârea din 22 noiembrie 2001 pronunţată în cauzele reunite C-541/99 Cape Snc/Iealservice Srl şi C-542/99 Idealservice MN RE Sas/OMAI Srl că „noţiunea de consumator în privinţa clauzelor abuzive (…) trebuie interpretată în sensul că vizează exclusiv persoanele fizice”.

În dreptul comparat s-a constatat uneori extinderea sferei de aplicare a noţiunii de „consumator”, însă în dreptul intern Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului a limitat sfera la orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (pct. 13 din Anexa legii).

Prin decizia nr. 1129 din 16.10.2008 Curtea Constituţională a României a reţinut că autorul excepţiei critica modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, susţinând că definiţia noţiunii de „consumator” ar trebui să includă şi persoana juridică, atunci când aceasta este parte la încheierea unor contracte comerciale ce pot intra sub sfera actului normativ criticat. Excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că pretinsa neconstituţionalitate este dedusă dintr-o omisiune de reglementare pe care Curtea Constituţională nu o poate complini, întrucât, potrivit art. 61 din Constituţie, „Parlamentul este (…) unica autoritate legiuitoare a ţării”, modificarea sau completarea normelor juridice fiind atribuţii exclusive ale acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, contractul comercial este contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând întro sumă de bani.

În măsura în care părţile care au încheiat contractul pe care se întemeiază pretenţiile sunt comercianţi-persoane juridice, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. 2 pct. b din O.U.G. 119/2007, astfel că excepţia inadmisibilităţii cererii este neîntemeiată.

Decizie de inadmisibilitate în cauza Ivanciuc c. României (8 septembrie 2005) – refuz de sesizare a Curţii Constituţionale

cedoStarea de fapt pertinentă

Reclamantul Cornel Ivanciuc – jurnalist la „Academia Caţavencu” – a avut calitatea de inculpat într-o cauză judecată la plângerea prealabilă (insultă şi calomnie) şi a fost achitat în primă instanţă, însă a fost obligat la plata despăgubirilor civile către persoana vătămată. În recursul aflat pe rolul Tribunalului Timiş reclamantul a invocat o excepţie de neconstituţionalitate a primelor alineate ale art. 346 din Codul de procedură penală, motivând că obligarea sa după achitare la daune interese către partea civilă, fără ca aceasta să fi plătit taxe de timbru, este contrară principiului constituţional al protecţiei proprietăţii private şi al interzicerii discriminării în privinţa perceperii taxelor şi impozitelor. Avocatul reclamantului a susţinut că această exonerare reprezenta pentru partea civilă un privilegiu nejustificat în raport cu alte persoane care, pentru a avea acces la un tribunal civil, trebuie să achite taxa judiciară proporţional cu suma pretinsă.

În 8 iulie 2002, în baza art. 23 alin. 3 şi 6 din Legea nr. 47/1992, tribunalul a respins excepţia ca inadmisibilă pe motiv că anterior Curtea Constituţională se mai pronunţase de mai multe ori, respectiv în 2 decembrie 1997, 3 februarie 1998, 1 februarie şi 23 mai 2001 cu privire la constituţionalitatea articolului litigios, declarându-l conform cu Constituţia.

În 19 noiembrie 2002, avocatul reclamantului a depus un memoriu prin care invoca excepţia de neconstituţionalitate a art. 23 alin. 1 şi 6 din Legea nr. 47/1992, considerând că prin condiţia impusă de primul alineat – aceea ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de dispoziţia contestată – lăsa instanţelor o marjă de apreciere discreţionară, înfrângând principiul constituţional al liberului acces la instanţă. Subliniind că al treilea alineat nu se opune decât trimiterii în faţa Curţii Constituţionale a excepţiilor privitoare la dispoziţii care au fost anterior declarate neconstituţionale, avocatul a concluzionat că tribunalul ar trebui să înainteze Curţii Constituţionale prima excepţie invocată.

În 20 noeimbrie 2002, tribunalul constată că nici reclamantul şi nici avocatul său nu s-au prezentat, deşi au fost legal citaţi. La acest termen de judecată, tribunalul a respins excepţia de neconstituţionalitate, apreciind că aceasta fusese deja examinată în cursul şedinţei din 3 iulie 2002.

Obiectul plângerii

Reclamantul s-a plâns Curţii Europene a Drepturilor Omului (cererea nr. 18624/03) de încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie prin aceea că Tribunalul Timiş a respins două excepţii de neconstituţionalitate pe care le invocase în vederea sesizării Curţii Constituţionale. Potrivit acestuia, în baza art. 23 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, tribunalul era obligat să trimită prima excepţie privind art. 346 din Codul de procedură penală, chiar dacă anterior Curtea Constituţională se mai pronunţase şi constatase conformitatea acestuia cu Constituţia. El apreciază de asemenea că prin respingerea celei de-a doua excepţii pe motiv că mai fusese soluţionată, tribunalul a încălcat încă o dată accesul reclamantului la Curtea Constituţională, din moment ce a doua excepţie viza o altă dispoziţie, respectiv art. 23 din Legea nr. 47/1992.

Curtea reaminteşte că dispoziţiile Convenţiei nu garantează, ca atare, dreptul la trimiterea unei cauze pentru chestiuni prejudiciale de la o jurisdicţie internă la o altă jurisdicţie naţională sau internaţională.

Curtea face trimitere de asemenea la jurisprudenţa potrivit căreia dreptul de a sesiza un tribunal pe calea unei întrebări prejudiciale nu poate fi absolut, chiar dacă o legislaţie rezervă un domeniu juridic competenţei unei jurisdicţii unice şi prevede pentru alte jurisdicţii obligaţia de a înainta, fără excepţie, toate chestiunile supuse expres acestei proceduri. Este în conformitate cu funcţionarea acestui mecanism ca judecătorul să poată verifica dacă se impune adresarea unei întrebări prejudiciale, asigurându-se că aceasta trebuie soluţionată înainte de a se pronunţa în litigiul pe care este chemat să-l judece. Aşa fiind, nu este exclus ca, în anumite circumstanţe, refuzul opus de jurisdicţiile naţionale chemate să se pronunţe în ultimă instanţă să aducă atingere principiului echităţii procedurii, astfel cum este enunţat de art. 6 par. 1 din Convenţie, în special atunci când un astfel de refuz apare ca fiind atins de arbitrariu (Coëme şi alţii c. Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, par. 114, CEDH 2000-VII, şi Wynen c. Belgiei, nr. 32576/96, par. 41, CEDH 2002‑VIII).

Curtea apreciază că în prezenta cauză nu se pune o astfel de problemă. În fond, Tribunalul Timiş a ţinut cont de cererea reclamantului privind constituţionalitatea art. 346 din Codul de procedură penală, precum şi de cererea de trimitere a excepţiei în faţa Curţii Constituţionale. S-a pronunţat printr-o hotărâre suficient motivată, reţinând că acest articol a mai făcut de multe ori obiectul controlului Curţii Constituţionale, care l-a declarat de fiecare dată conform cu prevederile Constituţiei. Pe cale de consecinţă, un nou control era probabil inutil.

În privinţa celei de-a doua excepţii invocate, îndreptată împotriva art. 23 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea reţine că aceasta nu privea o dispoziţie de care să depindă soluţionarea pe fond a litigiului.

Bineînţeles, respingerea de către tribunal a primei excepţii cu o motivare întemeiată pe art. 23 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 şi a celei de-a doua pe motiv că s-a pronunţat anterior asupra aceluiaşi aspect poate fi calificată ca o eroare de drept din moment ce articolul susmenţionat nu interzice trimiterea la Curtea Constituţională a excepţiilor care au făcut anterior obiectul unui control din partea acesteia.

Cu toate acestea, Curtea aminteşte că interpretarea legislaţiei interne incumbă în primul rând autorităţilor naţionale, în special curţilor şi tribunalelor, şi că nu este în măsură să identifice erorile de fapt sau de drept pretins a fi fost comise de o jurisdicţie internă, cu excepţia cazului în care ar fi putut aduce atingere unor drepturi şi libertăţi protejate de Convenţie (Garcia Ruiz c. Spaniei [GC], nr. 30544/96, par. 28, CEDH 1999-I).

În speţă, pentru motivele expuse mai sus, Curtea nu consideră refuzul instanţelor interne ca fiind arbitrar şi nici de natură a aduce atingere principiului echităţii procedurii (mutatis mutandis, Dotta c. Italiei (dec.), nr. 38399/97, 7 septembrie 1999, şi Kefalas şi alţii c. Greciei (dec.), nr. 40051/02, 17 martie 2005).

Prin urmare, acest capăt de cerere a fost respins ca vădit nefondat, cu aplicarea art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.

Modificarea Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa CEDO şi recursul în interesul legii privind admisibilitatea acţiunii în revendicare

Statul român între ciocan şi nicovală

Statul român între ciocan şi nicovală

Ultimul proiect de modificare a Legii nr. 10/2001 aflat în dezbatere din luna octombrie nu a intrat încă în vigoare pentru că a fost supus controlului de constituţionalitate anterior promulgării, atât la sesizarea deputaţilor (respinsă prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1351/10 decembrie 2008), cât şi la sesizarea Preşedintelui României (respinsă printr-o decizie din 14 ianuarie 2009, aflată în curs de redactare).

Recursul în interesul legii formulat de Procurorul General a fost admis de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie din data de 9 iunie 2008, aflată de asemenea în faza redactării. Între timp, evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României infirmă expres soluţia din RIL.

În cea mai recentă hotărâre, pronunţată în cauza Faimblat contra României (13 ianuarie 2009 – traducere), Curtea Europeană constată încălcarea succesivă a Convenţiei de către statul român şi face aplicarea art. 46 din Convenţie, impunând Guvernului să adopte măsuri generale (legislative, administrative şi bugetare) prin care să asigure respectarea termenului rezonabil în care se răspunde cererilor de restituire a unui bun imobil naţionalizat ori prin care să fie înlăturate obstacolele legale din calea executării cu celeritate a deciziilor administrative sau judecătoreşti având ca obiect restituirea imobilelor naţionalizate sau primirea de compensaţii pentru prejudiciul suferit.

Acţiunea în constatarea nulităţii naţionalizării formulată de reclamanţii Solomon Faimblat şi Salomeia Faimblat a fost respinsă de instanţele interne ca inadmisibilă pe motiv că nu au respectat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Amintind jurisprudenţa constantă (cauza Ruxanda Ionescu contra României, cauza Matache contra României), Curtea a constatat că procedura instituită prin Legea nr. 247/2005 nu asigură o despăgubire efectivă deoarece Fondul Proprietatea nu funcţionează la parametri normali. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei îndelungate a compensaţiei (mutatis mutandis, Porţeanu contra României).

În concluzie, deşi mecanismul de legiferare a fost corect şi soluţia la nivel teoretic (formal) a Secţiilor Unite ar fi întemeiată, în fapt realităţile administrative şi lipsa de randament a Fondului Proprietatea conduc la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional (a contrario, cauza Penţia şi Penţia contra României unde reclamanţii nu au un „bun” în sensul Convenţiei). Este evident că excepţiile reţinute de ICCJ în minută au devenit regulă în momentul de faţă datorită incapacităţii bugetare a statului român. Probabil acesta este şi motivul pentru care redactarea deciziei durează atât de mult.

Soluţia contrară, a admiterii acţiunii în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători, ar rezolva numai provizoriu problema statului român, deoarece art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică şi în cazul chiriaşilor cumpărători, aceştia având la rândul lor dreptul la despăgubiri (cauza Raicu contra României, în situaţia specifică a recursului în anulare).

Din acest punct de vedere, noua modificare a Legii nr. 10/2001, în măsura în care va vedea lumina tiparului în Monitorul Oficial, nu ar putea schimba situaţia actuală decât dacă ar avea în spate un buget exorbitant, ceea ce în condiţiile crizei actuale pare o utopie.