Paralelă între principiul repartizării aleatorii a dosarelor și principiul continuității completului de judecată. Jurisprudența CEDO privind legala compunere a instanței de judecată, ca garanție a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial

În practică se face deseori confuzie între principiul repartizării aleatorii a dosarelor și principiul continuității completului de judecată, deși distincția este evidentă la o analiză atentă. Întrucât normele de organizare judiciară sunt asemănătoare în materie penală cu cele din materie civilă, iar dosarele civile au o proporție cantitativă considerabilă, analiza va privi reglementarea acestor principii din perspectiva dreptului privat.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

1. Principiul repartizării aleatorii presupune distribuirea dosarelor – de regulă – prin intermediul unui sistem informatizat sau – cu titlu de excepție – potrivit metodei ciclice, completul de judecată fiind stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman, dintre mai multe complete de judecată înființate în prealabil și care se bucură de stabilitate.

Prin Hotărârea nr. 71 din 9 martie 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii s-au stabilit reguli generale aplicabile programelor de repartizare aleatorie a cauzelor.

Unele dispoziții legale incidente în materie civilă:

Art. 199 alin. 2 C.pr.civ. (Înregistrarea cererii): După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii.

Art. 475 alin. 1 C.pr.civ. (Pregătirea judecăţii apelului): Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.

Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească: Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

Art. 95 alin. 5 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti[1]: Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându-se seama de materiile în care se judecă, de specializarea completelor şi de faza procesuală în care se află cauzele, respectiv fond, apel sau recurs. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii.

2. Principiul continuităţii presupune că aceiaşi judecători vor face parte din completul de judecată (stabilit de regulă aleatoriu) la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală (primă instanţă, apel, căi extraordinare de atac), până la dezînvestirea prin pronunţarea soluţiei în cauză.

Excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice (exceptio est strictissimae interpretationis). Astfel, schimbarea compunerii completului de judecată poate fi urmarea unor incidente procedurale (incompatibilitatea judecătorilor), a unor măsuri pentru buna desfăşurare a justiţiei (conexarea dosarelor), dar şi a unor cauze administrative (concediu, excludere din magistratură).

Unele dispoziții legale incidente în materie civilă:

Art. 19 C.pr.civ. (Continuitatea): Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.

Art. 214 C.pr.civ. (Continuitatea instanţei): (1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. (2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.

Art. 53 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească: Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

3. Sancțiuni procesuale în caz de încălcare a principiului repartizării aleatorii și, respectiv, a principiului continuității

Fiind reglementate prin norme de organizare judiciară, de ordine publică, neregularitățile procedurale constând în încălcarea acestor principii sunt sancționate cu nulitatea absolută și pot fi invocate oricând în cursul judecății.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 1 și 2 C.pr.civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; […].

Așa cum s-a reținut în jurisprudența națională[2], „este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică”.

Art. 139 din Legea nr. 304/2004 deleagă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens. Continuă lectura

Anunțuri

Pierderea dreptului la pensie de serviciu ca urmare a condamnării penale a magistraților pentru infracțiuni de corupție. Conformitatea măsurii cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

1. Aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

În ceea ce privește existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la condiționarea prin lege a acordării dreptului la pensie de inexistența unei condamnări penale, Curtea Europeană a observat în jurisprudența sa că dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența sa, dreptul la o pensie bazată pe ocuparea forței de muncă poate, în anumite circumstanțe, să fie tratată ca un drept de proprietate.

Astfel, în cazul în care s-au plătit contribuții speciale, Curtea a statuat că dreptul de a obține un beneficiu social a fost legat de plata acestora, astfel că acordarea prestației în cauză nu putea fi refuzată unei persoane care a contribuit la acest sistem (Gaygusuz c. Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, par. 39-41). Această cauză se referea la alocațiile acordate de către stat, în regim de urgență, persoanelor aflate în nevoie și Curtea a considerat că există un drept de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1. Curtea a constatat o încălcare a art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr 1, deoarece statul a refuzat să acorde alocația menționată pentru motive de naționalitate.

Același principiu este aplicabil și în cazul în care angajatorul s-a obligat cu titlu general să plătească o pensie în condiții care pot fi considerate ca făcând parte din contractul de muncă (Sture Stigson c. Suediei, nr. 12264/86, decizia Comisiei din 13 iulie 1988).

Având în vedere dispozițiile relevante ale legislației naționale a pensiilor, Curtea a concluzionat în cauza Apostolakis c. Greciei (hotărârea din 22 octombrie 2009, nr. 39574/07, par. 29) că, prin simplul fapt al ocupării unei funcții publice, reclamantul a dobândit un drept care constituie un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (art. 64 alin. 1 din Codul pensiilor în Grecia prevedea că soțul și copiii unei persoane condamnate în conformitate cu articolul 62 au dreptul la pensia acesteia, ca și în cazul în care ar fi decedat).

Cu toate acestea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie de o anumită sumă (a se vedea deciziile Skórkiewicz c. Poloniei, 1 iunie 1999, nr. 39860/98; Schwengel c. Germaniei, 2 martie 2000, nr. 52442/99; Janković c. Croației, nr 43440/98; Laloyaux c. Belgiei, 9 martie 2006, nr. 73511/01).

2. Condiții de fond

În cazul unui sistem de asigurări sociale în care condamnarea penală pentru fapte de corupție atrage pierderea automată a dreptului la pensie, Curtea Europeană a considerat că lipsirea de pensia pentru limită de vârstă a constituit o ingerință în dreptul de proprietate, care nu corespunde unei exproprieri și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor (cauza Apostolakis c. Greciei, par. 37). Această măsură trebuie examinată din prisma tezei întâi a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Banfield c. Regatul Unit, decizia din 18 octombrie 2005, nr. 6223/04). De asemenea, este necesar să se stabilească dacă un just echilibru a fost menținut între cerințele de interes general ale societății și cele referitoare la protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

În cauza Banfield c. Regatul Unit (par. 38), Curtea a concluzionat că decizia instanțelor britanice de a priva reclamantul – ofițer de poliție care a comis infracțiuni grave – de o parte din pensia sa, corespunzătoare contribuțiilor statului la pensia reclamantului, nu rupe echilibrul just care trebuie să existe între drepturile reclamantului și interesele angajatorului său și ale comunității. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a dat o greutate considerabilă faptului că retragerea dreptului la pensie nu a avut loc în mod automat, în temeiul unei dispoziții a legii, ci după un proces care implică mai multe etape, fiecare conducând la pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Curtea a acordat, de asemenea, importanță faptului că reclamantul nu a fost total lipsit de dreptul la pensie, ci doar de un procent de 65%, reprezentând contribuțiile statului la fondul de pensii, și nu de procentul corespunzător propriilor contribuții.

În cauza Apostolakis c. Greciei (par. 39), Curtea a constatat că reclamantului i-a fost retras în mod automat, în urma condamnării, dreptul la pensie pentru tot restul vieții. În vârstă de 69 de ani, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a începe o nouă activitate profesională, fiind privat de toate mijloacele de subzistență. Reclamantul a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru infracțiunea de a fi participat în calitate de funcționar public la falsificarea unor livrete de asigurare în perioada când era directorul unui serviciu de pensii al unui organism de asigurări sociale). Cu toate acestea, în opinia Curții, comportamentul reclamantului, deși condamnabil din punct de vedere penal, nu putea avea o relație de cauzalitate cu drepturile sale de pensie în calitate de asigurat social. În aceste condiții, Curtea a considerat că reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă care, deși evaluată ținând cont de marja largă de apreciere recunoscută statelor contractante în materie de legislație socială, nu poate fi justificată prin scopul de a asigura buna funcționare a administrației și credibilitatea și integritatea serviciului public, fiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea de la Strasbourg a considerat că, în cadrul marjei lor de apreciere, statele pot introduce în legislația națională sancțiuni financiare, ca urmare a unei condamnări penale. Cu toate acestea, o astfel de sancțiune, care ar conduce la pierderea totală a drepturilor la pensie și securitate socială, incluzând asigurările de sănătate, ar fi nu numai o pedeapsă dublă, dar ar avea efectul lipsirii de principalele mijloace de trai a unei persoane care a împlinit vârsta de pensionare. Un astfel de efect nu este în concordanță cu principiul de reabilitare socială care reglementează dreptul penal al statelor contractante și nici cu spiritul Convenției.

3. Scurte considerații cu privire la recenta modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

În Monitorul Oficial al României nr. 549 din 24 iulie 2014 a fost publicată Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prin care s-a eliminat posibilitatea magistraților și personalului asimilat acestora de a mai beneficia de pensie de serviciu în cazul în care au fost condamnati pentru fapte de corupție.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2014, Autor: Ionuţ Militaru

Obligatii ale statului privind dreptul la viata (art. 2 CEDO). Pericolul cainilor vagabonzi

Cazul femeii ucise de câinii vagabonzi mi-a amintit de o cauză recenta la CEDO : Berü c. Turciei (cererea nr. 47304/07).

Deşi s-a constatat că art. 2 din Convenţie privind dreptul la viaţă nu a fost încălcat, principiile expuse în această hotărâre sunt foarte importante şi ar trebui analizate şi de procurorul criminalist, cel puţin pentru respectarea obligaţiilor procedurale prevazute in sarcina autoritatilor interne de art. 2 CEDO.

Distinctia fata de speta de mai jos este ca acesti caini erau in perimetrul unei institutii publice si nu erau dresati pentru paza (incat sa imobilizeze, fara sa ucida), ci erau o haita de caini vagabonzi hraniti de angajati si folositi constient pentru paza acelei curti.

  Continuă lectura

Fişe tematice de jurisprudenţă CEDO

Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului a creat o remarcabilă serie de fişe ce cuprind jurisprudenţa pe diverse teme. Fişele sunt foarte interesante datorită faptului că pun în valoare cauze recente, fiind menţionate chiar şi cauzele pendinte pe rolul Curţii.

Potrivit comunicatului de presă  « La Cour lance des fiches thématiques sur sa jurisprudence » din 30 septembrie 2010, această creaţie se înscrie în cadrul « Planului de acţiune adoptat în urma Conferinţei de la Interlaken » în ianuarie 2010 (a se vedea Declaraţia de la Interlaken din 19 ianuarie 2010). Curtea speră ca efectul unei mai bune cunoaşteri a jurisprudenţei în statele membre va fi rezolvarea litigiilor în cadrul proceselor din faţa jurisdicţiilor interne, în scopul degrevării judecătorilor europeni de numărul mare de plângeri (a se vedea Raportul anual al CEDO pentru 2009).

Continuă lectura

Cauza Kart c. Turciei (3.12.2009)-refuz de ridicare a imunităţii parlamentare a unui deputat (neîncălcare art. 6)

Refuzul de ridicare a imunităţii parlamentare a unui deputat, la cererea Primului Ministru şi cu solicitarea expresă a celui în cauză de a fi judecat de o instanţă judecătorească nu încalcă dreptul la un proces echitabil.

Imunitatea parlamentară nu a constituit decât un obstacol procedural temporar pentru desfăşurarea urmăririi penale, care nu l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea soluţionării pe fond a litigiului cu privire la acuzaţia ce i se aduce; măsura nu era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit de autorităţi, de a proteja instituţia parlamentară.

Hotărârea în lb. franceză (integral) Continuă lectura

Cauza Velcea şi Mazăre c. României (1.12.2009)–efectele nedemnităţii asupra retransmiterii succesiunii

Starea de fapt pertinentă

Reclamanţii Ştefan Velcea şi Florica Mazăre sunt tatăl şi sora Tatianei A., care a fost ucisă împreună cu mama sa în 7 ianuarie 1993 în urma unei dispute avută cu soţul său, Aurel A. În noaptea tragediei, acesta era însoţit de fratele său, George L., agent de poliţie aflat în afara serviciului. Amânoi s-au prezentat la domiciliu părinţilor Tatianei A. pentru ca Aurel A. să o convingă să renunţe la acţiunea de divorţ. Împreună au părăsit locul faptei şi George L. l-a condus pe fratele său la domiciliul acestuia. Două ore mai târziu, Aurel A. s-a sinucis, lăsând două scrisori în care mărturisea că şi-a ucis soţia şi soacra. În calitate de agent de poliţie, George L. a informat poliţia despre cele petrecute.

Cercetarea penală pornită împotriva lui Aurel A. s-a finalizat printr-o soluţie de clasare pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pe motiv că autorul infracţiunilor era decedat şi nicio altă persoană nu fusese implicată. Reclamanţii au obţinut înscrisuri din dosar, iar urmare a unei plângeri penale a reclamantului împotriva lui George L., parchetul militar din Bucureşti a efectuat cercetări, finalizate cu soluţie de neîncepere a urmăririi penale în 9 decembrie 1994. La plângerea reclamanţilor, parchetul general militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis continuarea cercetărilor şi ancheta a fost redeschisă. În 7 aprilie 2003, în urma modificărilor legislative privind statutul poliţistului, cauza a fost trimisă parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care a decis neînceperea urmăririi penale la 2 martie 2004. Reclamanţilor nu le-a fost comunicată această soluţie.  Procedura partajului succesoral de pe urma defunctei Tatiana A. a fost declanşată în 1993. Reclamantul a cerut îndepărtarea familiei lui Aurel A. de la succesiune, deoarece fiica sa fusese ucisă de Aurel A. Codul civil român (art. 655 alin. 1) prevedea că persoana condamnată pentru uciderea defunctului este nedemnă de a veni la moştenirea acestuia. Aplicând strict această dispoziţie, jurisdicţiile interne au refuzat să reţină nedemnitatea lui Aurel A. pe motiv că acesta nu a fost condamnat pentru omor printr-o decizie definitivă, din moment ce s-a sinucis la puţin timp după ce şi-a ucis soţia. Lucian L., fratele lui Aurel A., a devenit moştenitorul a 1/4 din patrimoniul Tatianei A., prin retransmitere. Continuă lectura