Pierderea dreptului la pensie de serviciu ca urmare a condamnării penale a magistraților pentru infracțiuni de corupție. Conformitatea măsurii cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

1. Aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

În ceea ce privește existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la condiționarea prin lege a acordării dreptului la pensie de inexistența unei condamnări penale, Curtea Europeană a observat în jurisprudența sa că dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența sa, dreptul la o pensie bazată pe ocuparea forței de muncă poate, în anumite circumstanțe, să fie tratată ca un drept de proprietate.

Astfel, în cazul în care s-au plătit contribuții speciale, Curtea a statuat că dreptul de a obține un beneficiu social a fost legat de plata acestora, astfel că acordarea prestației în cauză nu putea fi refuzată unei persoane care a contribuit la acest sistem (Gaygusuz c. Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, par. 39-41). Această cauză se referea la alocațiile acordate de către stat, în regim de urgență, persoanelor aflate în nevoie și Curtea a considerat că există un drept de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1. Curtea a constatat o încălcare a art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr 1, deoarece statul a refuzat să acorde alocația menționată pentru motive de naționalitate.

Același principiu este aplicabil și în cazul în care angajatorul s-a obligat cu titlu general să plătească o pensie în condiții care pot fi considerate ca făcând parte din contractul de muncă (Sture Stigson c. Suediei, nr. 12264/86, decizia Comisiei din 13 iulie 1988).

Având în vedere dispozițiile relevante ale legislației naționale a pensiilor, Curtea a concluzionat în cauza Apostolakis c. Greciei (hotărârea din 22 octombrie 2009, nr. 39574/07, par. 29) că, prin simplul fapt al ocupării unei funcții publice, reclamantul a dobândit un drept care constituie un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (art. 64 alin. 1 din Codul pensiilor în Grecia prevedea că soțul și copiii unei persoane condamnate în conformitate cu articolul 62 au dreptul la pensia acesteia, ca și în cazul în care ar fi decedat).

Cu toate acestea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie de o anumită sumă (a se vedea deciziile Skórkiewicz c. Poloniei, 1 iunie 1999, nr. 39860/98; Schwengel c. Germaniei, 2 martie 2000, nr. 52442/99; Janković c. Croației, nr 43440/98; Laloyaux c. Belgiei, 9 martie 2006, nr. 73511/01).

2. Condiții de fond

În cazul unui sistem de asigurări sociale în care condamnarea penală pentru fapte de corupție atrage pierderea automată a dreptului la pensie, Curtea Europeană a considerat că lipsirea de pensia pentru limită de vârstă a constituit o ingerință în dreptul de proprietate, care nu corespunde unei exproprieri și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor (cauza Apostolakis c. Greciei, par. 37). Această măsură trebuie examinată din prisma tezei întâi a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Banfield c. Regatul Unit, decizia din 18 octombrie 2005, nr. 6223/04). De asemenea, este necesar să se stabilească dacă un just echilibru a fost menținut între cerințele de interes general ale societății și cele referitoare la protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

În cauza Banfield c. Regatul Unit (par. 38), Curtea a concluzionat că decizia instanțelor britanice de a priva reclamantul – ofițer de poliție care a comis infracțiuni grave – de o parte din pensia sa, corespunzătoare contribuțiilor statului la pensia reclamantului, nu rupe echilibrul just care trebuie să existe între drepturile reclamantului și interesele angajatorului său și ale comunității. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a dat o greutate considerabilă faptului că retragerea dreptului la pensie nu a avut loc în mod automat, în temeiul unei dispoziții a legii, ci după un proces care implică mai multe etape, fiecare conducând la pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Curtea a acordat, de asemenea, importanță faptului că reclamantul nu a fost total lipsit de dreptul la pensie, ci doar de un procent de 65%, reprezentând contribuțiile statului la fondul de pensii, și nu de procentul corespunzător propriilor contribuții.

În cauza Apostolakis c. Greciei (par. 39), Curtea a constatat că reclamantului i-a fost retras în mod automat, în urma condamnării, dreptul la pensie pentru tot restul vieții. În vârstă de 69 de ani, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a începe o nouă activitate profesională, fiind privat de toate mijloacele de subzistență. Reclamantul a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru infracțiunea de a fi participat în calitate de funcționar public la falsificarea unor livrete de asigurare în perioada când era directorul unui serviciu de pensii al unui organism de asigurări sociale). Cu toate acestea, în opinia Curții, comportamentul reclamantului, deși condamnabil din punct de vedere penal, nu putea avea o relație de cauzalitate cu drepturile sale de pensie în calitate de asigurat social. În aceste condiții, Curtea a considerat că reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă care, deși evaluată ținând cont de marja largă de apreciere recunoscută statelor contractante în materie de legislație socială, nu poate fi justificată prin scopul de a asigura buna funcționare a administrației și credibilitatea și integritatea serviciului public, fiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea de la Strasbourg a considerat că, în cadrul marjei lor de apreciere, statele pot introduce în legislația națională sancțiuni financiare, ca urmare a unei condamnări penale. Cu toate acestea, o astfel de sancțiune, care ar conduce la pierderea totală a drepturilor la pensie și securitate socială, incluzând asigurările de sănătate, ar fi nu numai o pedeapsă dublă, dar ar avea efectul lipsirii de principalele mijloace de trai a unei persoane care a împlinit vârsta de pensionare. Un astfel de efect nu este în concordanță cu principiul de reabilitare socială care reglementează dreptul penal al statelor contractante și nici cu spiritul Convenției.

3. Scurte considerații cu privire la recenta modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

În Monitorul Oficial al României nr. 549 din 24 iulie 2014 a fost publicată Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prin care s-a eliminat posibilitatea magistraților și personalului asimilat acestora de a mai beneficia de pensie de serviciu în cazul în care au fost condamnati pentru fapte de corupție.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2014, Autor: Ionuţ Militaru

Anunțuri

Privarea de bun în procedura vânzării silite la licitaţie publică. Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – cauza Kanala c. Slovaciei

În cauza Kanala c. Slovaciei[1], conform situaţiei de fapt reţinute de Curte, reclamantul achiziţionase un bun prin licitaţie publică la preţul de 560.000 de coroane (SKK) în anul 1991, o parte a sumei provenind dintr-un credit bancar. În anul 1992 reclamantul a mai investit în renovarea construcţiei suma de 190.000 SKK provenită tot dintr-un credit bancar. Printr-o hotărâre judecătorească din anul 1993 s-a constatat că proprietatea este deţinută în coproprietate cu o altă persoană fizică, iar reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a achita ratele creditului.

Banca, în calitate de creditor, a iniţiat procedurile de executare silită imobiliară în anul 1997, iar preţul de începere a licitaţiei a fost stabilit la 219.640 SKK, în urma unei evaluări realizate de un expert în baza unei legi care nu lua în considerare valoarea de piaţă. S-au respins contestaţiile reclamantului întemeiate, printre altele, pe existenţa unui angajament al fratelui său pentru achitarea debitului – neacceptat de creditor -, pe subevaluarea bunului faţă de concluziile unei expertize din 1992 – valoarea de 656.679 SKK, la care s-ar fi adăugat mai mult de 400.000 SKK pentru renovare. Creditorul a invocat, la rândul său, subevaluarea imobilului supus executării silite.

Cota ideală de ½ din dreptul de proprietate a fost dobândită de coproprietarul imobilului la preţul de 219.640 SKK, fără a mai fi organizată o licitaţie publică, acesta beneficiind de un drept de preemţiune. Conform expertizelor efectuate în anul 2006 s-a stabilit că valoarea imobilului în anul 1998 era de 518.047 SKK (expertul Guvernului) sau 1.758.727 SKK (expertul reclamantului).

Curtea a reţinut că probele administrate dovedesc existenţa unei creşteri a valorii imobilelor în Slovacia ca urmare a tranziţiei către economia de piaţă şi că valoarea bunului în cauză stabilită de expertul desemnat de organul de executare conform reglementărilor slovace era mai mică decât cea de circulaţie. Fără a putea specula cu privire la preţul ce ar fi putut fi obţinut în urma vânzării la licitaţie publică dacă nu s-ar fi exercitat dreptul de preemţiune al coproprietarului, Curtea a reţinut că prin acordarea acestei posibilităţi legale autorităţile l-au privat pe reclamantul-debitor de şansa rezonabilă de a înstrăina bunul la valoarea sa actuală şi de a restitui o tranşă mai mare din debite.

Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reţinând că, deşi este indiscutabilă posibilitatea legală a coproprietarului de a dobândi bunul prin preemţiune, nu există nicio justificare aparentă a interesului public pentru o astfel de tranzacţie cu nesocotirea valorii actuale a bunului, defavorabilă intereselor legitime ale debitorului şi ale creditorului.

O soluţie rezonabilă, cu titlu de exemplu, a fost considerată de Curte exercitarea dreptului de preemţiune numai după încheierea licitaţiei publice.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – August 2012, Autor: Ionuţ Militaru

Conferinţa „Instanţele naţionale şi jurisprudenţa CEDO în materia contravenţiilor. Prezumţia de nevinovăţie vs. prezumţia de legalitate”, 08.12.2011

Asociaţia Magistraţilor Europeni pentru Drepturile Omului (AMEDO), Asociatia Forumul Judecătorilor din România şi Centrul de Studii de Drept European (CSDE) al Institutului de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române organizează, în data de 8 decembrie 2011, ora 14, la sediul Academiei Române din Calea Victoriei nr. 125,

Conferinţa

„Instanţele naţionale şi jurisprudenţa CEDO în materia contravenţiilor.

Prezumţia de nevinovăţie vs. prezumţia de legalitate”

Cu această ocazie vor fi acordate Premiile Revistei Forumul Judecătorilor.

Agenda conferinţei va fi comunicată în timp util. CSDE vă mulţumeşte pentru retransmiterea acestei invitaţii către toate persoanele interesate. Nu se percepte taxă de participare. Locurile sunt limitate, înscrierea participanţilor realizându-se în ordinea cronologică a confirmărilor, prin e-mail (mihai.sandru@csde.ro).

Parteneri: Revista Forumul Judecătorilor, JurisClasor CEDO,Asociaţia Magistraţilor Europeni pentru Drepturile Omului (AMEDO), Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, Editura Universitară, Editura Hamangiu, Revista „Dreptul” – Uniunea Juriştilor din România; Editura C.H.Beck, Societatea de Ştiinţe Juridice.

Parteneri media: JURIDICE.ro, infolegal.ro, caleaeuropeana.ro, Curierul Judiciar.

AGENDA (provizorie a) CONFERINTEI

Partea I. Studii si comunicari

Alexandra Neagu – Controversa aplicabilitatii art. 6 CEDO in materia  contraventiilor rutiere transata in decizia de inadmisibilitate din  cauza Ioan Pop impotriva Romaniei

Ionut Militaru – Masura ridicarii vehiculelor stationate  neregulamentar. Competenta instantelor interne de solutionare a  contestatiei si analiza jurisprudentei CEDO in materie

Mircea Ursuţa – Probaţiunea în procedura contravenţională română în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului

Dezbatere si lansare de carte:

Ovidiu Podaru, Radu Chirita – Regimul juridic al contraventiilor. O.G. nr. 2/2001 comentata, Hamangiu, 2011

Partea a II-a. Premiile Revistei Forumul Judecatorilor

Modificarea Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa CEDO şi recursul în interesul legii privind admisibilitatea acţiunii în revendicare

Statul român între ciocan şi nicovală

Statul român între ciocan şi nicovală

Ultimul proiect de modificare a Legii nr. 10/2001 aflat în dezbatere din luna octombrie nu a intrat încă în vigoare pentru că a fost supus controlului de constituţionalitate anterior promulgării, atât la sesizarea deputaţilor (respinsă prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1351/10 decembrie 2008), cât şi la sesizarea Preşedintelui României (respinsă printr-o decizie din 14 ianuarie 2009, aflată în curs de redactare).

Recursul în interesul legii formulat de Procurorul General a fost admis de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie din data de 9 iunie 2008, aflată de asemenea în faza redactării. Între timp, evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României infirmă expres soluţia din RIL.

În cea mai recentă hotărâre, pronunţată în cauza Faimblat contra României (13 ianuarie 2009 – traducere), Curtea Europeană constată încălcarea succesivă a Convenţiei de către statul român şi face aplicarea art. 46 din Convenţie, impunând Guvernului să adopte măsuri generale (legislative, administrative şi bugetare) prin care să asigure respectarea termenului rezonabil în care se răspunde cererilor de restituire a unui bun imobil naţionalizat ori prin care să fie înlăturate obstacolele legale din calea executării cu celeritate a deciziilor administrative sau judecătoreşti având ca obiect restituirea imobilelor naţionalizate sau primirea de compensaţii pentru prejudiciul suferit.

Acţiunea în constatarea nulităţii naţionalizării formulată de reclamanţii Solomon Faimblat şi Salomeia Faimblat a fost respinsă de instanţele interne ca inadmisibilă pe motiv că nu au respectat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Amintind jurisprudenţa constantă (cauza Ruxanda Ionescu contra României, cauza Matache contra României), Curtea a constatat că procedura instituită prin Legea nr. 247/2005 nu asigură o despăgubire efectivă deoarece Fondul Proprietatea nu funcţionează la parametri normali. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei îndelungate a compensaţiei (mutatis mutandis, Porţeanu contra României).

În concluzie, deşi mecanismul de legiferare a fost corect şi soluţia la nivel teoretic (formal) a Secţiilor Unite ar fi întemeiată, în fapt realităţile administrative şi lipsa de randament a Fondului Proprietatea conduc la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional (a contrario, cauza Penţia şi Penţia contra României unde reclamanţii nu au un „bun” în sensul Convenţiei). Este evident că excepţiile reţinute de ICCJ în minută au devenit regulă în momentul de faţă datorită incapacităţii bugetare a statului român. Probabil acesta este şi motivul pentru care redactarea deciziei durează atât de mult.

Soluţia contrară, a admiterii acţiunii în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători, ar rezolva numai provizoriu problema statului român, deoarece art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică şi în cazul chiriaşilor cumpărători, aceştia având la rândul lor dreptul la despăgubiri (cauza Raicu contra României, în situaţia specifică a recursului în anulare).

Din acest punct de vedere, noua modificare a Legii nr. 10/2001, în măsura în care va vedea lumina tiparului în Monitorul Oficial, nu ar putea schimba situaţia actuală decât dacă ar avea în spate un buget exorbitant, ceea ce în condiţiile crizei actuale pare o utopie.   

Dreptul la confidenţialitate al utilizatorilor de internet şi dreptul la viaţă privată al victimelor acestora

cedoCurtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat astăzi hotărârea în cauza K.U. c. Finlandei (cererea nr. 2872/02), constatând în unanimitate încălcarea art. 8 CEDO.

În martie 1999 o persoană necunoscută a publicat pe un site de internet un anunţ „matrimonial” în numele reclamantului, atunci în vârstă de 12 ani. Anunţul menţiona vârsta acestuia, inclusiv anul de naştere şi cuprindea descrierea fizică detaliată. Conţinea totodată un link către pagina web a băiatului, unde se găseau fotografia şi numărul său de telefon, indicându-se disponibilitatea către o relaţie intimă cu un băiat de vârstă asemănătoare sau mai în vârstă, pentru a fi « iniţiat ».

Reclamantul a aflat despre acest anunţ dintr-un mesaj electronic, prin care un bărbat îi propunea o întâlnire.

Deşi tatăl reclamantului a cerut poliţiei identificarea autorului anunţului fals pentru a-l chema în judecată, providerul de internet a refuzat cooperarea, susţinând că este obligat să păstreze confidenţialitatea comunicaţiilor, potrivit dreptului finlandez. Instanţele au respins cererile poliţiei de permitere a accesului la aceste informaţii, motivând că dreptul intern nu permite expres obligarea providerului la încălcarea secretului profesional.

Curtea a considerat că publicarea pe internet a aununţului privindu-l pe reclamant afectează dreptul la viaţă privată al acestuia şi era un act criminal care făcea din minor o victimă în faţa pedofililor, amintind că o astfel de conduită impune o reacţie penală şi o politică disuasivă, care trebuie însoţite de o anchetă efectivă şi adecvată.

Faptele datau din 1999, într-un timp în care era de notorietate că internetul, prin anonimat, putea fi utilizat în scopuri ilicite. De altfel, problemele răspândirii abuzurilor sexuale asupra copiilor erau bine-cunoscute din anii precedenţi. Nu se poate susţine aşadar că Guvernul finlandez nu avusese premisele şi timpul necesar instituirii unor măsuri de protecţie a copiilor împotriva pedofililor de pe internet.

Legiuitorul trebuia să prevadă un cadru legal care să concilieze confidenţialitatea serviciilor de internet cu apărarea ordinii publice, cu prevenirea infracţiunilor şi protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalte persoane. Deşi un astfel de cadru a fost realizat ulterior, în această cauză respectarea confidenţialităţii a produs efecte negative asupra integrităţii fizice şi morale a reclamantului, care a fost lipsit de protecţia vieţii sale private, cu încălcarea art. 8 CEDO.

Faţă de această concluzie, Curtea nu a mai găsit necesar să analizeze ingerinţele sub aspectul încălcării art. 13 CEDO.

Legea nr. 298 din 18 noiembrie 2008 – accesul la datele cu caracter personal din sectorul comunicaţiilor electronice

Legea nr. 298 din 18 noiembrie 2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, a fost publicată în Monitorul Oficial.

Practica autorităţilor publice încălca – până în prezent – prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect sesizat de mine încă din 2006 cu ocazia unui concurs de referate CEDO, prin faptul că existau organisme specializate care „mascau” interceptarea sub forma unor înregistrări ce ţin de localizarea în spaţiu şi timp a telefonului, durata convorbirii, numerele de telefon între care au existat convorbiri (listing-uri), inclusiv identitatea persoanelor ce folosesc numerele telefonice şi excluzând deci o înregistrare audio, în sensul Codului de procedură penală. Obţinerea listing-ului apelurilor sau a traficului de internet al unui utilizator pe baza unei simple adrese era în afara cadrului legal, neexistând nicio prevedere care să acorde acest drept autorităţilor, şi încălca prin urmare condiţiile de previzibilitate a ingerinţei, condiţii impuse de Convenţia Europeană (cauza Malone c. Regatului Unit).

Din realităţile judiciare rezultă că, primind sesizarea unui organ judiciar (poliţie, parchet etc, fără autorizarea instanţei prevăzute în Codul de procedură penală) după comiterea unei infracţiuni de către o persoană, se înaintau informaţii din perioada anterioară sesizării (de către companii private sau de către instituţii publice), ceea ce constituie dovada existenţei unor arhive (baze de date) proprii sau a accesului la bazele de date ale companiilor de telefonie sau a providerilor de internet, în lipsa unui cadru legal care să îndeplinească garanţiile art. 8 CEDO, aspecte care sunt, încă, de natură a conduce la o condamnare a statului român pe terenul Convenţiei Europene, deoarece ingerinţele sunt anterioare actualei modificări legislative.

Pentru că nu am avut încă timpul de a analiza în amănunt această lege, îmi menţin rezervele cu privire la garanţiile impuse de art. 8 CEDO ale actualei proceduri.

 Iată textul legii (descarcă):

 Art. 1. – (1) Prezenta lege stabileşte obligaţia furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice, pentru punerea acestora la dispoziţia autorităţilor competente în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave.

(2) Prezenta lege se aplică datelor de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi juridice, precum şi datelor conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat.

(3) Prezenta lege nu se aplică în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiile consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice.

(4) Punerea în aplicare a prevederilor prezentei legi se face cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu completările ulterioare.

Art. 2. – (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) furnizor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice – persoana care furnizează în scop comercial servicii şi/sau reţele de comunicaţii electronice către utilizatori finali sau alţi furnizori de reţele sau servicii de comunicaţii electronice pentru susţinerea traficului acestora;

b) date – informaţiile privind traficul, localizarea şi alte date legate de acestea, necesare pentru identificarea unui abonat sau utilizator;

c) utilizator – persoana fizică sau juridică care foloseşte un serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului în scopuri personale sau profesionale, fără a fi în mod necesar abonat al acelui serviciu;

d) abonat – persoana fizică sau juridică ce a încheiat un contract cu un furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în vederea furnizării unor asemenea servicii;

e) serviciu de telefonie – apelul (voce, mesagerie vocală, teleconferinţă şi transfer de date), serviciile suplimentare (redirecţionarea convorbirii şi transferul apelului) şi serviciile de mesagerie şi multimedia (servicii de mesagerie scurtă, servicii media îmbunătăţite şi servicii multi-media);

f) infracţiune gravă – infracţiunea care face parte dintre infracţiunile enumerate la art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate săvârşite sau nu de un grup infracţional organizat, dintre cele prevăzute în Capitolul IV din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, precum şi dintre infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Titlul I din Partea specială a Legii nr. 15/1968 – Codului Penal al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

g) identificatorul utilizatorului – codul unic de identificare alocat unei persoane care se abonează sau se înregistrează la un serviciu de acces la internet sau la un serviciu de comunicaţii prin internet;

h) identificatorul celulei – codul de identificare a celulei în care se iniţiază sau se finalizează un apel de telefonie mobilă;

i) apel nereuşit – comunicarea în cadrul căreia apelul telefonic a fost conectat, dar nu a primit răspuns sau a făcut obiectul unei intervenţii din partea administratorului reţelei;

j) apel neconectat – apelul iniţiat de la un terminal telefonic sau echipament cu acces la un serviciu de telefonie, dar care nu s-a finalizat tehnic, în sensul stabilirii unei conexiuni între apelant şi apelat.

(2) În tot cuprinsul prezentei legi sunt, de asemenea, aplicabile definiţiile prevăzute la art. 3 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 din cadrul Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu completările ulterioare.

CAPITOLUL II

Reţinerea datelor

Art. 3. – (1) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia de a asigura, pe cheltuială proprie, crearea şi administrarea unei baze de date, în format electronic, în vederea reţinerii următoarelor categorii de date, în măsura în care sunt generate sau prelucrate de aceştia:

a) date necesare pentru urmărirea şi identificarea sursei unei comunicări;

b) date necesare pentru identificarea destinaţiei unei comunicări;

c) date necesare pentru a determina data, ora şi durata comunicării;

d) date necesare pentru identificarea tipului de comunicare;

e) date necesare pentru identificarea echipamentului de comunicaţie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament;

f) date necesare pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile.

(2) Datele se reţin timp de 6 luni de la momentul efectuării comunicării.

(3) Cheltuielile legate de crearea şi administrarea bazei de date sunt deductibile fiscal.

Art. 4. – Datele necesare pentru urmărirea şi identificarea sursei unei comunicări cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă – numărul de telefon apelant, precum şi numele şi adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat;

b) în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet – indetificatorul/identificatorii alocaţi utilizatorilor; identificatorul de utilizator şi numărul de telefon alocate pentru efectuarea oricărei comunicări prin reţeaua publică de telefonie; numele şi adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat, căruia i s-a alocat o adresă Internet Protocol (IP), un identificator de utilizator sau un număr de telefon, la momentul comunicării.

Art. 5. – Datele necesare pentru identificarea destinaţiei unei comunicări cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă – numărul/numerele formate/apelate şi, în cazurile care includ servicii suplimentare precum redirecţionarea sau transferul apelului, numărul/numerele către care este dirijat apelul; numele şi adresa/adresele abonatului/abonaţilor ori ale utilizatorului/utilizatorilor înregistraţi;

b) în cazul serviciilor de poştă electronică şi telefonie prin internet: identificatorul utilizatorului sau numărul de telefon al destinatarului/destinatarilor unui apel telefonic prin internet; numele şi adresa/adresele abonatului/abonaţilor sau ale utilizatorului/utilizatorilor înregistraţi şi identificatorul utilizatorului destinatar al comunicării.

Art. 6. – Datele necesare pentru a determina data, ora şi durata comunicării cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă – data şi ora iniţierii şi încheierii unei comunicări;

b) în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet – data şi ora conectării la şi ale deconectării de la serviciul de acces la internet, adresa IP alocată dinamic sau static unei comunicări de furnizorul de servicii de acces la internet, precum şi identificatorul abonatului sau al utilizatorului înregistrat; data şi ora conectării la şi ale deconectării de la serviciul de poştă electronică sau de telefonie prin internet.

Art. 7. – Datele necesare pentru identificarea tipului de comunicare cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă – informaţii privind serviciul de telefonie utilizat;

b) în cazul comunicărilor prin serviciul de poştă electronică şi de telefonie prin internet – informaţii privind serviciul de acces la internet utilizat.

Art. 8. – Datele necesare pentru identificarea echipamentului de comunicaţie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă – numărul de telefon apelant şi numărul de telefon apelat;

b) în cazul reţelelor de telefonie mobilă – numărul de telefon al apelantului şi numărul de telefon apelat; identitatea internaţională de abonat mobil (IMSI) a apelantului; identitatea internaţională a echipamentului mobil (IMEI) a apelantului; identitatea IMSI a apelatului; identitatea IMEI a apelatului; în cazul serviciilor anonime preplătite – data şi ora activării iniţiale a serviciului, precum şi identificatorul celulei din care a fost activat serviciul;

c) în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet – numărul de telefon al apelantului în cazul accesului prin dial-up; linia DSL sau alt punct terminal al celui care iniţiază comunicarea.

Art. 9. – Date necesare pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile cuprind:

a) identificatorul celulei la începutul comunicării;

b) datele care permit stabilirea localizării geografice a celulelor, prin referire la identificatorul acestora, pe durata în care datele comunicării sunt reţinute.

Art. 10. – (1) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, aflaţi sub jurisdicţie română, au obligaţia reţinerii datelor referitoare la un apel nereuşit numai atunci când aceste date sunt generate sau prelucrate şi stocate în cazul serviciului de telefonie, ori înregistrate – în cazul serviciului de acces la internet, în cadrul activităţii de furnizare a serviciilor respective.

(2) Furnizorii nu au obligaţia reţinerii datelor prevăzute la art. 3 alin. (1) în cazul apelurilor neconectate.

Art. 11. – (1) În aplicarea prevederilor prezentei legi este interzisă interceptarea şi reţinerea conţinutului comunicării sau a informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice.

(2) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia de a reţine numai acele categorii de date enumerate la art. 3 alin. (1), care sunt accesibile ca urmare a desfăşurării activităţilor proprii, în condiţiile legii.

(3) La sfârşitul perioadei de reţinere, toate datele reţinute în temeiul prezentei legi, cu excepţia datelor puse la dispoziţia autorităţilor competente, potrivit legii, şi care au fost păstrate de către acestea, trebuie să fie distruse prin proceduri automatizate, ireversibil.

Art. 12. – Activitatea de reţinere a datelor se realizează cu respectarea următoarelor principii:

a) datele reţinute trebuie să fie de aceeaşi calitate şi supuse aceluiaşi grad de securitate şi protecţie, cu cele utilizate la nivelul reţelelor furnizorilor de comunicaţii electronice;

b) datele reţinute trebuie supuse unor măsuri tehnice şi organizatorice corespunzătoare, în vederea protejării datelor împotriva distrugerilor accidentale sau ilicite, alterării sau pierderii accidentale, stocării, prelucrării, accesării sau dezvăluirii neautorizate sau ilicite;

c) datele reţinute trebuie supuse unor măsuri tehnice şi organizatorice corespunzătoare, în vederea asigurării faptului că numai personalul autorizat în acest sens are acces la aceste date.

Art. 13. – (1) În situaţia în care datele prevăzute la art. 4-7 pot fi reţinute de mai mulţi furnizori de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice, activitatea de reţinere a datelor se face doar la unul dintre furnizori.

(2) Activitatea de reţinere a datelor prevăzute la art. 4-7 poate fi desfăşurată, acolo unde este tehnic posibil şi în urma unei înţelegeri contractuale, de un terţ în numele unui furnizor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice, cu respectarea prevederilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu completările ulterioare.

(3) Obligaţia de reţinere a datelor prevăzute la art. 4-7 se aplică furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice care alocă numerotaţie, în cazul serviciilor de telefonie fixă şi mobilă, respectiv adrese de IP, în cazul serviciilor de date.

Art. 14. – (1) Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Public, Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe, denumite în continuare autorităţi competente au obligaţia de a colecta şi de a transmite semestrial Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei următoarele date statistice, în vederea urmăririi şi controlului aplicării prevederilor cuprinse în prezenta lege:

a) numărul cazurilor în care informaţiile au fost furnizate autorităţilor competente, în conformitate cu prevederile prezentei legi;

b) perioada de timp scursă între data la care datele au fost reţinute şi data la care autoritatea competentă a solicitat transmiterea acestor date;

c) numărul de cazuri în care solicitările de date nu au putut fi îndeplinite.

(2) Termenele până la care trebuie transmise datele statistice se stabilesc prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

(3) Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei centralizează datele statistice primite de la autorităţile competente şi transmite anual Comisiei Europene statisticile elaborate în baza acestora. Statisticile nu vor conţine date cu caracter personal.

CAPITOLUL III

Procedura solicitării datelor reţinute

Art. 15. – Furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia ca, la solicitarea autorităţilor competente, în baza autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 16, să transmisă acestora de îndată datele reţinute potrivit prezentei legi, cu excepţia cazurilor de forţă majoră.

Art. 16. – (1) Solicitarea transmiterii de date reţinute potrivit prezentei legi se realizează numai după ce a fost începută urmărirea penală, cu autorizarea motivată a preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori a judecătorului desemnat de acesta, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, potrivit legii, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni grave.

(2) În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute la alin. (1) ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală ori îndeplinirii obligaţiilor asumate de România prin documente juridice de cooperare internaţională sau ca stat membru al Uniunii Europene, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau căruia i-ar reveni această competenţă poate să autorizeze, prin ordonanţă motivată, solicitarea transmiterii de date reţinute, potrivit prezentei legi. În termen de 48 de ore de la emiterea autorizării, procurorul prezintă instanţei de judecată competente, potrivit alin. (1), motivele care au stat la baza emiterii autorizării. Instanţa de judecată se pronunţă cu privire la legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a autorizat solicitarea transmiterii de date reţinute, în cel mult 48 de ore.

(3) Autorizaţia de solicitare a datelor reţinute trebuie să cuprindă:

a) denumirea instanţei/parchetului;

b) data, ora şi locul emiterii;

c) numele şi prenumele judecătorului/procurorului;

d) durata de valabilitate a autorizaţiei;

e) denumirea şi sediul social al persoanei juridice care urmează să pună la dispoziţie datele reţinute;

f) indicarea persoanei cu privire la care se va face verificarea datelor reţinute sau indicarea codului de identificare a abonatului ori utilizatorului înregistrat pentru serviciile de internet sau a numărului de telefon al abonatului ori utilizatorului înregistrat pentru serviciile de telefonie fixă sau mobilă;

g) temeiurile concrete care determină autorizarea de solicitare a datelor reţinute;

h) perioada de timp pentru care datele reţinute urmează a fi furnizate;

i) semnătura judecătorului/procurorului.

(4) Lipsa oricăreia dintre menţiunile prevăzute la alin. (3) se sancţionează cu nulitatea absolută a autorizaţiei.

(5) Durata de valabilitate a autorizaţiei nu poate depăşi 15 zile.

(6) Datele reţinute care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei, acestea vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces verbal.

(7) Dacă în cauză s-a dispus soluţia de netrimitere în judecată, datele reţinute se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi se păstrează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, iar când se distrug, se încheie un proces verbal în acest sens.

(8) Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, datele reţinute se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii.

CAPITOLUL IV

Autoritatea de supraveghere

Art. 17. – Autoritatea competentă să monitorizeze aplicarea prevederilor prezentei legi este Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, denumită în continuare A.N.S.P.D.C.P.

CAPITOLUL V

Regimul sancţionator

Art. 18. – (1) Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 3 alin. (2);

b) neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 11 alin. (2) şi (3);

c) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 12.

(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează, prin derogare de la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă de la 2.500 de lei la 500.000 de lei.

(3) Constatarea contravenţiilor prevăzute la alin. (1) şi aplicarea sancţiunilor se efectuează de către personalul de control împuternicit în acest scop al A.N.S.P.D.C.P., în conformitate cu prevederile art. 35 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 19. – (1) Orice accesare intenţionată sau transfer al datelor păstrate în conformitate cu prezenta lege, fără autorizare, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Împiedicarea cu intenţie a punerii la dispoziţie către autorităţile competente a datelor reţinute ca urmare a aplicării prezentei legi constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an.

(3) Tentativa la infracţiunea prevăzută la alin. (1) se pedepseşte.

CAPITOLUL VI

Dispoziţii finale

Art. 20. – În scopul prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, organele de stat cu atribuţii în acest domeniu pot avea acces, în condiţiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securităţii naţionale, la datele reţinute de furnizorii de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice.

Art. 21. – Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 5, alineatele (1) şi (6) vor avea următorul cuprins:

„Art. 5. – (1) Datele de trafic referitoare la abonaţi şi utilizatori înregistraţi, prelucrate şi reţinute de furnizorul unei reţele publice de comunicaţii electronice sau de furnizorul unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului, trebuie să fie şterse sau transformate în date anonime atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (2), (3), (5) şi (51).

……………………………………………………………………………

(6) Prevederile alin. (1) – (3) şi (5) nu aduc atingere posibilităţii autorităţilor competente de a avea acces la datele de trafic, în condiţiile legii.”

2. La articolul 8, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins:

„(5) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere posibilităţii autorităţilor competente de a avea acces la datele păstrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în condiţiile legii.”

Art. 22. – În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei va elabora normele metodologice de aplicare a acesteia, pe care le va supune spre aprobare Guvernului.

Art. 23. – (1) Prezentul act normativ intră în vigoare la 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) Dispoziţiile referitoare la reţinerea datelor de trafic şi localizare corespunzătoare serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet se vor aplica începând cu data de 15 martie 2009.

*

Prezenta lege transpune Directiva nr. 2006/24/CE privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi de modificare a Directivei nr. 2002/58/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L105/13 aprilie 2006.