Cauza Velcea şi Mazăre c. României (1.12.2009)–efectele nedemnităţii asupra retransmiterii succesiunii

Starea de fapt pertinentă

Reclamanţii Ştefan Velcea şi Florica Mazăre sunt tatăl şi sora Tatianei A., care a fost ucisă împreună cu mama sa în 7 ianuarie 1993 în urma unei dispute avută cu soţul său, Aurel A. În noaptea tragediei, acesta era însoţit de fratele său, George L., agent de poliţie aflat în afara serviciului. Amânoi s-au prezentat la domiciliu părinţilor Tatianei A. pentru ca Aurel A. să o convingă să renunţe la acţiunea de divorţ. Împreună au părăsit locul faptei şi George L. l-a condus pe fratele său la domiciliul acestuia. Două ore mai târziu, Aurel A. s-a sinucis, lăsând două scrisori în care mărturisea că şi-a ucis soţia şi soacra. În calitate de agent de poliţie, George L. a informat poliţia despre cele petrecute.

Cercetarea penală pornită împotriva lui Aurel A. s-a finalizat printr-o soluţie de clasare pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pe motiv că autorul infracţiunilor era decedat şi nicio altă persoană nu fusese implicată. Reclamanţii au obţinut înscrisuri din dosar, iar urmare a unei plângeri penale a reclamantului împotriva lui George L., parchetul militar din Bucureşti a efectuat cercetări, finalizate cu soluţie de neîncepere a urmăririi penale în 9 decembrie 1994. La plângerea reclamanţilor, parchetul general militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis continuarea cercetărilor şi ancheta a fost redeschisă. În 7 aprilie 2003, în urma modificărilor legislative privind statutul poliţistului, cauza a fost trimisă parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care a decis neînceperea urmăririi penale la 2 martie 2004. Reclamanţilor nu le-a fost comunicată această soluţie.  Procedura partajului succesoral de pe urma defunctei Tatiana A. a fost declanşată în 1993. Reclamantul a cerut îndepărtarea familiei lui Aurel A. de la succesiune, deoarece fiica sa fusese ucisă de Aurel A. Codul civil român (art. 655 alin. 1) prevedea că persoana condamnată pentru uciderea defunctului este nedemnă de a veni la moştenirea acestuia. Aplicând strict această dispoziţie, jurisdicţiile interne au refuzat să reţină nedemnitatea lui Aurel A. pe motiv că acesta nu a fost condamnat pentru omor printr-o decizie definitivă, din moment ce s-a sinucis la puţin timp după ce şi-a ucis soţia. Lucian L., fratele lui Aurel A., a devenit moştenitorul a 1/4 din patrimoniul Tatianei A., prin retransmitere. Continuă lectura

Reclame

Cauza Oleg Kolesnik c. Ucrainei (19 noiembrie 2009)–declaraţii obţinute în absenţa avocatului şi imposibilitate de ascultare a martorilor

Starea de fapt pertinentă 

Reclamantul a fost arestat în noiembrie 1998, alături de alte trei persoane, pentru omor şi furt calificat. În timpul interogatoriului iniţial ce a urmat unei reconstituiri, ambele activităţi desfăşurate în lipsa unui avocat, reclamantul a recunoscut că a ucis împreună cu alţi suspecţi două persoane. Ulterior, a afirmat că poliţia îl forţase să recunoască săvârşirea faptelor şi să renunţe la dreptul de a fi asistat de un avocat.  

După ce i-a fost desemnat un apărător, reclamantul a retractat declaraţiile anterioare şi a susţinut în faţa procurorului că e nevinovat. Tribunalul regional a restituit cauza parchetului pentru completarea urmăririi penale, apreciind că au fost încălcate unele dispoziţii ale codului de procedură penală. Tribunalul a apreciat cu precădere că acuzaţiile penale împotriva reclamantului impuneau ca acesta să fi fost reprezentat de un avocat în stadiul iniţial al procedurii.  

În februarie 2001, după completarea urmăririi penale, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant – deşi acesta a pledat nevinovat – pentru omor şi furt calificat, aplicând o pedeapsă  cu închisoarea de 14 ani. Declaraţiile a doi martori care confirmau alibiul reclamantului au fost înlăturate, datorită dubiului cu privire la credibilitatea acestora. Hotărârea a fost confirmată de Curtea supremă în mai 2001.  

În drept 

Curtea europeană a observat că instanţele naţionale au recunoscut încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului în faza iniţială a urmăririi penale, cu precădere a dreptului la apărare. Cu toate acestea, declaraţiile autoincriminante ale reclamantului – luate în lipsa avocatului şi în circumstanţe ce pot conduce în mod rezonabil la aprecierea că renunţarea la dreptul la apărare şi recunoaşterea faptelor au fost obţinute împotriva voinţei acestuia – au constituit elementele cheie în condamnarea sa. Curtea a constatat, cu unanimitate, că a fost încălcat art. 6 par. 1 şi 3 lit. c din Convenţie.

35.  The Court reiterates that, although not absolute, the right of everyone charged with a criminal offence to be effectively defended by a lawyer, assigned officially if need be, is one of the fundamental features of a fair trial (see Krombach v. France, no. 29731/96, § 89, ECHR 2001-II). The rights of the defence will in principle be irretrievably prejudiced when incriminating statements made during police interrogation without access to a lawyer are used for a conviction (see Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, § 55, ECHR 2008-…). 

36.  As regards the use of evidence obtained in breach of the right to silence and the privilege against self-incrimination, the Court reiterates that these are generally recognised international standards which lie at the heart of the notion of a fair trial under Article 6. Their rationale lies, inter alia, in the protection of the accused against improper compulsion by the authorities, thereby contributing to the avoidance of miscarriages of justice and to the fulfilment of the aims of Article 6. The right not to incriminate oneself, in particular, presupposes that the prosecution in a criminal case seek to prove their case against the accused without resort to evidence obtained through methods of coercion or oppression in defiance of the will of the accused (see Shabelnik, cited above, § 55 with further references).

37.  The Court notes that the domestic courts acknowledged the violation of the applicant’s procedural rights during the initial stage of the investigation, in particular his right of defence (see paragraph 12 above). Nevertheless, despite the acknowledgment of this violation, the applicant’s self-incriminating statements, obtained in the absence of a lawyer and in circumstances that give rise to a suspicion that both the original waiver of the right to legal representation and the applicant’s confessions were obtained in defiance of his will, served as a crucial element in his conviction.

Curtea a amintit că toate elementele de probă trebuie, de principiu, să fie administrate în şedinţă publică şi în prezenţa acuzatului, iar acesta trebuie să poată obţine interogarea martorilor sau să le adreseze întrebări. În speţă, reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi confruntat cu cei trei martori principali, nici în timpul urmăririi penale, nici în timpul judecăţii. Din actele dosarului şi din explicaţiile oferite de guvernul ucrainean a rezultat că autorităţile naţionale nu au luat măsuri suficiente pentru a asigura prezentarea martorilor în faţa instanţei. În ciuda acestor carenţe, declaraţiile martorilor au constituit o parte importantă din ansamblul probelor care au condus la condamnarea reclamantului. Acesta a fost privat de un proces echitabil şi din acest punct de vedere, constatându-se, cu unanimitate, încălcarea art. 6 par. 1 şi 3 lit. d din Convenţie. 

41.  The Court reiterates that all the evidence must normally be produced at a public hearing, in the presence of the accused, with a view to adversarial argument. There are exceptions to this principle, but they must not infringe the rights of the defence. It may prove necessary in certain circumstances to refer to statements made during the investigative stage. If the defendant has been given an adequate and proper opportunity to challenge the statements, either when made or at a later stage, their admission in evidence will not in itself contravene Article 6 §§ 1 and 3 (d). The corollary of that, however, is that where a conviction is based solely or to a decisive degree on statements that have been made by a person whom the accused has had no opportunity to examine or to have examined, whether during the investigation or at the trial, the rights of the defence are restricted to an extent that is incompatible with the guarantees provided by Article 6. With respect to statements of witnesses who proved to be unavailable for questioning in the presence of the defendant or his counsel, the Court observes that paragraph 1 of Article 6 taken together with paragraph 3 requires the Contracting States to take positive steps so as to enable the accused to examine or have examined witnesses against him. However, provided that the authorities cannot be accused of a lack of diligence in their efforts to afford the defendant an opportunity to examine the witnesses in question, the witnesses’ unavailability as such does not make it necessary to discontinue the prosecution. Evidence obtained from a witness under conditions in which the rights of the defence cannot be secured to the extent normally required by the Convention should, however, be treated with extreme care. The defendant’s conviction should not be based either solely or to a decisive extent on statements which the defence has not been able to challenge (see Zhoglo, cited above, §§ 38-40 with further references). 

42.  The Court notes that in the instant case the key witnesses for the prosecution were not examined by the court and the applicant had no opportunity to confront them either at the investigation stage or during the trial. It does not appear from the evidence and explanations presented by the Government that the domestic authorities took sufficient steps to secure the presence of those witnesses before the court. As to the Government’s contentions that the applicant and his lawyer did not object to the continuation of the proceedings without the witnesses in question being examined, it does not appear to the Court that such actions could be interpreted as implicit consent to the use of those witnesses’ statements as an important element in the applicant’s conviction. Furthermore, it should be noted that the applicant and his lawyer raised the issue of the impossibility of questioning witnesses in their appeal to the Supreme Court. Despite the above shortcomings, the testimonies of the witnesses Mrs V., Mr P. and Mrs N. (see paragraphs 16 and 17 above) formed an important part of the body of evidence for the applicant’s conviction, together with the self-incriminating statements of the accused examined above. 

Tot cu unanimitate, Curtea a apreciat că decizia prin care s-a constatat încălcarea Convenţiei constituie prin ea însăşi o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.  

 Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie. 

Cauza Miran c. Turciei (21.04.2009) – necomunicarea înscrisurilor clasificate sau a opiniei scrise a procurorului

cedoStarea de fapt pertinentă

Reclamantul a fost exclus în 7 martie 2003 din şcoala de pregătire a subofiţerilor din Mizika în urma unei cercetări disciplinare.

În 29 aprilie 2003 reclamantul a sesizat Înalta Curte administrativă militară cu o cerere de suspendare a executării şi de anulare a deciziei de excludere, motivat de faptul că nu fusese informat cu privire la cauzele excluderii, despre care a aflat numai în urma investigaţiilor conduse de părinţii săi.

În întâmpinarea depusă în 31 iulie 2003, Ministerul Apărării a susţinut, printre altele, că excluderea avea o bază legală şi că nu fusese arbitrară. S-a afirmat că documentul fusese expediat într-un plic distinct Înaltei Curţi administrative militare în baza art. 52 din Legea nr. 1602. În 18 septembrie 2003 reclamantul a depus un răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat expres să i se comunice documentele care au stat la baza excluderii sale.

În 15 ianuarie 2004 procurorul general şi-a exprimat opinia cu privire la fondul cauzei, care nu i-a fost comunicată reclamantului.

În 10 martie 2004, după ce a ascultat părţile, Înalta Curte administrativă militară a respins cererea reclamantului de anulare a actului, întemeindu-şi soluţia pe probele şi documentele puse la dispoziţie de Ministerul Apărării.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

Cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în procedura în cauză, Curtea face referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa din cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei [GC], no 63235/00, par. 62, CEDH 2007. În prezenta cauză, este netăgăduit că reclamantul avea acces la un tribunal în virtutea dreptului naţional şi a avut posibilitatea de a sesiza jurisdicţia administrativă militară. Prin urmare, Curtea concluzionează că art. 6 este aplicabil în cauză.

În privinţa necomunicării către reclamant a documentelor “clasificate” în procedura desfăşurată la Înalta Curte administrativă militară, Curtea reaminteşte că a examinat deja o plângere similară (a se vedea Güner Çorum c. Turciei, nr. 59739/00, par. 24-31, 31 octombrie 2006, Aksoy (Eroğlu) c. Turciei, nr. 59741/00, par. 24-31, 31 octombrie 2006) şi a concluzionat că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie. Curtea nu a identificat niciun motiv care să justifice îndepărtarea de această jurisprudenţă, constatând încălcarea art. 6 din Convenţie.

În privinţa necomunicării către reclamant a punctului de vedere al procurorului general de pe lângă Înalta Curte administrativă militară exprimat în scris, Curtea a aminitit că a mai avut ocazia de a examina un motiv similar şi că a constatat încălcarea art. 6 par. 1 datorită lipsei comunicării prealabile către reclamant a opiniei procurorului de pe lângă Consiliul de Stat (Meral c. Turciei, nr. 33446/02, par. 32-39, 27 noiembrie 2007 ; mutatis mutandis, Göç c. Turciei [GC], nr. 36590/97, CEDH 2002‑V).   

În legătură cu argumentul Guvernului că a existat posibilitatea lecturării punctului de vedere al procurorului în cursul judecăţii şi că reclamantul putea formula apărări cu privire la acesta, Curtea a observat că, deşi este cert că opinia procurorului general a fost examinată de Înalta Curte administrativă militară, niciun element al dosarului nu permite să se stabilească dacă reclamantul a avut ocazia de a lua cunoştinţă de opinia procurorului şi dacă a avut un termen suficient pentru a-şi pregăti apărarea şi a da o replică orală sau în scris în condiţii rezonabile, având în vedere exigenţele jurisprudenţei în materie (a se vedea în special Reinhardt şi Slimane-Kaïd c. Franţei, 31 martie 1998, par. 103-107, Recueil des arrêts et décisions 1998‑II, Kress c. Franţei [GC], nr. 39594/98, par. 75-76, CEDH 2001‑VI, Meftah şi alţii c. Franţei [GC], nr. 32911/96, 35237/97 şi 34595/97, par. 51-52, CEDH 2002‑VII, sau Sağir c. Turciei, nr. 37562/02, par. 26, 19 octombrie 2006).

Ca atare, Curtea a considerat că Guvernul nu a furnizat vreun element de fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită de cea din cauza Meral, anterior citată, şi a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Aplicând mecanismul din cauze similare [Aksoy (Eroğlu)], din perspectiva naturii încălcării constatate, Curtea a considerat că reclamantul a suferit numai un prejudiciu moral prin faptul că nu s-a bucurat de garanţiile art. 6 par. 1 din Convenţie. Statuând în echitate, Curtea i-a acordat reclamantului suma de 6.500 de euro.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Case pentru poliţişti. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative devine primul dezvoltator imobiliar al ţării

Din tot ce citesc în comunicatul de presă dat de Ministrul Internelor în 2 septembrie 2008, numai problema ultrajului mi se pare într-adevăr serioasă, în varianta folosirii de expresii jignitoare care nu este incriminată, dar şi în variantele incriminate în prezent, care nu sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 4 ani, pentru a îndeplini condiţiile art. 148 Cpp in vederea luării unei masuri preventive fata de făptuitor.

Nici problema asigurărilor de viaţă nu este de neglijat, mai ales că poliţiştii au un contact direct cu infractorii în toate domeniile în care activează aceştia. Probabil au considerat însă că e mai bine să instituie fonduri proprii pentru plata de despăgubiri, iar nu să achite asigurări de viaţă pentru toţi angajaţii. Cel puţin eu aşa înţeleg din comunicat.

Cât despre cei 50 % nu pot să spun decât că ideea nu este rea, pentru că banii oricum se plăteau aceloraşi persoane cu titlu de chirie, dar aşa cum este gandit proiectul nu este decât o nouă modalitate de a înşela statul.

Proiectul se află pe site-ul Ministerului Internelor, iar modificarea privind locuinţa vizează art. 32 din O.U.G. nr. 360/2002, care va avea următorul cuprins:

Art. 32 – (1) Poliţistul va fi sprijinit în construirea sau cumpărarea, o singură dată în timpul carierei, a unei locuinţe proprietate personalã în localitatea în care îşi are sediul unitatea la care este încadrat, în condiţiile legii.

(2) Poliţistul care nu deţine locuinţă proprietate personală, nici el şi nici soţul/soţia, în localitatea în care îşi are sediul unitatea la care este încadrat beneficiază de sprijinul prevăzut la alin. (1) prin acordarea unei indemnizaţii lunare de 50% din salariul de bază, pe o perioadă ce nu poate depăşi 15 ani.

(3) În situaţia în care poliţistul este căsătorit iar soţia/soţul este poliţist sau cadru militar în activitate, indemnizaţia prevăzută la alin. (2) se acordă numai unuia dintre aceştia.

(4) Metodologia de acordare şi sistare a indemnizaţiei prevăzute la alin. (2) se stabileşte prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative.

(5) Poliţiştii nu pot beneficia, în acelaşi timp, de indemnizaţia prevăzută la alin. (2) şi de cea prevăzută la art. 31 alin. (1) sau alin. (11).

(6) Indemnizaţia prevăzută la alin. (2) nu se acordă poliţiştilor care şi-au cumpărat locuinţa de serviciu în condiţiile Legii nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au in administrare, cu modificările şi completările ulterioare, şi nici celor care beneficiază de orice alte forme de sprijin pentru construirea sau cumpărarea unei locuinţe, acordat în condiţiile alin. (1) .

(7) Poliţistul care nu mai poate beneficia de compensaţia lunară pentru chirie, ca urmare a achiziţionării în sistemul creditelor bancare a unei locuinţe proprietate personală, în localitatea în care îşi are sediul unitatea la care este încadrat, are dreptul la indemnizaţia prevăzută la alin. (2) pe o perioadă ce nu poate depăşi durata creditului aflat în derulare, dar nu mai mult de 15 ani.”

 Iată şi nota de fundamentare, din care  citez: 

Norma va facilita accesul la o locuinţă proprietate personală pentru poliţistul care nu deţine a asemenea locuinţă în localitatea unde este încadrat, demersul propus fiind cu atât mai justificat cu cât în asemenea cazuri poliţistul beneficiază de sume similare pentru plata chiriei. Potrivit reglementărilor propuse, poliţiştii pot beneficia, alternativ, de dreptul menţionat anterior, ori de compensaţia pentru chirie; totodată, se propune ca norma să nu se aplice poliţiştilor care şi-au cumpărat locuinţa de serviciu în condiţiile Legii nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au in administrare, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin propunerea de reglementare menţionată, se doreşte a se institui un drept compensatoriu pentru riscurile la care sunt expuşi poliţiştii, potrivit îndatoririlor pe care le au îndeplinit. Sprijinul propus pentru poliţişti este corespunzător actualului context, caracterizat prin puterea redusă de cumpărare a acestei categorii de personal, raportată la nivelul încă foarte ridicat al dobânzilor la creditele ipotecare.

Nu trebuie omis nici că dispoziţia în cauză va crea posibilitatea asigurării unui climat de stabilitate în structurile încadrate cu poliţişti, creând coeziune între lucrător şi instituţie.

 Punctele slabe ale modificării legislative, care vor fi speculate în curând, sunt următoarele:

 sprijinul se acordă poliţiştilor care nu au o locuinţă în localitatea în care îşi are sediul unitatea la care sunt încadraţi. Prin urmare, chiar dacă poliţistul locuieşte într-o vilă la 2 km de Bucureşti, va putea beneficia de acest ajutor pentru a achiziţiona un apartament în Bucureşti. Este foarte cunoscut faptul că persoanele cu funcţii de conducere în unităţi mai mari (inspectori-şefi la nivel de IPJ, şefi de direcţii la nivel de IGP etc.) provin din alte oraşe, unde au reuşit să îşi cumpere deja locuinţă.

 Persoanele care au avut în ultimul an locuinţă în acea localitate nu sunt excluse de la acordarea sprijinului. Prin urmare, dacă au vândut/donat locuinţa unei rude de gradul I (fiu, părinte) înainte de apariţia legii, vor beneficia totuşi de ajutorul financiar.

– Beneficiază inclusiv poliţiştii care au contractat credite pentru achiziţionarea de apartamente, poate tocmai pentru că nu le pot vinde/ dona repede (ipotecă în favoarea băncii) pentru a îndeplini şi ei condiţiile legale.

– Acordarea acestor sume nu este însoţită de anumite garanţii sau limitări. Există poliţişti cu salarii de 100 de milioane care vor primi „ajutor” de 50 de milioane, probabil mult peste nivelul ratei la bancă sau peste necesarul construirii unei locuinţe în regie proprie.

         Ceea ce mi se pare totuşi ieşit din comun este că în Ministerul Internelor sunt câteva zeci de mii de poliţişti care vor beneficia de acest ajutor, pe când in Ministerul Justiţiei sunt numai câteva mii de magistraţi.

Sumele plătite de Ministerul Justiţiei pentru decontarea chiriei ar putea fi de asemenea folosite ca sprijin pentru construirea sau achiziţionarea unui imobil. Nu ar fi vorba de fonduri suplimentare si ar fi un real ajutor pentru magistraţi. Să nu mai spun că independenţa magistraţilor presupune şi anumite „sacrificii” din partea statului, pentru că nu mi se pare suficient ca unui magistrat să i se deconteze chiria, atâta timp cât el este la cheremul unui locator, într-o stare de provizorat şi nesiguranţă.

Cu toate acestea, se pare că numai poliţiştii beneficiază de acest proiect al statului, care cred că a fost gândit să treacă odată cu salarizarea magistraţilor.

La Ministerul Internelor se găsesc şi oameni orientaţi şi nu ar fi exclus ca proiectul să treacă de Parlament.