Hotărârea CJCE în cauzele conexate C-22/08 și C-23/08 Vatsouras și Koupatantze/ARGE Nürnberg 900

curia-cjce         O persoană aflată în căutarea unui loc de muncă ce a stabilit legături reale cu piaţa muncii dintr-un stat membru poate beneficia de o prestaţie de natură financiară menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Existenţa unei astfel de legături poate fi verificată în special prin constatarea că persoana în cauză a căutat în mod efectiv şi real un loc de muncă în statul membru în discuţie de-a lungul unei perioade cu o durată rezonabilă.

         Indiferent de calificarea acesteia în legislaţia naţională, o astfel de prestaţie nu este o „prestaţie de asistenţă socială” pe care statele membre o pot refuza persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

         Curtea precizează că o condiţie precum cea prevăzută în Germania pentru prestaţiile de bază în favoarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, şi anume ca persoana interesată să fie în măsură să exercite o activitate profesională, ar putea constitui un indiciu în sensul că prestaţia este menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Comunicat CJCE

         Sozialgericht Nürnberg (Tribunalul de contencios social din Nürnberg) ridică în faţa Curţii problema posibilităţii excluderii de la anumite prestaţii financiare a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă din alte state membre. Această întrebare este adresată în cadrul unor litigii între doi resortisanţi eleni, pe de o parte, şi Arbeitsgemeinschaft (ARGE) Nürnberg 900 (Oficiul pentru ocuparea forţei de muncă al oraşului Nürnberg) pe de altă parte, privind încetarea acordării către aceştia a prestaţiilor de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă.

         Sozialgericht consideră că cei doi reclamanţi nu au beneficiat în perioada relevantă de garanţii specifice în favoarea „lucrători[lor]” deoarece activitatea profesională „minoră exercitată pentru scurt timp” de primul reclamant, domnul Vatsouras, a fost „insuficientă pentru a-i asigura mijloacele de subzistenţă“, iar activitatea exercitată de domnul Koupatantze „a durat un pic mai mult de o lună”. Or, potrivit directivei comunitare privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii,[1] un stat membru nu ar fi obligat să acorde o prestaţie de asistenţă socială cetăţenilor care nu sunt activi din punct de vedere economic. Sozialgericht ridică totuşi problema conformităţii acestei excepţii cu principiul egalităţii de tratament garantat de dreptul comunitar.

         În prezenta hotărâre, Curtea invită mai întâi Sozialgericht să examineze situaţia reclamanţilor din perspectiva jurisprudenţei sale referitoare la calitatea de lucrător. Astfel, indiferent de nivelul limitat al remuneraţiei şi de durata redusă a activităţii profesionale, nu este exclusă posibilitatea ca aceasta, în urma unei aprecieri globale a raportului de muncă în cauză, să fie considerată de autorităţile naţionale drept reală şi efectivă, permiţând astfel atribuirea calităţii de „lucrător” titularului său.

         În cazul în care Sozialgericht ar ajunge să reţină calitatea de lucrători a domnilor Vatsouras şi Koupatantze, aceştia din urmă ar fi avut dreptul, în temeiul directivei în cauză2, la prestaţiile solicitate, pentru cel puţin şase luni după pierderea locului de muncă.

         În continuare, Curtea examinează posibilitatea de a refuza o prestaţie de asistenţă socială persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă ce nu au calitatea de lucrători. În această privinţă, Curtea aminteşte că, ţinând seama de instaurarea cetăţeniei europene, persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă beneficiază de dreptul la egalitate de tratament, în ceea ce priveşte solicitarea prestaţiei de natură financiară menită să faciliteze accesul pe piaţa muncii.

         Cu toate acestea, este legitim ca un stat membru să nu acorde o astfel de prestaţie decât persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă ce au o legătură reală cu piaţa muncii din acest stat. Existenţa unei astfel de legături poate fi verificată în special prin constatarea că persoana în cauză a căutat în mod efectiv şi real un loc de muncă în statul membru în discuţie de-a lungul unei perioade cu o durată rezonabilă.

         Rezultă că cetăţenii Uniunii care au stabilit legături reale cu piaţa muncii din alt stat membru pot beneficia de o prestaţie de natură financiară care este menită să faciliteze accesul pe piaţa muncii, indiferent de calificarea acesteia în legislaţia naţională.

         Revine autorităţilor naţionale competente şi, dacă este cazul, instanţelor naţionale, sarcina nu numai să constate existenţa unei legături reale cu piaţa muncii, ci şi să analizeze elementele constitutive ale prestaţiei respective. Obiectivul prestaţiei trebuie examinat în funcţie de rezultatele acesteia, iar nu în funcţie de structura sa formală.

         Curtea precizează că o condiţie precum cea prevăzută în Germania pentru prestaţiile de bază în favoarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, şi anume ca persoana interesată să fie în măsură să exercite o activitate profesională, ar putea constitui un indiciu în sensul că prestaţia este menită să faciliteze accesul la încadrarea în muncă.

         Textul integral al hotărârii este disponibil aici.


[1] Articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, JO L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, L 197, p. 34, precum şi în JO 2007, L 204, p. 28, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 56.

Anunțuri

Hotărârea CJCE în cauza C-465/07 Meki Elgafaji şi Noor Elgafaji/Staatssecretaris van Justitie

https://ionutmilitaru.files.wordpress.com/2008/12/curia-cjce.jpg

În analiza condiţiilor de acordare a statutului de refugiat, un solicitant de protecţie subsidiară nu trebuie în mod necesar să dovedească faptul că ameninţările îl vizează în mod special ca urmare a unor elemente proprii situaţiei sale, în ţara sa de origine 

Comunicat CJCE – textul integral al hotărârii este disponibil aici.

Directiva 2004/83/CE[1] are ca obiectiv principal, pe de o parte, să asigure aplicarea de către toate statele membre a unor criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională şi, pe de altă parte, să asigure un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre.

La 13 decembrie 2006, soții Elgafaji au formulat cereri de eliberare a unor permise de şedere temporară în Țările de Jos, însoțite de elemente prin care urmăreau să dovedească riscul real la care ar fi fost expuşi în cazul expulzării către țara lor de origine, în speță Irak. Prin Deciziile din 20 decembrie 2006, ministrul competent a refuzat să acorde permise de şedere temporară soților Elgafaji. Între altele, ministrul a considerat că soții Elgafaji nu dovediseră în mod satisfăcător împrejurările invocate şi, ca urmare, nu demonstraseră existența riscului real privind amenințările grave şi individuale la care pretindeau că sunt expuşi în țara lor de origine.

Ca urmare a respingerii solicitărilor acestora, soții Elgafaji au introdus acțiuni la Rechtbank te ’s-Gravenhage (Tribunalul din Haga), acțiuni pe care această instanță le-a admis. Raad van State (Consiliul de Stat, instanţa administrativă supremă), sesizat în apel, a considerat că prevederile relevante din cadrul Directivei 2004/83/CE prezintă o serie de dificultăți de interpretare şi a hotărât să adreseze Curții de Justiție două întrebări preliminare. Instanța de trimitere urmăreşte să afle în special dacă dispozițiile pertinente ale directivei[2] trebuie interpretate în sensul că existența unor amenințări grave şi individuale la adresa vieții sau a persoanei solicitantului de protecție subsidiară este supusă condiției ca acesta să facă dovada faptului că amenințările îl vizează în mod specific ca urmare a unor elemente proprii situației sale.

Curtea consideră că vătămarea definită în directivă ca fiind constituită din „amenințări grave şi individuale la adresa vieții sau a persoanei” solicitantului[3] acoperă un risc de a suferi o vătămare mai general decât celelalte două tipuri de vătămări definite în directivă[4], care acoperă situații în care solicitantul este expus în mod specific riscului de a suferi o vătămare de un anume tip.

Astfel, în acest caz, sunt avute în vedere la modul mai general amenințări la adresa vieții sau a persoanei unui civil, iar nu violențe determinate. În plus, aceste amenințări sunt inerente unei situații generalizate de „conflict armat intern sau internațional”. În sfârşit, violența în cauză, aflată la originea acestor amenințări, este calificată drept „generalizată”, termen care implică faptul că se poate extinde asupra indivizilor indiferent de situația personală a acestora.

În această privință, este necesar să se precizeze că, cu cât solicitantul este mai în măsură să demonstreze că este afectat în mod specific, ca urmare a unor elemente proprii situației sale personale, cu atât mai redus va fi gradul de violență generalizată necesar pentru a putea beneficia de protecția subsidiară.

În plus, Curtea adăugă că, în cadrul evaluării individuale a unei cereri de protecție subsidiară, se poate ține seama în special:

    de extinderea geografică a situației de violență generalizată, precum şi de destinația precisă a solicitantului în cazul trimiterii către țara în cauză şi

    după caz, de existența unui indiciu serios al unui risc real precum faptul că solicitantul a suferit deja vătămări grave sau a făcut deja obiectul unor amenințări directe cu astfel de vătămări, cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectivele vătămări grave nu se vor mai repeta, indiciu în funcție de care exigența unei violențe generalizate, necesară pentru a putea beneficia de protecția subsidiară, poate avea un nivel mai scăzut.

Prin urmare, dispozițiile pertinente ale directivei trebuie interpretate în sensul că:

existența unor amenințări grave şi individuale la adresa vieții sau a persoanei solicitantului de protecție subsidiară nu este supusă condiției ca acesta să facă dovada faptului că amenințările îl vizează în mod specific ca urmare a unor elemente proprii situației sale personale;

în mod excepțional, existența unor astfel de amenințări poate fi considerată dovedită în cazul în care gradul de violență generalizată ce caracterizează conflictul armat aflat în curs de desfăşurare, apreciat de autoritățile naționale competente sesizate cu o cerere de protecție subsidiară sau de instanțele din cadrul unui stat membru, atinge un nivel atât de ridicat, încât există motive serioase şi întemeiate de a crede că un civil trimis în țara respectivă sau în regiunea în cauză ar fi expus, ca urmare a simplei sale prezențe în acest teritoriu, unui risc real de a suferi amenințări grave şi individuale.


[1] Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO L 304, p. 12, rectificare în JO 2005, L 204, p. 24, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52).

[2] Articolul 15 litera (c) din directivă coroborat cu articolul 2 litera (e) din aceasta.

[3] Articolul 15 litera (c) din directivă.

[4] Articolul 15 literele (a) și (b) din directivă, în care sunt utilizați termenii „pedeapsa cu moartea”, „execuția”, precum și „tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante”.

Hotărârea CJCE în cauza C-318/07 Hein Persche / Finanzamt Lüdenscheid

https://ionutmilitaru.files.wordpress.com/2008/12/curia-cjce.jpg

Deducerea fiscală a donaţiilor efectuate în favoarea unor organizaţii de interes general nu trebuie rezervată numai organizaţiilor stabilite pe teritoriul naţional.

Statul membru al donatorului trebuie să verifice respectarea condiţiilor impuse organizaţiilor de interes general naţionale.

Libera circulație a capitalurilor se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în ceea ce priveşte donațiile făcute unor organizaţii recunoscute ca fiind de interes general, beneficiul deducerii fiscale nu este acordat decât pentru donațiile efectuate în favoarea unor organizaţii situate pe teritoriul național.

Comunicat CJCE

Dreptul german prevede deducerea fiscală a donațiilor efectuate în favoarea unor organizaţii de interes general cu sediul în Germania, care îndeplinesc anumite condiții, excluzând în același timp acest avantaj fiscal pentru donațiile efectuate în favoarea organizaţiilor stabilite și recunoscute ca fiind de interes general într-un alt stat membru.

În declarația de venituri pentru anul 2003, domnul Hein Persche, cetăţean german, a solicitat totuși deducerea fiscală a unei donații în natură în valoare de aproximativ 18 180 euro, pe care a efectuat-o în favoarea Centro Popular de Lagoa, cu sediul în Portugalia (un cămin de bătrâni pe lângă care funcționează un centru de plasament pentru copii). Finanzamt (biroul de impozite) a refuzat deducerea solicitată pe motiv că beneficiarul donației nu era stabilit în Germania și că domnul Persche nu prezentase o chitanță a acestei donații întocmită cu respectarea condițiilor de formă.

Bundesfinanzof (instanță germană supremă în materia litigiilor privind impozitele), care urmează să se pronunţe în ultimă instanţă în cauză, solicită Curții de Justiție să stabilească dacă un stat membru poate supune deductibilitatea fiscală condiției ca beneficiarul să fie stabilit pe teritoriul național.

În hotărârea pronunțată astăzi, Curtea de Justiție examinează aspectul dacă deductibilitatea fiscală a donațiilor transfrontaliere intră sub incidența liberei circulații a capitalurilor garantată de dreptul comunitar. În acest sens, Curtea arată că, atunci când un contribuabil solicită într-un stat membru deducerea fiscală a donațiilor efectuate în favoarea unor organizaţii stabilite și recunoscute ca fiind de interes general într-un alt stat membru, astfel de donații intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor din tratat privind libera circulație a capitalurilor, chiar dacă acestea sunt efectuate în natură sub formă de bunuri de uz curent.

În condițiile în care posibilitatea obținerii unei deduceri fiscale poate influența în mod semnificativ atitudinea donatorului, imposibilitatea deducerii în Germania a donațiilor efectuate în favoarea unor organizaţii recunoscute ca fiind de interes general atunci când acestea sunt stabilite în alte state membre este de natură să afecteze disponibilitatea contribuabililor germani de a efectua donații în favoarea acestora. În consecință, o astfel de reglementare constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor care este, în principiu, interzisă.

Potrivit Curții, această restricție nu este justificată. Curtea arată că un stat membru este îndreptățit să aplice, în cadrul legislației sale referitoare la deductibilitatea fiscală a donațiilor, o diferență de tratament între organizaţiile naționale recunoscute ca fiind de interes general și cele stabilite în alte state membre, atunci când acestea din urmă urmăresc alte obiective decât cele prevăzute prin propria sa legislație. Într-adevăr, dreptul comunitar nu impune statelor membre să acţioneze în aşa fel încât organizaţiile străine recunoscute ca fiind de interes general în statul membru de origine să beneficiaze în mod automat de aceeași recunoaștere pe teritoriul lor.

Nu este mai puțin adevărat că, atunci când o organizaţie recunoscută ca fiind de interes general într-un stat membru îndeplinește condițiile impuse în acest scop de legislația unui alt stat membru și are ca obiectiv promovarea unor interese identice ale colectivității, astfel încât ar putea fi recunoscută ca fiind de interes general în acest din urmă stat membru, autoritățile acestui stat membru nu pot refuza organizaţiei respective dreptul la egalitatea de tratament pentru simplul motiv că acesta nu este stabilit pe teritoriul lor.

În plus, legislația contestată nu este justificată nici de necesitatea de a asigura eficacitatea controalelor fiscale. Într-adevăr, nimic nu împiedică autoritățile fiscale respective să solicite contribuabilului dovezile pe care le consideră necesare pentru a aprecia dacă sunt îndeplinite condițiile de deducere a cheltuielilor prevăzute de legislația în cauză și, în consecință, dacă se impune sau nu se impune acordarea deducerii solicitate. Curtea apreciază că nu este contrar principiului proporționalității ca statul membru al donatorului să fie constrâns să verifice sau să asigure verificarea, de îndată ce un contribuabil solicită beneficiul deducerii donațiilor pe care le-a efectuat în favoarea unor organizaţii stabilite într-un alt stat membru, a respectării condițiilor impuse organizaţiilor naționale de interes general.

În consecință, Curtea declară că libera circulație a capitalurilor se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în ceea ce privește donațiile făcute unor organizaţii recunoscute ca fiind de interes general, beneficiul deducerii fiscale nu este acordat decât pentru donațiile efectuate în favoarea unor organizaţii situate pe teritoriul național, fără nicio posibilitate pentru contribuabil de a demonstra că o donație efectuată în favoarea unei organizaţii stabilite într-un alt stat membru îndeplinește condițiile impuse de respectiva reglementare pentru acordarea unui astfel de beneficiu.

Textul integral al hotărârii este disponibil aici.