LIMITELE LIBERTATII DE EXPRIMARE. POLITICIENI, JURNALISTI, MAGISTRATI – Comentarii si jurisprudenta

Cartea de fata reprezinta prima analiza aprofundata a libertatii de exprimare prin prisma practicii judiciare interne si a jurisprudentei relevante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, surprinzand diversitatea intrebarilor pe care le poate genera exercitarea sa in spatiul public, dar si interferentele cu alte drepturi, atribute sau libertati, prin raportare la care i se definesc limitele.

Comentariile autorilor urmaresc aplicarea principiilor pe care Curtea Europeana a Drepturilor Omului le-a impus in jurisprudenta sa ca fiind necesare in orice demers in care se cauta justul echilibru intre libertatea de exprimare si, in special, impiedicarea ingerintelor in sfera vietii private, inclusiv sub aspectul respectarii onoarei, demnitatii si reputatiei persoanei.

Lucrarea poate constitui, pe langa clasicul instrument metodologic necesar mediului universitar, magistratilor si avocatilor, si o foarte utila sursa de repere in functie de care politicienii, jurnalistii si orice alte persoane care se manifesta in spatiul public isi pot exercita libertatea de exprimare.

Autorii Vasile Bozesan, Dragos-Alin Calin, Ionut Militaru, Florin Mihaita, Dorin Pana

Detalii tehnice: Editura Hamangiu

(560 pagini. ISBN 978-606-678-987-5)

Reclame

Dreptul la divorţ (art. 6, 8 şi 12 CEDO): Imposibilitatea unei persoane de a se recăsători izvorâtă din refuzul pronunţării divorţului pentru prima căsătorie

În cauza CEDO Ivanov şi Petrova c. Bulgariei, hotărârea din 14 iunie 2011, cererea nr. 15001/04, Secţia a IV-a a constatat neîncălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie şi a respins ca inadmisibile capetele de cerere privind art. 8, 12 şi 13 din Convenţie.

În fapt, după ce s-au căsătorit în anul 1986, în timpul studenţiei, reclamantul şi soţia sa s-au separat după terminarea studiilor universitare de către soţie. În anul 1990, soţia s-a reîntors în oraşul natal Targovishte, situat în estul Bulgariei, însoţită de cei doi copii născuţi în timpul căsătoriei; la acea dată, reclamantul nu îşi terminase încă studiile. Doi ani mai târziu, acesta din urmă s-a stabilit într-un alt oraş – Plovdiv, în sudul Bulgariei, situat la 270 km de Targovishte.

Soţii au păstrat legătura din ce în ce mai puţin şi diverse proceduri judiciare au fost declanşate cu succes de soţie, în vederea obligării soţului să plătească pensie alimentară. Între timp, în anul 1992, soţul a întâlnit o altă femeie, împreună cu care s-a mutat în anul 2001, pentru ca în anul 2002 să aibă cu aceasta un copil.

Dorind să se recăsătorească, soţul a formulat acţiune în desfacerea căsătoriei în contradictoriu cu prima soţie. Soţia a susţinut însă că, întrucât ea şi soţul său erau căsătoriţi, iar ea nu este responsabilă de separarea lor în fapt, era convinsă că o reconciliere cu soţul ei era încă posibilă, fiind şi în interesul celor doi copii ai lor să nu se pronunţe divorţul; instanţa de fond a respins cererea de divorţ. Legislaţia bulgară în vigoare la acea dată prevedea două cazuri în care se putea pronunţa divorţul, respectiv în cazul destrămării legăturii conjugale şi divorţul prin consimţământul soţilor.

Or, în cazul de faţă, instanţa de fond a apreciat că «destrămarea vieţii conjugale a celor doi soţi a fost cauzată de comportamentul inacceptabil» al soţului. Respingerea acţiunii de divorţ de către prima instanţă de fond a fost confirmată în mod definitiv de judecătorii instanţei de apel, care au reţinut că neînţelegerile dintre cei doi soţi care îi împiedicaseră până atunci să restabilească viaţa conjugală nu erau «insurmontabile». Încercările de divorţ prin consimţământul soţilor nu au avut succes, astfel că şi în prezent subzistă mariajul celor doi soţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată de soţul care dorea să se recăsătorească şi de iubita acestuia. Primul reclamant a susţinut că respingerea de către instanţele bulgare a cererii sale de divorţ a încălcat prevederile art. 6 şi 13 din Convenţie, iar Curtea a apreciat că plângerea trebuie examinată doar din perspectiva art. 6 par. 1 din Convenţie.

În analizarea plângerii, Curtea a reamintit principiul subsidiarităţii, respectiv că «nu se poate substitui instanţelor naţionale în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea dreptului intern» (a se vedea, în acelaşi sens, Lautsi c. Italiei, [M.C.], 18 martie 2011,  nr. 30814/06; J.H. şi alţi 23 c. Franţei, 24 noiembrie 2009, nr. 49637/09).

Curtea a analizat apoi din perspectiva art. 6 din Convenţie dacă hotărârea judecătorească a fost motivată, obligaţia de motivare a hotărârii presupunând «ca instanţele să indice motivele pe care şi-au fundamentat soluţia» (Taxquet c. Belgiei [M.C.], 16 noiembrie 2010, nr. 926/05; Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, nr. 36815/03). După examinarea motivelor furnizate de instanţele bulgare, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a conchis că…

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – Iunie 2011, Autori: Lavinia Cîrciumaru, Ionuţ Militaru

Dreptul la avort (art. 3 şi 8 CEDO): Accesul la informaţii medicale şi efectivitatea dreptului de a cere întreruperea sarcinii

În cauza R.R. c. Poloniei (hotărârea din 26 mai 2011, cererea nr. 27617/04), Curtea a fost din nou chemată să se pronunţe asupra problemei extrem de sensibile a avortului, după câteva luni de la pronunţarea unei hotărâri de răsunet în materie (A, B şi C c. Irlandei [MC], 16 decembrie 2010, nr. 25579/05).

Polonia a fost condamnată pentru încălcarea articolelor 3 (interzicerea tratamentelor inhumane şi degradante) şi 8 (dreptul la respectarea dreptului la viaţă privată şi de familie), Curtea exprimând o poziţie jurisprudenţială paradoxală. Deşi Curtea şi-a exprimat poziţia în acordarea libertăţii statelor membre de a recunoaşte sau nu dreptul la avort, ea a manifestat şi voinţa crescândă de asigurare a acestui drept atunci când este protejat în plan intern. Dorinţa lăudabilă de a proteja femeile însărcinate care doresc să facă avort, care rezultă din soluţia pronunţată în anul 2011, contrastează puternic cu refuzul cristalizat la finalul anului 2010, de acordare a unei protecţii convenţionale autonome dreptului la avort.

Continuarea aici – Revista JurisClasor CEDO – Iunie 2011, Autori: Lavinia Cîrciumaru, Ionuţ Militaru

Fişe tematice de jurisprudenţă CEDO

Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului a creat o remarcabilă serie de fişe ce cuprind jurisprudenţa pe diverse teme. Fişele sunt foarte interesante datorită faptului că pun în valoare cauze recente, fiind menţionate chiar şi cauzele pendinte pe rolul Curţii.

Potrivit comunicatului de presă  « La Cour lance des fiches thématiques sur sa jurisprudence » din 30 septembrie 2010, această creaţie se înscrie în cadrul « Planului de acţiune adoptat în urma Conferinţei de la Interlaken » în ianuarie 2010 (a se vedea Declaraţia de la Interlaken din 19 ianuarie 2010). Curtea speră ca efectul unei mai bune cunoaşteri a jurisprudenţei în statele membre va fi rezolvarea litigiilor în cadrul proceselor din faţa jurisdicţiilor interne, în scopul degrevării judecătorilor europeni de numărul mare de plângeri (a se vedea Raportul anual al CEDO pentru 2009).

Continuă lectura

Hotărârea în cauza Aleksanyan contra Rusiei (22 decembrie 2008) – tratament inuman, arestare preventivă, percheziţie

cedoAutorităţile naţionale nu au protejat suficient sănătatea reclamantului prin transferul într-un spital specializat, exterior locului de deţinere, ceea ce a constituit o atingere a demnităţii acestuia şi a reprezentat o încercare foarte dificilă, mult peste nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi afecţiunilor de care suferea (încălcare a art. 3 – a contrario, cauza I.T. contra României).

O privare de libertate provizorie atât de lungă (2 ani şi 8 luni) este prin ea însăşi sursa preocupării şi trebuie justificată prin motive temeinice. Riscul de a se sustrage, ţinând cont de starea de sănătate a reclamantului, a devenit neglijabil pe măsură ce timpul s-a scurs. În privinţa riscului de a fugi în străinătate, autorităţile interne nu au explicat de ce retragerea paşaportului reclamantului – măsură expres prevăzută de dreptul intern pentru a preveni riscul de a fugi – nu ar fi fost suficientă pentru a împiedica un astfel de plan (încălcare a art. 5 par. 3)

Autorizaţiile de percheziţie din aprilie 2006 au fost emise în termeni excesiv de vagi şi au dat în fapt acuzatorilor o putere discreţionară nelimitată pentru a determina ce documente ar prezenta un „interes” pentru ancheta penală (încălcare a art. 8).

Guvernul rus are obligaţia de a înlocui arestarea preventivă cu una sau mai multe măsuri de contrângere, rezonabile şi mai puţin severe prevăzute de dreptul intern rus.

Rezumatul stării de fapt

Reclamantul Vassili Guéorguïévitch Aleksanyan este un resortisant rus născut în 1971. El este în prezent deţinut la Moscova, în Spitalul nr. 60. Fost avocat în Baroul Moscova, el a ocupat până în 2003 funcţia de director al serviciului juridic al Ioukos.

În 2003-2004, au fost deschise procedurile penale împotriva mai multor cadre superioare din societatea Ioukos pentru înşelăciune şi delapidare de fonduri. În aceeaşi perioadă, serviciile fiscale urmăreau silit societatea pentru a recupera sume datorate cu titlu de impozit pe profit.

Începând cu martie 2006 s-au desfăşurat activităţi în vederea începerii urmăririi penale împotriva reclamantului. În 4 şi 5 aprilie 2006, anchetatorii au efectuat o percheziţie la locuinţele acestuia şi au ridicat anumite înscrisuri. În 6 aprilie 2006, reclamantul a fost arestat şi pus sub detenţie provizorie.

Starea de arest a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori, ultima decizie în acest sens prevăzând menţinerea în detenţie până în ianuarie 2009.

De-a lungul acestei perioade, sănătatea reclamantului s-a deteriorat progresiv. Vederea, care era afectată încă din momentul arestării, a devenit din ce în ce mai slabă, până la orbire. Mai mult, în septembrie 2006, a fost diagnosticat seropozitiv.

În octombrie 2007, reclamantul s-a îmbolnăvit de SIDA şi prezenta mai multe afecţiuni pe acest fond. A fost supus la numeroase controale medicale, dar data exactă a acestora şi natura tratamentelor propuse constituie o controversă. În octombrie 2007, a fost transferat din celula de arest în spitalul unui alt loc de deţinere. Medicii au concluzionat că trebuie tratat într-un spital specializat. Anchetatorul care instrumenta cauza a sesizat tribunalul cu o cerere de liberare condiţionată pe motive de sănătate. Cu toate acestea, tribunalul a refuzat să examineze această cerere.

În 26 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus în temeiul art. 39 ca Guvernul Federaţiei Ruse să ia măsurile necesare pentru transferul reclamantului într-un spital specializat. În 21 decembrie 2007, Curtea a confirmat această dispoziţie şi a invitat autorităţile ruse să organizeze o comisie medicală bipartită pentru a diagnostica problemele de sănătate ale reclamantului şi a propune un tratament.

În 27 decembrie 2007, Guvernul a răspuns că reclamantul poate primi tratament medical satisfăcător în infirmeria locului de deţinere şi că nu este posibilă în dreptul rus organizarea unei comisii medicale mixte care să-l examineze pe reclamant.

În 31 ianuarie 2008 medicii l-au diagnosticat pe reclamant cu un limfom legat de SIDA:

În 8 februarie 2008, reclamantul a fost admis într-un serviciu de hematologie exterior locului de deţinere, unde a fost transferat sub paza poliţiştilor 24 de ore din 24 într-o cameră cu gratii la ferestre.

Potrivit ultimelor informaţii, reclamantul se găseşte încă în acest spital exterior locului de deţinere, unde urmează un tratament medical.

Obiectul plângerii

Art. 3 din Convenţie

Este foarte clar că reclamantul a fost şi este grav bolnav, că suferă de o formă avansată de SIDA şi că în 2006-2008 a dezvoltat mai multe afecţiuni pe acest fond şi un cancer de limfă.

Reclamantul nu contestă că a beneficiat, în locul de deţinere, de anumite forme de asistenţă medicală generală. A primit, în special, fie de la apropiaţii săi, fie de la farmacia penitenciarului, medicamente antiinflamatoare, antivirale şi antiseptice de uz curent.

Chestiunea principală poartă asupra tratamentului primit după diagnosticul seropozitiv şi mai ales asupra accesului la medicamente antiretrovirale şi asupra nevoii acestuia de a fi transferat într-un spital specializat.

Ţinând cont de faptul că reclamantul a putut să-şi procure medicamente antiretrovirale prin intermediul familiei, chiar dacă acestea nu erau disponibile la farmacia locului de deţinere, Curtea este dispusă să accepte că absenţa acestor medicamente din farmacie nu era, prin ea însăşi, de natură a conduce la o încălcare a art. 3. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte faptul că reclamantul nu a beneficiat de asistenţă medicală specializată, Curtea concluzionează că începând cu luna octombrie 2007 starea de sănătate a acestuia necesita transferul într-un spital specializat în tratamentul SIDA.

Rezultă aşadar că autorităţile naţionale nu au protejat suficient sănătatea reclamantului măcar prin transferul într-un spital exterior locului de deţinere, ceea ce a constituit o atingere a demnităţii acestuia şi a reprezentat o încercare foarte dificilă, mult peste nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi afecţiunilor de care suferea. Această situaţie, constituind un tratament inuman şi degradant, reprezintă o încălcare a art. 3 din Convenţie.

Art. 5 din Convenţie

Reclamantul a fost arestat în 6 aprilie 2006. Începând cu această dată, a fost privat de libertate fără întrerupere, adică aproximativ 2 ani şi 8 luni până în prezent. O privare de libertate provizorie atât de lungă este prin ea însăşi sursa preocupării şi trebuie justificată prin motive temeinice.

În ceea ce priveşte motivele concrete invocate de autorităţile ruse, Curtea consideră că în niciun moment jurisdicţiile interne nu au dovedit de manieră convingătoare existenţa unui risc de recidivă. Cu privire la riscul prezumat că reclamantul ar fi împiedicat aflarea adevărului, trecerea timpului face ca acest motiv să fie din ce în ce mai puţin pertinent. La sfârşitul anului 2006, aptitudinea reclamantului de a influenţa martorii sau de a distruge probele materiale, precum şi riscul încheierii unor înţelegeri ilicite deveniseră practic nule.

În ceea ce priveşte riscul de a se sustrage, Curtea observă că, ţinând cont de starea de sănătate a reclamantului, acesta a devenit neglijabil pe măsură ce timpul s-a scurs. În privinţa riscului de a fugi în străinătate, autorităţile interne nu au explicat de ce retragerea paşaportului reclamantului – măsură expres prevăzută de dreptul intern pentru a preveni riscul de a fugi – nu ar fi fost suficientă pentru a împiedica un astfel de plan.

Printre altele, în niciun moment al procesului jurisdicţiile naţionale nu au luat în considerare posibilitatea de liberare condiţionată a reclamantului, chiar şi atunci când anchetatorul ce instrumenta dosarul s-a pronunţat în favoarea unei astfel de măsuri.

În fine, în 6 februarie 2008, procesul reclamantului a fost suspendat datorită gravităţii stării de sănătate a reclamantului. În principiu, scurtele întreruperi ale procesului pentru motive medicale sunt admisibile. Cu toate acestea, reclamantul a petrecut deja mai mult de 34 de luni în detenţie. Anumite maladii sunt incurabile. Astfel, boala ar putea dura nelimitat şi procesul nu ar mai fi reluat niciodată. În astfel de circumstanţe, privarea de libertate nu are niciun sens şi nu poate fi prelungită fără a fi încălcat art. 5.

Pe scurt, din decembrie 2006, autorităţile prelungesc starea de arest a reclamantului pentru motive care nu pot fi considerate ca „pertinente” şi „suficiente”, chiar dacă s-ar ţine cont de efectul lor cumulativ.

A avut loc prin urmare o încălcare a art. 5 paragraful 3.

Art. 8 din Convenţie

Curtea constată că mandatele de percheziţie din aprilie 2006 au fost emise în termeni excesiv de vagi şi au dat în fapt acuzatorilor o putere discreţionară nelimitată pentru a determina ce documente ar prezenta un „interes” pentru ancheta penală.

Această lipsă gravă permite prin ea însăşi să se concluzioneze că percheziţiile efectuate în locuinţele reclamantului au constituit o încălcare a art. 8.

Art. 34 din Convenţie

Curtea a indicat Guvernului două măsuri provizorii. În privinţa primeia, abia în 8 februarie reclamantul a fost transferat într-un spital exterior locului de deţinere. Chiar dacă s-ar accepta că acest spital ar putea fi considerat ca o „instituţie specializată”, este clar că timp de două luni Guvernul nu a încetat să refuze aplicarea măsurii provizorii indicate de Curte şi a pus astfel în pericol sănătatea şi chiar viaţa reclamantului. În aceste împrejurări, neexecutarea măsurii este imputabilă întru totul refuzului autorităţilor de a coopera cu Curtea.

În privinţa celei de-a doua măsuri, autorităţile ruse nu au permis examinarea reclamantului de către o comisie medicală mixtă, compusă din medici aleşi de acesta. Reclamantul fiind grav bolnav, nu ar fi putut strânge el însuşi toate informaţiile necesare, şi o astfel de atitudine din partea autorităţilor a constituit aşadar, în speţă, o tentativă de a-l împiedica să-şi susţină plângerea în baza art. 34 din Convenţie.

Guvernul rus şi-a încălcat angajamentul asumat în temeiul art. 34 de a respecta măsurile provizorii indicat conform art. 39 din Regulamentul Curţii.

Art. 41 şi 46 din Convenţie

Faţă de încălcările Convenţiei constatate şi de gravitatea stării de sănătate a reclamantului, Curtea consideră că menţinerea în arest a acestuia este inacceptabilă. Concluzionează că pentru a-şi îndeplini îndatorirea juridică potrivit art. 46 din Convenţie, guvernul rus are obligaţia de a înlocui arestarea preventivă cu una sau mai multe măsuri de contrângere, rezonabile şi mai puţin severe prevăzute de dreptul intern rus.

Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

Dreptul la confidenţialitate al utilizatorilor de internet şi dreptul la viaţă privată al victimelor acestora

cedoCurtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat astăzi hotărârea în cauza K.U. c. Finlandei (cererea nr. 2872/02), constatând în unanimitate încălcarea art. 8 CEDO.

În martie 1999 o persoană necunoscută a publicat pe un site de internet un anunţ „matrimonial” în numele reclamantului, atunci în vârstă de 12 ani. Anunţul menţiona vârsta acestuia, inclusiv anul de naştere şi cuprindea descrierea fizică detaliată. Conţinea totodată un link către pagina web a băiatului, unde se găseau fotografia şi numărul său de telefon, indicându-se disponibilitatea către o relaţie intimă cu un băiat de vârstă asemănătoare sau mai în vârstă, pentru a fi « iniţiat ».

Reclamantul a aflat despre acest anunţ dintr-un mesaj electronic, prin care un bărbat îi propunea o întâlnire.

Deşi tatăl reclamantului a cerut poliţiei identificarea autorului anunţului fals pentru a-l chema în judecată, providerul de internet a refuzat cooperarea, susţinând că este obligat să păstreze confidenţialitatea comunicaţiilor, potrivit dreptului finlandez. Instanţele au respins cererile poliţiei de permitere a accesului la aceste informaţii, motivând că dreptul intern nu permite expres obligarea providerului la încălcarea secretului profesional.

Curtea a considerat că publicarea pe internet a aununţului privindu-l pe reclamant afectează dreptul la viaţă privată al acestuia şi era un act criminal care făcea din minor o victimă în faţa pedofililor, amintind că o astfel de conduită impune o reacţie penală şi o politică disuasivă, care trebuie însoţite de o anchetă efectivă şi adecvată.

Faptele datau din 1999, într-un timp în care era de notorietate că internetul, prin anonimat, putea fi utilizat în scopuri ilicite. De altfel, problemele răspândirii abuzurilor sexuale asupra copiilor erau bine-cunoscute din anii precedenţi. Nu se poate susţine aşadar că Guvernul finlandez nu avusese premisele şi timpul necesar instituirii unor măsuri de protecţie a copiilor împotriva pedofililor de pe internet.

Legiuitorul trebuia să prevadă un cadru legal care să concilieze confidenţialitatea serviciilor de internet cu apărarea ordinii publice, cu prevenirea infracţiunilor şi protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalte persoane. Deşi un astfel de cadru a fost realizat ulterior, în această cauză respectarea confidenţialităţii a produs efecte negative asupra integrităţii fizice şi morale a reclamantului, care a fost lipsit de protecţia vieţii sale private, cu încălcarea art. 8 CEDO.

Faţă de această concluzie, Curtea nu a mai găsit necesar să analizeze ingerinţele sub aspectul încălcării art. 13 CEDO.