Hotărârea CJCE în cauzele conexate C-22/08 și C-23/08 Vatsouras și Koupatantze/ARGE Nürnberg 900

curia-cjce         O persoană aflată în căutarea unui loc de muncă ce a stabilit legături reale cu piaţa muncii dintr-un stat membru poate beneficia de o prestaţie de natură financiară menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Existenţa unei astfel de legături poate fi verificată în special prin constatarea că persoana în cauză a căutat în mod efectiv şi real un loc de muncă în statul membru în discuţie de-a lungul unei perioade cu o durată rezonabilă.

         Indiferent de calificarea acesteia în legislaţia naţională, o astfel de prestaţie nu este o „prestaţie de asistenţă socială” pe care statele membre o pot refuza persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

         Curtea precizează că o condiţie precum cea prevăzută în Germania pentru prestaţiile de bază în favoarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, şi anume ca persoana interesată să fie în măsură să exercite o activitate profesională, ar putea constitui un indiciu în sensul că prestaţia este menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Comunicat CJCE

         Sozialgericht Nürnberg (Tribunalul de contencios social din Nürnberg) ridică în faţa Curţii problema posibilităţii excluderii de la anumite prestaţii financiare a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă din alte state membre. Această întrebare este adresată în cadrul unor litigii între doi resortisanţi eleni, pe de o parte, şi Arbeitsgemeinschaft (ARGE) Nürnberg 900 (Oficiul pentru ocuparea forţei de muncă al oraşului Nürnberg) pe de altă parte, privind încetarea acordării către aceştia a prestaţiilor de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă.

         Sozialgericht consideră că cei doi reclamanţi nu au beneficiat în perioada relevantă de garanţii specifice în favoarea „lucrători[lor]” deoarece activitatea profesională „minoră exercitată pentru scurt timp” de primul reclamant, domnul Vatsouras, a fost „insuficientă pentru a-i asigura mijloacele de subzistenţă“, iar activitatea exercitată de domnul Koupatantze „a durat un pic mai mult de o lună”. Or, potrivit directivei comunitare privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii,[1] un stat membru nu ar fi obligat să acorde o prestaţie de asistenţă socială cetăţenilor care nu sunt activi din punct de vedere economic. Sozialgericht ridică totuşi problema conformităţii acestei excepţii cu principiul egalităţii de tratament garantat de dreptul comunitar.

         În prezenta hotărâre, Curtea invită mai întâi Sozialgericht să examineze situaţia reclamanţilor din perspectiva jurisprudenţei sale referitoare la calitatea de lucrător. Astfel, indiferent de nivelul limitat al remuneraţiei şi de durata redusă a activităţii profesionale, nu este exclusă posibilitatea ca aceasta, în urma unei aprecieri globale a raportului de muncă în cauză, să fie considerată de autorităţile naţionale drept reală şi efectivă, permiţând astfel atribuirea calităţii de „lucrător” titularului său.

         În cazul în care Sozialgericht ar ajunge să reţină calitatea de lucrători a domnilor Vatsouras şi Koupatantze, aceştia din urmă ar fi avut dreptul, în temeiul directivei în cauză2, la prestaţiile solicitate, pentru cel puţin şase luni după pierderea locului de muncă.

         În continuare, Curtea examinează posibilitatea de a refuza o prestaţie de asistenţă socială persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă ce nu au calitatea de lucrători. În această privinţă, Curtea aminteşte că, ţinând seama de instaurarea cetăţeniei europene, persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă beneficiază de dreptul la egalitate de tratament, în ceea ce priveşte solicitarea prestaţiei de natură financiară menită să faciliteze accesul pe piaţa muncii.

         Cu toate acestea, este legitim ca un stat membru să nu acorde o astfel de prestaţie decât persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă ce au o legătură reală cu piaţa muncii din acest stat. Existenţa unei astfel de legături poate fi verificată în special prin constatarea că persoana în cauză a căutat în mod efectiv şi real un loc de muncă în statul membru în discuţie de-a lungul unei perioade cu o durată rezonabilă.

         Rezultă că cetăţenii Uniunii care au stabilit legături reale cu piaţa muncii din alt stat membru pot beneficia de o prestaţie de natură financiară care este menită să faciliteze accesul pe piaţa muncii, indiferent de calificarea acesteia în legislaţia naţională.

         Revine autorităţilor naţionale competente şi, dacă este cazul, instanţelor naţionale, sarcina nu numai să constate existenţa unei legături reale cu piaţa muncii, ci şi să analizeze elementele constitutive ale prestaţiei respective. Obiectivul prestaţiei trebuie examinat în funcţie de rezultatele acesteia, iar nu în funcţie de structura sa formală.

         Curtea precizează că o condiţie precum cea prevăzută în Germania pentru prestaţiile de bază în favoarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, şi anume ca persoana interesată să fie în măsură să exercite o activitate profesională, ar putea constitui un indiciu în sensul că prestaţia este menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Textul integral al hotărârii este disponibil aici.


[1] Articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, JO L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, L 197, p. 34, precum şi în JO 2007, L 204, p. 28, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 56.

Anunțuri

Hotărârea CJCE în cauza C-559/07 Comisia / Grecia

curia-cjceDiferenţele între sexe prevăzute pentru vârsta de pensionare şi pentru perioada minimă de serviciu cerută de sistemul elen de pensii civile şi militare sunt incompatibile cu dreptul comunitar.

Aceste norme se limitează să acorde femeilor, în special mamelor, condiţii mai favorabile decât cele aplicabile bărbaţilor, fără a remedia problemele pe care acestea le întâmpină în cursul carierei lor profesionale.

Prin „remuneraţie” se înţelege salariul, precum şi toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată.

Pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă plătite în raport cu munca prestată, stabilirea de condiţii privind vârsta şi perioadele de serviciu minime necesare, diferite în funcţie de sex, pentru lucrători care se află în situaţii identice sau comparabile, este contrară principiului egalităţii de tratament.

Comunicat CJCE

Tratatul CE[1] interzice orice discriminare în ceea ce privește remunerarea între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, indiferent care ar fi mecanismul care determină această inegalitate.

Comisia a solicitat Curţii de Justiţie să constate că dispoziţiile Codului elen al pensiilor civile și militare[2] care prevăd diferenţe între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin în ceea ce privește vârsta de pensionare și perioada minimă de serviciu necesară încalcă principiul egalităţii de tratament. Comisia consideră că acest sistem impune condiţii de pensionare mai puţin favorabile pentru bărbaţi decât pentru femei.

Grecia nu a contestat diferenţele de tratament, dar a susţinut că sistemul de pensii elen, în calitate de sistem legal de asigurări sociale, nu ar intra în domeniul de aplicare al tratatului, ci ar cădea sub incidenţa Directivei 79/7.[3] În orice caz, aceste diferenţe ar corespunde rolului social al bărbaţilor și, respectiv, al femeilor și ar constitui măsuri de compensare a dezavantajelor suportate de femei din cauza duratei mai scurte a vieţii profesionale a acestora.

Curtea aminteşte, înainte de toate, că, potrivit Tratatului CE, fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, pentru aceeași muncă. Prin „remunerație” se înțelege salariul, precum și toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată. Noţiunea de remuneraţie nu include sistemele de asigurări sociale reglementate în mod direct prin lege, ci prestaţiile acordate în temeiul unui sistem de pensii, care depinde, în esenţă, de locul de muncă ocupat.

Aceasta subliniază că, printre criteriile reţinute de jurisprudenţa Curţii pentru calificarea unei pensii pentru limită de vârstă drept „remuneraţie”, numai criteriul muncii prestate (faptul că pensia este plătită lucrătorului în baza raportului de muncă cu fostul său angajator) poate avea un caracter determinant, modalităţile de finanţare și de gestionare a sistemului neconstituind elemente decisive.

Curtea constată că pensia plătită în temeiul codului elen îndeplinește cele trei criterii elaborate de jurisprudenţa Curţii care permit calificarea acesteia drept „remuneraţie” în sensul tratatului:

• este plătită unui grup de lucrători larg și diversificat care – chiar dacă este format din categorii heteroclite de funcţionari, având sarcini și raporturi de muncă total diferite – se distinge prin caracteristici proprii determinate de raportul de muncă cu statul sau cu alţi angajatori publici;

• este calculată în funcţie de durata serviciului îndeplinit;

• este calculată pe baza ultimului salariu.

În continuare, Curtea subliniază că, pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă plătite în raport cu munca prestată, stabilirea de condiţii privind vârsta şi perioadele de serviciu minime necesare, diferite în funcţie de sex, pentru lucrători care se află în situaţii identice sau comparabile, este contrară principiului egalităţii de tratament.

Acest principiu nu împiedică un stat membru să aplice măsuri care să prevadă avantaje specifice menite să faciliteze exercitarea unei activităţi profesionale de către sexul mai slab reprezentat, ori să prevină sau să compenseze anumite dezavantaje în cariera profesională. Astfel de măsuri naţionale trebuie, în orice caz, să contribuie la a ajuta femeile să își desfășoare viaţa profesională în condiţii de egalitate cu bărbaţii.

Or, Curtea constată că dispoziţiile Codului elen al pensiilor civile și militare nu sunt de natură să compenseze dezavantajele la care sunt expuse carierele funcţionarilor și ale militarilor de sex feminin, ajutându-le în viaţa profesională.

Textul integral al hotărârii este disponibil aici.


[1] Articolul 141 CE

[2] Decretul prezidenţial nr. 166/2000 din 3 iulie 2000.

[3] Directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale (JO L6, p. 24, Ediţie specială, 05/vol. 1, p. 192), care permite statelor membre să excludă stabilirea vârstei de pensionare din domeniul său de aplicare.

Sfera noţiunii de „consumator” în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 119/2007

În cadrul litigiilor având ca obiect cereri de emitere a ordonanţei de plată întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007 se invocă de către societăţile comerciale chemate în judecată în calitate de debitoare excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că potrivit art. 2 alin. 2 lit. b din ordonanţă nu sunt incluse în sfera sa de aplicare contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Ordonanţa nu defineşte în niciun fel sfera consumatorilor. Ea reprezintă o transpunere în dreptul intern a Directivei 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, care, la rândul său, nu cuprinde definiţia „consumatorului”.

Termenul de „consumator” face obiectul mai multor acte internaţionale, cum ar fi Convenţia de la Bruxelles din 1968, Convenţia de la Roma din 1980, Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate de consumatori, Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor în materia contractelor la distanţă, fiind în general definit ca persoana fizică ce încheie – în afara cadrului comerţului său, a afacerilor sale sau a profesiei sale – un contract cu un furnizor aflat în exerciţiul activităţii sale profesionale sau comerciale.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat cu titlu de principiu prin hotărârea din 22 noiembrie 2001 pronunţată în cauzele reunite C-541/99 Cape Snc/Iealservice Srl şi C-542/99 Idealservice MN RE Sas/OMAI Srl că „noţiunea de consumator în privinţa clauzelor abuzive (…) trebuie interpretată în sensul că vizează exclusiv persoanele fizice”.

În dreptul comparat s-a constatat uneori extinderea sferei de aplicare a noţiunii de „consumator”, însă în dreptul intern Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului a limitat sfera la orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (pct. 13 din Anexa legii).

Prin decizia nr. 1129 din 16.10.2008 Curtea Constituţională a României a reţinut că autorul excepţiei critica modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, susţinând că definiţia noţiunii de „consumator” ar trebui să includă şi persoana juridică, atunci când aceasta este parte la încheierea unor contracte comerciale ce pot intra sub sfera actului normativ criticat. Excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că pretinsa neconstituţionalitate este dedusă dintr-o omisiune de reglementare pe care Curtea Constituţională nu o poate complini, întrucât, potrivit art. 61 din Constituţie, „Parlamentul este (…) unica autoritate legiuitoare a ţării”, modificarea sau completarea normelor juridice fiind atribuţii exclusive ale acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, contractul comercial este contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând întro sumă de bani.

În măsura în care părţile care au încheiat contractul pe care se întemeiază pretenţiile sunt comercianţi-persoane juridice, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. 2 pct. b din O.U.G. 119/2007, astfel că excepţia inadmisibilităţii cererii este neîntemeiată.

Hotărârea CJCE în cauza C-388/07 The Incorporated Trustees of the National Council on Ageing (England)/Secretary of State for Business, Enterprise and Regulatory Reform

curia-cjceCurtea clarifică condiţiile în care statele membre pot autoriza concedierea lucrătorilor pe motive de pensionare.

O legislație națională poate prevedea, în mod general, că acest tip de diferență de tratament pe motive de vârstă este justificată dacă reprezintă un mijloc proporțional de a atinge un obiectiv legitim de politică socială în legătură cu politica ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale.

                Este de competența instanței naționale să verifice, pe de o parte, dacă reglementarea corespunde unui astfel de obiectiv legitim și, pe de altă parte, dacă mijloacele alese erau corespunzătoare și necesare pentru realizarea acestui obiectiv.

Comunicat CJCE

Directiva 2000/78[1] interzice discriminările pe motive de vârstă în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Cu titlu de excepție, această directivă prevede că anumite diferențe de tratament pe motive de vârstă nu constituie discriminare atunci când sunt justificate în mod obiectiv și rezonabil de obiective legitime, precum cele în legătură cu politica ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale. În plus, mijloacele de realizare a acestui obiectiv trebuie să fie corespunzătoare și necesare. Directiva enumeră câteva diferenţe de tratament care pot fi justificate.

Legea britanică de transpunere a directivei prevede că angajații care au împlinit vârsta normală de pensionare aplicabilă în întreprinderea unde lucrează sau, dacă nu există o astfel de vârstă specială, vârsta de 65 de ani pot fi concediați pe motive de pensionare, fără ca un asemenea tratament să fie considerat discriminatoriu. Legea prevede anumite criterii destinate verificării dacă motivul concedierii este într-adevăr pensionarea și impune respectarea unei proceduri determinate. În privința angajaților care nu au împlinit 65 de ani, legea nu conține dispoziții specifice și se limitează să prevadă principiul potrivit căruia orice discriminare pe motive de vârstă este ilegală, cu excepția cazului în care angajatorul poate demonstra că este vorba despre „un mijloc proporțional pentru a realiza un obiectiv legitim”.

The National Council on Ageing (Age Concern England), o asociație caritativă care promovează bunăstarea persoanelor în vârstă, a contestat legalitatea acestei legislații pentru motivul că nu reprezintă o transpunere corectă a directivei. Această asociație susține că posibilitatea de concediere, pe motive de pensionare, a unui angajat în vârstă de 65 de ani sau mai mult este contrară directivei.

High Court a solicitat Curții de Justiție să stabilească dacă directiva impune statelor membre să definească sub forma unei liste diferitele tipuri de tratamente care pot fi justificate și dacă această directivă se opune unei legislații care se limitează să prevadă, în mod general, că o diferență de tratament pe motive de vârstă nu constituie o discriminare dacă reprezintă un mijloc proporțional pentru atingerea unui scop legitim.

Curtea amintește că transpunerea unei directive nu impune întotdeauna o reluare formală a dispozițiilor acesteia într-o dispoziție legală expresă și specifică. În speță, directiva nu impune statelor membre să stabilească o listă specifică a diferențelor de tratament care pot fi justificate printr-un obiectiv legitim.

În lipsa unei astfel de precizii, este totuși important ca alte elemente, deduse din contextul general al măsurii respective, să permită identificarea obiectivului pe care se întemeiază această măsură în scopul exercitării unui control judiciar cu privire la legitimitatea sa, precum și cu privire la caracterul corespunzător și necesar al mijloacelor utilizate pentru realizarea acestui obiectiv. Curtea arată că obiectivele care pot fi considerate „legitime” de către directivă și, în consecință, de natură să justifice o derogare de la principiul interzicerii discriminărilor pe motive de vârstă, sunt obiective de politică socială, precum cele legate de politica ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale. Prin interesul general pe care îl prezintă, aceste obiective legitime se disting de motivele pur individuale care sunt specifice situației angajatorului, precum reducerea costurilor sau îmbunătățirea competitivității.

Este de competența instanței naționale să verifice, pe de o parte, dacă reglementarea britanică corespunde unui astfel de obiectiv legitim și, pe de altă parte, dacă mijloacele alese erau corespunzătoare și necesare pentru realizarea acestui obiectiv.

Textul integral al hotărârii este disponibil aici.

Doar o părere… 

Trebuie avut în vedere faptul că vârsta de concediere (pensionare) era unică, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. În caz contrar, ar fi fost vorba de discriminare sexuală. Prin hotărârea din 26 februarie 1986 pronunţată în cauza C-152/84 Helen Marshall / Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority Curtea a statuat că art. 5 par. 1 al Directivei nr. 76/207 privind egalitatea de tratament trebuie să fie interpretat în sensul că o politică generală de concediere implicând concedierea unei femei pentru singurul motiv că a împlinit sau depăşit vârsta ce îi dă dreptul la o pensie de stat, vârstă care este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei conform legislaţiei naţionale, constituie o discriminare sexuală interzisă de această directivă.


[1] Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7).

Hotărârea în cauzele conexate Schultz-Hoff/Deutsche Rentenversicherung Bund şi Stringer şi alții/Her Majesty’s Revenue and Customs

curia-cjceCurtea de Justiţie a Comunităţilor Europene aminteşte că dreptul la concediul medical şi modalităţile de exercitare a acestui drept nu sunt reglementate de dreptul comunitar.

Dreptul la concediul anual plătit, consacrat de directiva privind timpul de lucru, nu se opune, în principiu, nici efectuării unui concediu anual plătit în perioada unui concediu medical, nici interzicerii unei astfel de efectuări, însă sub rezerva ca, în acest din urmă caz, lucrătorul vizat să aibă posibilitatea de a-şi exercita dreptul la concediu în altă perioadă.

Un lucrător nu îşi pierde dreptul la concediul anual plătit pe care nu a putut să îl exercite pe motiv de boală

Comunicat CJCE privind cauzele conexate C-350/06 şi C-520/06

În această hotărâre Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene interpretează dreptul la concediul anual plătit consacrat de directiva comunitară privind timpul de lucru [articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 299, p. 9, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 3)].

Această interpretare a fost solicitată de Landesarbeitsgericht Düsseldorf (Germania) şi de House of Lords (Regatul Unit) în cauze privind dreptul la concediul anual plătit al unor lucrători care se află în concediu medical.

Landesarbeitsgericht (instanţă germană regională competentă în materia litigiilor de muncă) are de soluţionat o cerere de compensare a concediului anual plătit formulată de un lucrător care nu şi-a putut exercita dreptul la acest concediu din cauza unei incapacități de muncă ce a condus la pensionarea lucrătorului. Potrivit dispozițiilor germane relevante, dreptul lucrătorului la concediul anual plătit neefectuat se stinge la sfârşitul anului calendaristic avut în vedere şi cel mai târziu la sfârşitul unei perioade de report care, cu excepția unei derogări în favoarea lucrătorului stabilite prin convenție colectivă, are o durată de trei luni. În cazul în care lucrătorul s-a aflat în incapacitate de muncă până la sfârşitul acestei perioade de report, concediile anuale plătite neefectuate nu trebuie să fie compensate printr-o indemnizație la încetarea raportului de muncă.

În afara unei cereri similare de compensare pentru concediul anual neefectuat în perioada de referință definită de dreptul britanic, House of Lords mai are de soluţionat şi cazul unui lucrător care, în cursul unui concediu medical pe durată nedeterminată, i-a solicitat angajatorului său să efectueze, în următoarele două luni de la cererea sa, câteva zile de concediu anual plătit.

În hotărârea sa, Curtea aminteşte că dreptul la concediul medical şi modalitățile de exercitare a acestui drept nu sunt reglementate de dreptul comunitar. În ceea ce priveşte dreptul la concediul anual plătit, statele membre definesc condițiile de exercitare şi de punere în aplicare a acestuia, prin precizarea împrejurărilor concrete în care lucrătorii îl pot exercita, fără însă ca însăşi existenţa acestui drept să poată fi supusă vreunor condiţii.

În aceste context, dreptul la concediul anual plătit, consacrat de directiva privind timpul de lucru, nu se opune, în principiu, nici efectuării unui concediu anual plătit în perioada unui concediu medical, nici interzicerii unei astfel de efectuări, însă sub rezerva ca, în acest din urmă caz, lucrătorul vizat să aibă posibilitatea de a-şi exercita dreptul la concediu în altă perioadă.

Deşi modalitățile de exercitare a dreptului la concediul anual plătit în diferitele state membre sunt reglementate de acestea, modalitățile de reportare a unui concediu neefectuat sunt totuşi subordonate anumitor limite.

Sub acest aspect, Curtea arată că dreptul la concediul anual al unui lucrător aflat în concediu medical prescris în mod legal nu poate fi condiționat de obligația de a fi lucrat efectiv în perioada de referință prevăzută într-un stat membru. În consecință, un stat membru poate să prevadă pierderea dreptului la concediul anual plătit la sfârşitul unei perioade de referință sau a unei perioade de report, numai cu condiția ca lucrătorul vizat să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a-şi exercita dreptul la concediu.

Or, Curtea constată că un lucrător care se află în concediu medical întreaga perioadă de referință şi perioadă de report stabilite de dreptul național este lipsit de orice posibilitate de a beneficia de concediul său anual plătit. Aceeaşi este situația în cazul unui lucrător care a lucrat în timpul unei părţi din perioada de referință înainte de a intra în concediu medical.

Curtea concluzionează că dreptul la concediul anual plătit nu trebuie să se stingă la expirarea perioadei de referință şi/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național, atunci când lucrătorul s-a aflat în concediu medical întreaga perioadă de referință sau o parte a acesteia şi incapacitatea sa de muncă a continuat până la încetarea raportului său de muncă, motiv pentru care nu a putut să îşi exercite dreptul la concediul anual plătit.

În ceea ce priveşte dreptul la o compensaţie financiară, la încetarea raportului de muncă, pentru concediul anual plătit pe care lucrătorul nu a putut să îl efectueze, Curtea declară că o astfel de compensaţie trebuie calculată în aşa fel încât lucrătorul în cauză să fie pus într-o situație comparabilă cu cea în care s-ar fi aflat dacă şi-ar fi exercitat dreptul menționat în timpul raportului său de muncă. Rezultă că remunerația obişnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menținută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă în ceea ce priveşte calculul compensaţiei financiare pentru concediul anual neefectuat la încetarea raportului de muncă.

Textul integral al hotărârii este disponibil aici.