Hotărârea în cauza Bacso c. României (04.11.2008) – greşita apreciere a autorităţii de lucru judecat

cedoRespingerea celei de-a doua cereri a reclamanţilor (foşti proprietari) pentru existenţa autorităţii de lucru judecat raportat la o primă acţiune asupra căreia instanţa se pronunţase prin schimbarea obiectului cererii (analiza altui contract) i-a privat pe aceştia de orice posibilitate clară şi concretă de acces la un tribunal pentru a statua asupra cererii în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între chiriaşi şi stat (încălcare art. 6).

În contextul legislativ intern privind acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun.

Nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, ca urmare a lipsei prelungite a despăgubirii (încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1).

Starea de fapt pertinentă

În anul 1975 un apartament al reclamanţilor, soţ şi soţie, a fost naţionalizat.

În 22 aprilie 1997 statul a vândut apartamentul unui terţ-chiriaş.

1. În anul 1998 reclamanţii au introdus acţiune în revendicare şi în anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa evacuării cumpărătorului.

Deşi acţiunea a fost respinsă în fond şi în apel, printr-o decizie din 20 ianuarie 2000 pronunţată în recurs de Curtea de Apel Braşov s-a reţinut că naţionalizarea apartamentului a fost ilegală şi au fost obligaţi pârâţii la restituirea imobilului către reclamanţi. S-a respins însă capătul de cerere privind anularea unui contract de locaţiune, ceea ce reclamanţii nu solicitaseră niciodată. Curtea de apel a făcut trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, care priveau prelungirea valabilităţii contractelor de locaţiune pendinte, iar nu contractele de vânzare-cumpărare.

2. În anul 2001, reclamanţii au sesizat Judecătoria Braşov cu o nouă acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare, respinsă în mod irevocabil la 12 septembrie 2002 de Curtea de Apel Braşov pe motiv că există autoritate de lucru judecat în raport cu hotărârea din 20 ianuarie 2000, care ar fi analizat fondul cauzei.

Judecătorii care au pronunţat această decizie au fost aceiaşi cu cei care pronunţaseră hotărârea din 20 ianuarie 2000.

3. În anul 2003 reclamanţii au sesizat Judecătoria Braşov cu o acţiune în constatarea valabilităţii titlului lor de proprietate, admisă în 10 aprilie 2003 printr-o sentinţă în care s-a constat că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil celui al cumpărătorului deoarece şi-au înscris dreptul de proprietate în Cartea funciară înainte de naţionalizarea apartamentului, în timp ce statul şi cumpărătorul nu făcuseră acest lucru. Potrivit susţinerilor Guvernului, necontestate, această hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă în anul 2005.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

a. Asupra dreptului de acces la un tribunal

Curtea a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim întrucât viza, fără dubiu, asigurarea securităţii raporturilor juridice în materie civilă.

Făcând trimitere la cauzele Lungoci c. României şi Caracas c. României, Curtea a verificat dacă modalitatea în care a fost respinsă a doua acţiune respectă dreptul de acces la justiţie, faţă de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică. A constatat că prin decizia din 20 ianuarie 2000 s-a analizat anularea unui contract de locaţiune, iar nu a contractului de vânzare-cumpărare. Or, reclamanţii nu solicitaseră niciodată acest lucru. Curtea de apel a făcut trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, care priveau prelungirea valabilităţii contractelor de locaţiune, ceea ce fundamentează concluzia că respingerea celei de-a doua cereri pentru existenţa autorităţii lucru judecat a privat reclamanţii de orice posibilitate clară şi concretă de acces la un tribunal pentru a statua asupra cererii în anularea contractului de vânzare-cumpărare.

În concluzie, a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie. 

b. Asupra lipsei de imparţialitate a Curţii de Apel Braşov

Curtea europeană nu a mai considerat necesară pronunţarea asupra acestui capăt de cerere, având în vedere concluziile anterioare, legate de constatarea încălcării art. 6 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Curtea a amintit că a tratat în mai multe cauze anterioare probleme asemănătoare celor în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea cauza Porţeanu c. României, hotărârea din 16 februarie 2006). A reafirmat în mod special că, în contextul legislativ intern privind acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin c. României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, ca urmare a lipsei prelungite a despăgubirii.

Ar fi excesiv să se ceară reclamanţilor să urmeze o procedură de executare silită împotriva chiriaşului-cumpărător, cum propune Guvernul, din moment ce vânzarea apartamentului de către stat unui terţ şi refuzul jurisdicţiilor naţionale de a examina cererea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, i-a pus în imposibilitatea de a se bucura de bunul pe care autorităţile trebuiau să-l restituie (mutatis mutandis, cauzele Mihai-Iulian Popescu c. României, Popescu şi Daşoveanu c. României).

Privarea reclamanţilor de dreptul de proprietate şi absenţa totală a despăgubirilor i-a supus pe aceştia unei sarcini disproporţionate şi excesive, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care a fost încălcat.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a dispus:

a) Statul Român trebuie să achite reclamanţilor 5.000 de euro cu titlu de daune morale;

b) Statul pârât trebuie să achite reclamanţilor 900 de euro cu titlu de cheltuieli judiciare;

c) la acestea se adaugă o dobândă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Reclame

Cauza Tudor Tudor c. României (24.03.2009) – Case naţionalizate. Practica neunitară în interpretarea bunei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători. Valoarea despăgubirilor

cedoPrintr-o decizie definitivă şi irevocabilă reclamantul a fost obligat să lase apartamentul în deplina şi liniştita posesie a fostului proprietar, apreciindu-se că buna-credinţă a acestuia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ar avea relevanţă numai în cazul în care ar fi introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.

În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor cumpărători ai celorlalte apartamente din acelaşi imobil, respingând acţiunile fostului proprietar.

Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de juridicţie în această materie.

Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă schimbare şi nu există o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în aplicarea legii (încălcare art. 6).

Curtea a admis excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, reţinând că reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie introducând acţiune separată (inadmisibilitate art. 1 Protocol 1).

Starea de fapt pertinentă

Reclamantul locuia din 1973 într-un apartament închiriat de la stat, pe care l-a cumpărat în 13 ianuarie 1997 în baza Legii nr. 112/1995.

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă din 23 mai 1997 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare a fostului proprietar împotriva statului având ca obiect posesia imobilului în care se găsea apartamentul.

Întemeindu-se pe această decizie, fostul proprietar a introdus mai multe acţiuni împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamente în aceste condiţii, inclusiv împotriva reclamantului.

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti din 28 ianuarie 2003 reclamantul a fost obligat să lase apartamentul în deplina şi liniştita posesie a fostului proprietar. În motivare s-a reţinut că titlul fostului proprietar, aşa cum a fost confirmat prin decizia din 23 mai 1997, este mai bine caracterizat decât contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului. S-a apreciat că buna-credinţă a reclamantului la încheierea contractului din 13 ianuarie 1997 ar avea relevanţă numai în cazul în care ar fi introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.

În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor cumpărători ale celorlalte apartamente din acelaşi imobil (contracte din 12 decembrie 1996 sau 27 martie 1997), respingând acţiunile fostului proprietar. În 6 aprilie 2006, 9 februarie 2006 sau 14 februarie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis mai multe recursuri în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în aceste cauze, unele dintre ele aflându-se în continuare pe rolul instanţelor. Într-una dintre ele, după rejudecare, a fost admisă acţiunea fostului proprietar.

În ceea ce priveşte situaţia reclamantului, procedurile de evacuare începute de fostul proprietar sunt încă în desfăşurare în faţa instanţelor interne.

Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă

Curtea tratează în cadrul acestei secţiuni mai multe probleme: materia acţiunii în revendicare în dreptul intern, acţiunea în garanţie pentru evicţiune întemeiată pe Codul civil, acţiunea în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 10/2001, jurisprudenţa internă în materia despăgubirilor prin echivalent, evoluţia jurisprudenţei interne în favoarea chiriaşilor.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

Dacă dispoziţiile Convenţiei nu impun statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. În această privinţă trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului [Broniowski c. Poloniei, nr. 31443/96, par. 151; Păduraru c. României, par. 92 şi Beian c. României (nr. 1), par. 33].

Curtea a constatat că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi divergenţele de jurisprudenţă din domeniul naţionalizării imobilelor au creat un climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică. Aceeaşi incertitudine a intervenit şi în prezenta cauză: aceeaşi curte de apel a dat interpretări diferite asupra relevanţei bunei-credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului cu statul.

Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de juridicţie în această materie. Totodată, niciun mecanism efectiv nu era disponibil pentru Curtea Supremă în scopul de a rezolva conflictul între deciziile instanţelor inferioare (mutatis mutandis, cauza Schwarzkopf şi Taussik c. Republicii Cehe, nr. 42162/02, decizia din 2 decembrie 2008).

În alte cauze din aceeaşi perioadă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursuri în anulare, în cadrul cărora nu rezolva conflictele de interpretare, ci analiza dispoziţii particulare ale legii în cazuri concrete. În plus, această intervenţie era posibilă numai în cadrul unei căi extraordinare de atac, care încălca ea însăşi principiul securităţii juridice (a se vedea cauzele Brumărescu c. României sau SC Maşinexportimport Industrial Group SA c. României).

În final Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă schimbare (aspect tratat la secţiunea Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă) şi nu există o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în aplicarea legii restituirilor.

Deşi nu contestă prerogativa instanţelor interne de a-şi schimba jurisprudenţa, Curtea reţine că, în contextul specific al restituirilor din România, această nouă direcţie a interpretării în favoarea foştilor chiriaşi s-ar putea dovedi a fi doar o schimbare temporară a jurisprudenţei.

Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Păduraru c. României).

În concluzie, a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie şi nu va mai fi analizat art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Asupra excepţiei de neepuizare a căilor de recurs invocate de Guvern, Curtea a reţinut că reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie introducând acţiune separată. Jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern în sensul acordării de despăgubiri în cazuri similare este consistentă, astfel că există un remediu efectiv.

Verificând dacă suma ce poate fi acordată de instanţele interne este suficientă pentru a repara prejudiciul, Curtea a reţinut din jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern că persoane în aceeaşi situaţie cu reclamantul au primit cel puţin preţul actualizat şi posibil ca despăgubire diferenţa până la valoarea de piaţă, precum şi valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului.

Deşi Curtea nu poate specula în această cauză asupra finalităţii procedurilor pentru obţinerea despăgubirii, în cazul în care reclamantul le-ar fi urmat, apreciază totuşi că sumele atribuite de instanţele interne în cauze similare sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincová şi Pinc c. Bulgariei, în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece reclamanţilor li se acordase în compensaţie numai preţul de vânzare (a se vedea şi Velikovi şi alţii c. Bulgariei sau Kalinova c. Bulgariei).

Deşi legea restituirii nu prevede o acţiune specială împotriva statului, Curtea a apreciat că remediul oferit de Codul civil în cazul reclamantului este suficient pentru a constitui o cale pentru realizarea pretenţiilor, pe care acesta însă nu a urmat-o, motiv pentru care acest capăt de cerere este respins în temeiul art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a acordat reclamantului 5.000 de euro cu titlu de daune morale, respingând cererea în privinţa daunelor materiale de 10.000 de euro pe motiv că nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată şi daunele materiale cerute.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Hotărârea în cauza Ćosić c. Croaţiei (15 ianuarie 2009) – evacuarea chiriaşului cu încălcarea dreptului la domiciliu

cedoDeciziile autorităţilor naţionale au fost întemeiate numai pe concluzia că reclamanta nu avea niciun drept pentru a ocupa apartamentul potrivit dreptului intern, fără a mai analiza proporţionalitatea măsurii ce urma să fie aplicată.

Garanţiile prevăzute de Convenţie impun ca ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea domiciliului să nu fie bazată doar pe lege, ci trebuie să fie şi proporţională în lumina art. 8 par. 2 cu scopul legitim urmărit, având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei.

Nicio dispoziţie legală din dreptul intern nu trebuie interpretată şi aplicată într-o manieră incompatibilă cu obligaţiile asumate prin Convenţie.

Pierderea locuinţei de către o persoană este o formă extremă a ingerinţei în dreptul la respectarea domiciliului. Orice persoană ce riscă o restrângere atât de gravă trebuie în principiu să poată cere unui tribunal independent să stabilească proporţionalitatea şi caracterul rezonabil al măsurii prin prisma art. 8 din Convenţie, chiar dacă, potrivit dreptului intern, dreptul său de a folosi un imobil s-a stins.

Starea de fapt pertinentă

Reclamantei Katarina Ćosić i s-a atribuit de către o şcoală primară din Požega, graţie calităţii sale de profesor, un apartament de serviciu, care fusese închiriat provizoriu de la proprietarul său, Armata Poporului Iugoslav (YPA).

Închirierea a expirat în 1990. În 1991 statul a preluat toate proprietăţile YPA, devenind astfel proprietarul apartamentului. Şcoala a cerut în mod repetat ca închirierea să fie prelungită, dar cererile au fost ignorate de autorităţile competente. Cu toate acestea, din moment ce nu s-a cerut evacuarea reclamantei şi nici nu i s-a pus la dispoziţie o altă locuinţă de către angajator, aceasta a locuit în continuare în apartament şi a continuat să plătească lunar chiria către stat.

În 7 ianuarie 1999 statul a introdus acţiune în evacuare împotriva şcolii şi a reclamantei, cerând eliberarea apartamentului. Statul a motivat că reclamanta nu mai avea niciun drept legal pentru a ocupa apartamentul, din moment ce contractul de închiriere a expirat.

În 30 octombrie 2002 tribunalul a admis acţiunea şi a obligat reclamanta să elibereze apartamentul în termen de 15 zile, deşi – aşa cum s-a reţinut – reclamanta  nu avea o altă locuinţă. Tribunalul a apreciat că statul avea proprietatea asupra apartamentului şi reclamanta nu avea niciun drept legat de acest imobil.

Hotărârea primei instanţe a fost menţinută în căile de atac printr-o hotătâre din 13 martie 2000 şi printr-o hotărâre din 9 februarie 2006 a Curţii Constituţionale. Ambele jurisdicţii au confirmat motivarea instanţei de fond în sensul că reclamanta nu avea niciun drept pentru a ocupa imobilul.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

Curtea apreciază că evacuarea reclamantei din apartament a constituit o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului, chiar dacă hotărârea de evacuare nu a fost încă pusă în executare (a se vedea mutatis mutandis cauza Stanková c. Slovaciei, nr. 7205/02, par. 7, hotărârea din 9 octombrie 2007).

Sentinţa a fost pronunţată în baza legilor privind proprietatea care îndreptăţeau proprietarul să ceară restituirea imobilului atunci când posesorul nu are niciun drept legal să îl ocupe. Curtea, având în vedere puterea limitată de a examina modul în care au fost respectate dispoziţiile interne [a se vedea Allan Jacobson c. Suediei (nr. 1), hotărârea din 25 octombrie 1989, seria A nr. 163, p. 17, par. 57], consideră că hotărârile instanţelor naţionale respectau dreptul intern. Curtea reţine prin urmare că ingerinţa urmărea un scop legitim, de a proteja drepturile statului în calitate de proprietar al apartamentului.

Întrebarea principală în această cauză este aşadar dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopul urmărit şi dacă a fost “necesară într-o societate democratică”. Trebuie reamintit că această cerinţă a paragrafului 2 al art. 8 ridică o problemă de procedură, dar şi una de fond. Curtea a statuat cu valoare de principiu în privinţa “necesităţii” unei ingerinţe în dreptul la domiciliu în cauza Connors c. Regatului Unit (nr. 66746/01, par. 81–84, 27 mai 2004), după cum urmează:

“81. Ingerinţa va fi considerată “necesară într-o societate democratică” pentru un scop legitim dacă răspunde unei “nevoi sociale acute” şi, în special, dacă este proporţională cu scopul urmărit. Deşi autorităţile naţionale beneficiază de o marjă de apreciere în stabilirea necesităţii, evaluarea finală aparţine Curţii, pentru a stabili dacă motivele invocate sunt relevante şi suficiente, în conformitate cu cerinţele Convenţiei.

82. Din această privinţă, o marjă de apreciere este lăsată, inevitabil, autorităţilor naţionale, care datorită contactului direct şi continuu cu forţele vitale ale statului membru, sunt mai bine poziţionate decât o curte internaţională atunci când evaluează nevoile locale şi condiţiile. Această marjă variază în funcţie de natura dreptului protejat de Convenţie, de importanţa acestuia pentru individ şi de natura activităţilor restrânse, precum şi de natura scopului urmărit de aceste restrângeri. (…) Când consideraţiile de politică generală socială şi economică intervin în contextul art. 8 din Convenţie, scopul marjei de apreciere depinde de contextul cauzei, îndeosebi în legătură cu întinderea ingerinţei în sfera personală a reclamantului.

83. Garanţiile procedurale disponibile pentru o persoană sunt îndreptate în mod special spre a stabili dacă statul membru a respectat marja de apreciere atunci când a fixat cadrul principal al dispoziţiei legale. În special, Curtea trebuie să examineze dacă procesul ce a condus la decizia de evacuare a fost echitabil şi a respectat interesele garantate de art. 8.”

În prezenta cauză, Curtea constată că deciziile autorităţilor naţionale au fost întemeiate numai pe concluzia că reclamanta nu avea niciun drept pentru a ocupa apartamentul potrivit dreptului intern. Prima instanţă a statuat în mod expres că deşi poziţia reclamantei este foarte dificilă, decizia sa trebuie să fie bazată exclusiv pe legea aplicabilă. Instanţele naţionale s-au mulţumit cu constatarea că ocuparea de către reclamantă a imobilului nu avea nicio bază legală, fără a mai analiza proporţionalitatea măsurii ce urma să fie aplicată. Garanţiile prevăzute de Convenţie impun ca ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea domiciliului să nu fie bazată doar pe lege, ci trebuie să fie şi proporţională în lumina art. 8 par. 2 cu scopul legitim urmărit, având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei. Mai mult, nicio dispoziţie legală din dreptul intern nu trebuie interpretată şi aplicată într-o manieră incompatibilă cu obligaţiile Croaţiei de a respecta Convenţia (a se vedea Stanková c. Slovaciei, anterior citată).

În această privinţă, Curtea aminteşte că pierderea locuinţei de către o persoană este o formă extremă a ingerinţei în dreptul la respectarea domiciliului. Orice persoană ce riscă o restrângere atât de gravă trebuie în principiu să poată cere unui tribunal independent să stabilească proporţionalitatea şi rezonabilitatea măsurii prin prisma art. 8 din Convenţie, chiar dacă, potrivit dreptului intern, dreptul său de a ocupa un imobil s-a stins (a se vedea McCann c. Regatului Unit, nr. 19009/04, par. 50, 13 mai 2008).

În circumstanţele prezentei cauze, reclamanta nu a beneficiat de o astfel de posibilitate. Drept urmare, prin lipsa garanţiilor procedurale adecvate, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Art. 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

În privinţa daunelor materiale, Curtea constată că reclamanta nu a înfăţişat nicio probă în susţinerea cererii, astfel că nu este îndreptăţită la o despăgubire legată de acestea (a se vedea Angelova şi Iliev c. Bulgariei, nr. 55523/00, par. 125, 26 iulie 2007, sau Chassagnou şi alţii c. Franţei [GC], nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, par. 130, ECHR 1999-III).

Pe de altă parte, deşi Curtea a constat încălcarea art. 8 numai sub aspect procedural, reclamanta a suferit un prejudiciu moral, datorită sentimentului de frustrare şi nedreptate, insuficient reparat prin constatarea încălcării Convenţiei (a se vedea Connors c. Regatului Unit, nr. 66746/01, par. 114, 27 mai 2004). Statuând în echitate, Curtea atribuie reclamantei suma de 2.000 EUR, la care se adaugă orice taxă ce ar urmează a fi aplicată.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Doar o părere…

Această cauză este relevantă în materia acţiunilor în evacuare, în special atunci când există raporturi locative între stat şi particulari (Legea nr. 114/1996, O.U.G. nr. 40/1999 şi O.U.G. nr. 8/2004). Instanţa de judecată trebuie să analizeze nu numai existenţa sau inexistenţa dreptului locativ al pârâtului, dar şi urmările unei măsuri de evacuare, prin raportare la circumstanţele speciale rezultate din dosarul cauzei, pentru a veghea la respectarea proporţionalităţii măsurii cu scopul (legitim) urmărit.

 În privinţa raporturilor locative dintre particulari, trebuie avut în vedere faptul că proprietarul beneficiază la rândul său de toate garanţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 (situaţia de fapt din cauza Tarik c. României).