Cauza Kart c. Turciei (3.12.2009)-refuz de ridicare a imunităţii parlamentare a unui deputat (neîncălcare art. 6)

Refuzul de ridicare a imunităţii parlamentare a unui deputat, la cererea Primului Ministru şi cu solicitarea expresă a celui în cauză de a fi judecat de o instanţă judecătorească nu încalcă dreptul la un proces echitabil.

Imunitatea parlamentară nu a constituit decât un obstacol procedural temporar pentru desfăşurarea urmăririi penale, care nu l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea soluţionării pe fond a litigiului cu privire la acuzaţia ce i se aduce; măsura nu era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit de autorităţi, de a proteja instituţia parlamentară.

Hotărârea în lb. franceză (integral) Continuă lectura

Reclame

Cauza Oleg Kolesnik c. Ucrainei (19 noiembrie 2009)–declaraţii obţinute în absenţa avocatului şi imposibilitate de ascultare a martorilor

Starea de fapt pertinentă 

Reclamantul a fost arestat în noiembrie 1998, alături de alte trei persoane, pentru omor şi furt calificat. În timpul interogatoriului iniţial ce a urmat unei reconstituiri, ambele activităţi desfăşurate în lipsa unui avocat, reclamantul a recunoscut că a ucis împreună cu alţi suspecţi două persoane. Ulterior, a afirmat că poliţia îl forţase să recunoască săvârşirea faptelor şi să renunţe la dreptul de a fi asistat de un avocat.  

După ce i-a fost desemnat un apărător, reclamantul a retractat declaraţiile anterioare şi a susţinut în faţa procurorului că e nevinovat. Tribunalul regional a restituit cauza parchetului pentru completarea urmăririi penale, apreciind că au fost încălcate unele dispoziţii ale codului de procedură penală. Tribunalul a apreciat cu precădere că acuzaţiile penale împotriva reclamantului impuneau ca acesta să fi fost reprezentat de un avocat în stadiul iniţial al procedurii.  

În februarie 2001, după completarea urmăririi penale, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant – deşi acesta a pledat nevinovat – pentru omor şi furt calificat, aplicând o pedeapsă  cu închisoarea de 14 ani. Declaraţiile a doi martori care confirmau alibiul reclamantului au fost înlăturate, datorită dubiului cu privire la credibilitatea acestora. Hotărârea a fost confirmată de Curtea supremă în mai 2001.  

În drept 

Curtea europeană a observat că instanţele naţionale au recunoscut încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului în faza iniţială a urmăririi penale, cu precădere a dreptului la apărare. Cu toate acestea, declaraţiile autoincriminante ale reclamantului – luate în lipsa avocatului şi în circumstanţe ce pot conduce în mod rezonabil la aprecierea că renunţarea la dreptul la apărare şi recunoaşterea faptelor au fost obţinute împotriva voinţei acestuia – au constituit elementele cheie în condamnarea sa. Curtea a constatat, cu unanimitate, că a fost încălcat art. 6 par. 1 şi 3 lit. c din Convenţie.

35.  The Court reiterates that, although not absolute, the right of everyone charged with a criminal offence to be effectively defended by a lawyer, assigned officially if need be, is one of the fundamental features of a fair trial (see Krombach v. France, no. 29731/96, § 89, ECHR 2001-II). The rights of the defence will in principle be irretrievably prejudiced when incriminating statements made during police interrogation without access to a lawyer are used for a conviction (see Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, § 55, ECHR 2008-…). 

36.  As regards the use of evidence obtained in breach of the right to silence and the privilege against self-incrimination, the Court reiterates that these are generally recognised international standards which lie at the heart of the notion of a fair trial under Article 6. Their rationale lies, inter alia, in the protection of the accused against improper compulsion by the authorities, thereby contributing to the avoidance of miscarriages of justice and to the fulfilment of the aims of Article 6. The right not to incriminate oneself, in particular, presupposes that the prosecution in a criminal case seek to prove their case against the accused without resort to evidence obtained through methods of coercion or oppression in defiance of the will of the accused (see Shabelnik, cited above, § 55 with further references).

37.  The Court notes that the domestic courts acknowledged the violation of the applicant’s procedural rights during the initial stage of the investigation, in particular his right of defence (see paragraph 12 above). Nevertheless, despite the acknowledgment of this violation, the applicant’s self-incriminating statements, obtained in the absence of a lawyer and in circumstances that give rise to a suspicion that both the original waiver of the right to legal representation and the applicant’s confessions were obtained in defiance of his will, served as a crucial element in his conviction.

Curtea a amintit că toate elementele de probă trebuie, de principiu, să fie administrate în şedinţă publică şi în prezenţa acuzatului, iar acesta trebuie să poată obţine interogarea martorilor sau să le adreseze întrebări. În speţă, reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi confruntat cu cei trei martori principali, nici în timpul urmăririi penale, nici în timpul judecăţii. Din actele dosarului şi din explicaţiile oferite de guvernul ucrainean a rezultat că autorităţile naţionale nu au luat măsuri suficiente pentru a asigura prezentarea martorilor în faţa instanţei. În ciuda acestor carenţe, declaraţiile martorilor au constituit o parte importantă din ansamblul probelor care au condus la condamnarea reclamantului. Acesta a fost privat de un proces echitabil şi din acest punct de vedere, constatându-se, cu unanimitate, încălcarea art. 6 par. 1 şi 3 lit. d din Convenţie. 

41.  The Court reiterates that all the evidence must normally be produced at a public hearing, in the presence of the accused, with a view to adversarial argument. There are exceptions to this principle, but they must not infringe the rights of the defence. It may prove necessary in certain circumstances to refer to statements made during the investigative stage. If the defendant has been given an adequate and proper opportunity to challenge the statements, either when made or at a later stage, their admission in evidence will not in itself contravene Article 6 §§ 1 and 3 (d). The corollary of that, however, is that where a conviction is based solely or to a decisive degree on statements that have been made by a person whom the accused has had no opportunity to examine or to have examined, whether during the investigation or at the trial, the rights of the defence are restricted to an extent that is incompatible with the guarantees provided by Article 6. With respect to statements of witnesses who proved to be unavailable for questioning in the presence of the defendant or his counsel, the Court observes that paragraph 1 of Article 6 taken together with paragraph 3 requires the Contracting States to take positive steps so as to enable the accused to examine or have examined witnesses against him. However, provided that the authorities cannot be accused of a lack of diligence in their efforts to afford the defendant an opportunity to examine the witnesses in question, the witnesses’ unavailability as such does not make it necessary to discontinue the prosecution. Evidence obtained from a witness under conditions in which the rights of the defence cannot be secured to the extent normally required by the Convention should, however, be treated with extreme care. The defendant’s conviction should not be based either solely or to a decisive extent on statements which the defence has not been able to challenge (see Zhoglo, cited above, §§ 38-40 with further references). 

42.  The Court notes that in the instant case the key witnesses for the prosecution were not examined by the court and the applicant had no opportunity to confront them either at the investigation stage or during the trial. It does not appear from the evidence and explanations presented by the Government that the domestic authorities took sufficient steps to secure the presence of those witnesses before the court. As to the Government’s contentions that the applicant and his lawyer did not object to the continuation of the proceedings without the witnesses in question being examined, it does not appear to the Court that such actions could be interpreted as implicit consent to the use of those witnesses’ statements as an important element in the applicant’s conviction. Furthermore, it should be noted that the applicant and his lawyer raised the issue of the impossibility of questioning witnesses in their appeal to the Supreme Court. Despite the above shortcomings, the testimonies of the witnesses Mrs V., Mr P. and Mrs N. (see paragraphs 16 and 17 above) formed an important part of the body of evidence for the applicant’s conviction, together with the self-incriminating statements of the accused examined above. 

Tot cu unanimitate, Curtea a apreciat că decizia prin care s-a constatat încălcarea Convenţiei constituie prin ea însăşi o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.  

 Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie. 

Cauza Varnima Corporation International S.A. c. Greciei (28 mai 2009) –termene de prescripţie diferite în cadrul aceluiaşi raport juridic

cedo        În hotărârea pronunţată de Curtea europeană în cauza Varnima Corporation International S.A. c. Greciei (cererea nr. 48906/06) s-a constatat că tratamentul preferenţial al statului cu privire la fixarea unor termene de prescripţie diferite (1 an şi, respectiv, 20 de ani) într-o cauză cu caracter privat în raport cu un particular constituie o încălcare a art. 6 din prisma principiului egalităţii de arme.

       Curtea a reţinut că simpla apartenenţă la structurile statului nu este suficientă pentru a legitima în orice circumstanţe aplicarea privilegiilor, ci trebuie ca aceasta să fie necesară pentru buna exercitare a intereselor publice. Or, aplicarea în speţă în favoarea statului a unui termen foarte mare de prescripţie a creanţelor izvorâte din acelaşi contract nu poate fi justificată prin necesitatea garantării gestiunii eficiente a finanţelor publice şi a îndeplinirii obiectivelor bugetare ale statului. În plus, simplul interes al trezoreriei statului nu poate fi asimilat unui interes public sau general care ar justifica în fiecare caz concret atingeri ale principiului egalităţii de arme. Curtea a considerat că aplicarea, în defavoarea pretenţiilor societăţii reclamante împotriva statului, a unor termene de prescripţie diferite nu a respectat principiul egalităţii de arme.

       Hotărârea a devenit definitivă în 6 noiembrie 2009.

Cauza Miran c. Turciei (21.04.2009) – necomunicarea înscrisurilor clasificate sau a opiniei scrise a procurorului

cedoStarea de fapt pertinentă

Reclamantul a fost exclus în 7 martie 2003 din şcoala de pregătire a subofiţerilor din Mizika în urma unei cercetări disciplinare.

În 29 aprilie 2003 reclamantul a sesizat Înalta Curte administrativă militară cu o cerere de suspendare a executării şi de anulare a deciziei de excludere, motivat de faptul că nu fusese informat cu privire la cauzele excluderii, despre care a aflat numai în urma investigaţiilor conduse de părinţii săi.

În întâmpinarea depusă în 31 iulie 2003, Ministerul Apărării a susţinut, printre altele, că excluderea avea o bază legală şi că nu fusese arbitrară. S-a afirmat că documentul fusese expediat într-un plic distinct Înaltei Curţi administrative militare în baza art. 52 din Legea nr. 1602. În 18 septembrie 2003 reclamantul a depus un răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat expres să i se comunice documentele care au stat la baza excluderii sale.

În 15 ianuarie 2004 procurorul general şi-a exprimat opinia cu privire la fondul cauzei, care nu i-a fost comunicată reclamantului.

În 10 martie 2004, după ce a ascultat părţile, Înalta Curte administrativă militară a respins cererea reclamantului de anulare a actului, întemeindu-şi soluţia pe probele şi documentele puse la dispoziţie de Ministerul Apărării.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

Cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în procedura în cauză, Curtea face referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa din cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei [GC], no 63235/00, par. 62, CEDH 2007. În prezenta cauză, este netăgăduit că reclamantul avea acces la un tribunal în virtutea dreptului naţional şi a avut posibilitatea de a sesiza jurisdicţia administrativă militară. Prin urmare, Curtea concluzionează că art. 6 este aplicabil în cauză.

În privinţa necomunicării către reclamant a documentelor “clasificate” în procedura desfăşurată la Înalta Curte administrativă militară, Curtea reaminteşte că a examinat deja o plângere similară (a se vedea Güner Çorum c. Turciei, nr. 59739/00, par. 24-31, 31 octombrie 2006, Aksoy (Eroğlu) c. Turciei, nr. 59741/00, par. 24-31, 31 octombrie 2006) şi a concluzionat că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie. Curtea nu a identificat niciun motiv care să justifice îndepărtarea de această jurisprudenţă, constatând încălcarea art. 6 din Convenţie.

În privinţa necomunicării către reclamant a punctului de vedere al procurorului general de pe lângă Înalta Curte administrativă militară exprimat în scris, Curtea a aminitit că a mai avut ocazia de a examina un motiv similar şi că a constatat încălcarea art. 6 par. 1 datorită lipsei comunicării prealabile către reclamant a opiniei procurorului de pe lângă Consiliul de Stat (Meral c. Turciei, nr. 33446/02, par. 32-39, 27 noiembrie 2007 ; mutatis mutandis, Göç c. Turciei [GC], nr. 36590/97, CEDH 2002‑V).   

În legătură cu argumentul Guvernului că a existat posibilitatea lecturării punctului de vedere al procurorului în cursul judecăţii şi că reclamantul putea formula apărări cu privire la acesta, Curtea a observat că, deşi este cert că opinia procurorului general a fost examinată de Înalta Curte administrativă militară, niciun element al dosarului nu permite să se stabilească dacă reclamantul a avut ocazia de a lua cunoştinţă de opinia procurorului şi dacă a avut un termen suficient pentru a-şi pregăti apărarea şi a da o replică orală sau în scris în condiţii rezonabile, având în vedere exigenţele jurisprudenţei în materie (a se vedea în special Reinhardt şi Slimane-Kaïd c. Franţei, 31 martie 1998, par. 103-107, Recueil des arrêts et décisions 1998‑II, Kress c. Franţei [GC], nr. 39594/98, par. 75-76, CEDH 2001‑VI, Meftah şi alţii c. Franţei [GC], nr. 32911/96, 35237/97 şi 34595/97, par. 51-52, CEDH 2002‑VII, sau Sağir c. Turciei, nr. 37562/02, par. 26, 19 octombrie 2006).

Ca atare, Curtea a considerat că Guvernul nu a furnizat vreun element de fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită de cea din cauza Meral, anterior citată, şi a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Aplicând mecanismul din cauze similare [Aksoy (Eroğlu)], din perspectiva naturii încălcării constatate, Curtea a considerat că reclamantul a suferit numai un prejudiciu moral prin faptul că nu s-a bucurat de garanţiile art. 6 par. 1 din Convenţie. Statuând în echitate, Curtea i-a acordat reclamantului suma de 6.500 de euro.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Cauza Vilén c. Finlandei (17.02.2009) – lipsa accesului la înscrisurile dosarului încalcă dreptul la un proces echitabil

cedoUnul din elementele conceptului larg de proces echitabil este principiul egalităţii de arme, care impune ca fiecare parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o poziţie de dezavantaj substanţial faţă de partea adversă.

Acest drept înseamnă, în principiu, posibilitatea părţilor în litigiu de a cunoaşte orice probă administrată sau argumente invocate, în măsura a influenţa soluţia instanţei, şi de a le dezbate.

Această poziţie nu este periclitată când observaţiile sunt neutre faţă de obiectul judecăţii sau când în aprecierea instanţei nu reprezintă nicio împrejurare de fapt sau argument care să nu fi fost deja antamat în decizia atacată.

Doar părţile în litigiu pot decide în mod corespunzător dacă se află într-una din aceste situaţii; ele decid dacă un înscris este de natură a fi contestat sau nu.

Starea de fapt pertinentă

Reclamantul, dl. Pauli Vilén, a solicitat o indemnizaţie de concediu medical datorită incapacităţii de a munci pentru perioada 3 iunie-31 decembrie 2002. În 10 iunie 2002 medicul reclamantului a eliberat un certificat medical potrivit căruia acesta era incapabil de a munci până în 31 decembrie 2002.

Instituţia de Asigurări Sociale (“KELA”) a respins cererea reclamantului prin două decizii din 28 august 2002, în care dizabilitatea reclamantului era descrisă în detaliu, dar nu a fost considerată incapacitate de a munci.

În 13 septembrie 2002 reclamantul a formulat apel la Direcţia de Asigurări Sociale, care a fost respins în 24 aprilie 2003. În hotărâre nu s-a făcut referire la certificatul emis de medicul reclamantului. S-a reţinut că reclamantul a avut posibilitatea de a contrazice constatările KELA, dar nu s-a menţionat care era conţinutul acestor constatări şi nici dacă reclamantul a şi formulat obiecţiunile.

În 4 iunie 2003 reclamantul a atacat hotărârea la Comisia de Apel a Direcţiei de Asigurări Sociale, cererea fiindu-i respinsă în 15 ianuarie 2004. În decizie nu s-a făcut referire la constatările doctorului reclamantului sau la raportul întocmit în perioada în care acesta a fost în convalescenţă, dintre 8 ianuarie şi 28 ianuarie 2003. Ca şi în hotărârea Direcţiei de Asigurări Sociale, s-a reţinut că reclamantul a avut posibilitatea de a contrazice constatările KELA, dar nu s-a menţionat care era conţinutul acestor constatări şi nici dacă reclamantul a şi formulat obiecţiunile.

În 1 martie 2004 reclamantul a solicitat informaţii cu privire la documentele din dosarul său aflate la KELA. Documentele conţineau mai multe constatări ale unui medic expert, solicitate de KELA în mai multe rânduri. Aceste constatări erau din 10 aprilie, 6 iunie, 22 august, 17 octombrie 2002 şi 18 iunie 2003. Nicio autoritate nu în furnizase anterior copii de pe aceste constatări.

Potrivit informaţiilor provenite de la Guvern, la solicitarea Curţii, constatările medicale în discuţie au fost incluse în dosarul de la Comisia de Apel a Direcţiei.

Dreptul intern relevant

Secţiunea 34 a Legii Procedurii de Judecată Administrativă (hallintolainkäyttölaki, förvaltningsprocesslagen, nr. 586/1996) şi secţiunea 15 din Legea Procedurii Administrative (hallintomenettelylaki, förvaltningsförfarandelagen, nr. 598/1982) prevăd că înainte de soluţionarea cauzei părţile vor avea posibilitatea de a comenta cererile părţii adverse şi orice probă care ar putea influenţa soluţia. Litigiul poate fi rezolvat fără ascultarea părţii dacă se respinge cererea fără a se antama fondul, dacă este respinsă fără întârziere ori dacă ascultarea este vădit inutilă dintr-un alt motiv. Cu scopul de a formula observaţii, o parte va avea acces la înscrisurile nepublice dacă sunt îndeplinite condiţiile conform Legii Transparenţei Activităţilor Guvernamentale.

Secţiunea 11, subsecţiunea 2 din Legea Transparenţei Activităţilor Guvernamentale (julkisuuslaki, offentlighetslagen; 621/1999) prevede:

O parte sau reprezentantul său ori apărătorul nu vor avea acces…la : […]

3) Un memoriu de prezentare, un proiect al unei decizii (draft) sau la un înscris comparabil întocmit de o autoritate pentru pregătirea unei probleme juridice, înainte de finalizarea analizei acelei probleme de către autoritatea în cauză…

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

Reclamantul a susţinut că procedura nu a fost contradictorie, deoarece dosarul de la Comisia de Apel includea opinii medicale pregătite de KELA, care nu îi fuseseră comunicate. A descoperit aceste opinii în martie 2004, când a cerut examinarea dosarului.

Reclamantul a făcut trimitere la cauza H.A.L. c. Finlandei (cererea nr. 38267/97, hotărârea din 27 ianuarie 2004) în care s-a statuat că exista obligaţia Comisiei de Apel de a asigura participarea efectivă a reclamantului la procedură, chiar dacă înscrisurile nu ar fi avut decât o relevanţă scăzută în luarea hotărârii.

Guvernul, făcând trimitere la aceeaşi cauză, H.A.L. c. Finlandei, a negat susţinerea reclamantului că nu a putut participa la proces. S-a învederat că se ceruse de către Comisia de Apel depunerea unei constatări KELA. Cu scopul de a pregăti constatările KELA a desemnat medici-experţi din cadrul său pentru a-şi exprima opinia asupra subiectului. Aceste opinii au reprezentat o parte din documentele preparatorii interne. Guvernul a subliniat că esenţa opiniilor medicale se regăsea în constatarea KELA, care a fost pusă la dispoziţia reclamantului şi a Comisiei de Apel a Direcţiei, aşa cum s-a menţionat în decizia Comisiei din 15 ianuarie 2004.

Ca atare, reclamantul a avut acces la conţinutul opiniilor medicilor-experţi încă din timpul procedurii legate de constatările KELA. Principiul egalităţii de arme garantat de art. 6 par. 1 a fost respectat.

Curtea subliniază că aprecierea caracterului echitabil al procesului se face prin raportare la ansamblul procedurii (a se vedea Dallos c. Ungariei, nr. 29082/95, par. 47, ECHR 2001‑II). Unul din elementele conceptului larg de proces echitabil este principiul egalităţii de arme, care impune ca fiecare parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o poziţie de dezavantaj substanţial faţă de partea adversă (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Nideröst-Huber c. Elveţiei, 18 februarie 1997, par. 23, Reports of Judgments and Decisions 1997‑I). Acest drept înseamnă, în principiu, posibilitatea părţilor în litigiu de a cunoaşte orice probă administrată sau argumente invocate, în măsura a influenţa soluţia instanţei, şi de a le dezbate (a se vedea Lobo Machado c. Portugaliei, 20 februarie 1996, par. 31, Reports of Judgments and Decisions 1996‑I). Această poziţie nu este periclitată când observaţiile sunt neutre faţă de obiectul judecăţii (a se vedea see Göç c. Turciei [GC], nr. 36590/97, par. 55, ECHR 2002‑V) sau când în aprecierea instanţei nu reprezintă nicio împrejurare de fapt sau argument care să nu fi fost deja antamat în decizia atacată. Doar părţile în litigiu pot decide în mod corespunzător dacă se află într-una din aceste situaţii; ele decid dacă un înscris este de natură a fi contestat sau nu (cauza Nideröst-Huber c. Elveţiei, anterior citată, par. 29). 

Curtea reţine că opiniile în cauză reprezentau considerente ce ţineau de temeinicia apelului reclamantului. Opiniile au fost depuse la Comisia de Apel. Este nerelevant dacă informaţiile din aceste opinii au fost incluse în constatările depuse de KELA, dacă opiniile au fost anterior documente preparatorii interne la KELA şi dacă ar fi avut vreo importanţă în decizia Comisiei sau nu. Din moment ce au fost depuse la dosarul cauzei aflate în faţa Comisiei de Apel, reclamantul era cel în măsură să aprecieze dacă erau de natură a fi contestate. Era prin urmare obligaţia Comisiei de Apel de a permite reclamantului să comenteze opiniile medicale înainte de luarea deciziei finale.

Procedura nu a permis reclamantului să participe la procedura de judecată şi l-a privat de un proces echitabil, cu încălcarea art. 6 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Art. 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

Curtea a apreciat că lipsa garanţiilor art. 6 a cauzat reclamantului un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a încălcării Convenţiei. Apreciind în echitate, Curtea atribuie reclamantului suma de 2.000 de euro cu titlu de daune morale.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.